Formarea pietei muncii in Romania moderna

Formarea pietei muncii in Romania moderna

Sub auspiciile statului roman modern, format prin Unirea din 1859, s-a institutionalizat piata, in componentele careia s-a regasit si piata muncii. La baza pietei muncii au stat: libertatea persoanei si dreptul la munca, ambele consacrate prin Constitutia de la 1866. Ca urmare, in sfera schimbului au putut sa intre nu numai bunurile materiale, ci si masa nationala de forta de munca ce devenea marfa.

Piata muncii a constituit un domeniu de insemnatate deosebita pentru dezvoltarea Romaniei, distingandu-se mai multe perioade in evolutia acesteia.

a) perioada cuprinsa intre deceniile sase si noua ale secolului al XIX-lea, in care forta de munca necesara se formeaza si se asigura prin sistemul corporatiilor; ea se completa, pentru marile ateliere si fabrici ce incepusera a lua fiinta, prin transferul de mesteri si calfe intre provinciile romanesti;

b) perioada cuprinsa intre deceniul al zecelea al secolului al XIX-lea si primele doua decenii ale secolului al XX-lea, cand dezvoltarea industriei, transporturilor si comunicatiilor moderne a solicitat o forta de munca numeroasa, de calificare mai ridicata si mai diversificata. Principalele resurse ale ofertei de forta de munca, din aceasta perioada, au fost: populatia mestesugareasca, taranimea cu mijloace insuficiente de trai, imigratia din Transilvania si Bucovina, precum si muncitorii straini care s-au statornicit in Romania. Spre deosebire de prima perioada, exigentele dezvoltarii industriei din primele doua decenii ale secolului nostru au impus o anumita ierarhizare a cererii de forta de munca: pe primul loc se afla cererea masiva de forta de munca necalificata sau slab calificata necesara constructiei de cai ferate, poduri, magazii, porturi, docuri, edificii urbane, construiri de fabrici si uzine; urma apoi cererea de lucratori industriali, in care precumpanea munca specializata si calificata; pe locul al treilea se plasa cererea de brate de munca cu calificare relativ modesta necesare industriei extractive de carbuni, petrol si sare; pe locul al patrulea cererea temporara (sezoniera) de forta de munca slab calificata necesara industriilor sezoniere extractive si prelucratoare (forestiera, materialelor de constructii, alcoolului, zaharului). Pentru a sprijini utilizarea fortei de munca autohtone statul a elaborat si aplicat legi de incurajare (ca cea din 1912), care conditionau acordarea avantajelor economice patronilor de indeplinirea obligatiei ca majoritatea personalului din fabricile nou intemeiate sa fie romani. De asemenea, statul a incurajat invatamantul tehnic si profesional, infiintand scoli si gimnazii finantate de la buget, iar unele institutii de stat si-au creat scoli pentru propriile cadre (caile ferate, PTT, Regia monopolurilor tutunului). Dintre industriile particulare numai societatile petrolifere au creat cursuri de sondori si maiestri. Cu toate acestea, necesarul de cadre tehnice (inferioare si superioare) nu se putea acoperi integral cu cadre autohtone, un segment important al cererii acoperindu-se cu personal tehnic si de specialitate strain.

In privinta fortei de munca necalificate si semicalificate, raportul dintre cerere si oferta a fost permanent in favoarea ofertei, astfel ca nivelul salariului s-a format si evoluat in mod constant in favoarea intreprinzatorilor, stimuland profiturile si investitiile. Somajul nu aparuse ca fenomen permanent si ca mecanism regulator al pietei muncii, deoarece majoritatea fortei de munca provenea de la sate din randurile taranimii sarace, iar cand cerintele industriei erau satisfacute, forta de munca excedentara se reintorcea la activitatile agricole;

c) perioada cuprinsa intre deceniile trei si cinci ale secolului nostru cand, dupa Marea Unire din 1918, a sporit considerabil potentialul pietei nationale, iar piata muncii s-a extins intr-o masura necunoscuta inainte. In perioada interbelica au sporit constant atat populatia totala cat si populatia activa, aceasta din urma reprezentand in 1930 peste 58% din populatia totala. Ca structura, populatia activa a Romaniei anului 1930 s-a caracterizat prin urmatoarele trasaturi: cea mai mare parte a populatiei active (peste 78%) era cantonata in agricultura, agricultura continuand sa fie principalul rezervor al populatiei active; populatia activa din industrie a inregistrat cresteri accelerate, mai ales in industria mare prelucratoare si in industria extractiva (in industrie se concentra circa 10% din populatia activa) ; s-a manifestat insuficienta folosire a fortei de munca disponibila, existand o suprapopulatie relativa sub cele mai diverse forme, din care predominante a fost cea agrara si somajul industrial ciclic, generat de evolutia ciclica a industriei nationale si de influentele pietei mondiale.

In privinta structurii calificarii, din totalul personalului industrial (in 1930) 52,7% erau persoane calificate si 47,3% fara calificare profesionala, din care in curs de calificare 12,5%. Invatamantul mediu si superior de specialitate nu coopera cu cadre cerintele economiei nationale; in anul scolar 1937-1938, de exemplu, erau inscrisi in liceele si gimnaziile industriale de stat si particulare 30644 de elevi, la scolile de subingineri 154 de elevi, iar la institutiile politehnice 2257 studenti.

d) perioada 1948-1989, cand mecanismul pietei libere a muncii a fost desfiintat si inlocuit cu mecanismul adminsitrativ statal de formare centralizata, repartizare si utilizare a fortei de munca.

Gradul de ocupare a fortei de munca, proces deosebit de complex, poate fi evidentiat numai in urma unor analize succesive cu privire la: ocuparea populatiei totale, ocuparea populatiei in varsta de munca si ocuparea populatiei disponibile.

Tabelul nr.1

Ocuparea fortei de munca in Romania , 1950-1989

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei 1991, p.60-61; 96-97.

Atat populatia totala cat si populatia ocupata au sporit continuu, dar ritmurile lor au fost diferite. Populatia ocupata a crescut mai incet decat populatia totala ca urmare a sporirii duratei invatamantului obligatoriu, cuprinderii unei parti tot mai mari a tineretului in sistemul de invatamant, reducerea relativa a natalitatii si cresterii duratei vietii. In mod firesc, aceste evolutii au condus la scaderea ratei de ocupare a populatiei totale (de la 54% in 1955 la 47% in 1985), iar rata de ocupare a populatiei in varsta de munca, dupa crestere pana in anul 1955, a cunoscut un proces continuu de incetinire.

Tabelul nr.2

Rata de ocupare a populatiei in varsta de munca

*) Calculata ca raport intre populatia ocupata si populatia in varsta de munca. Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1951, 1981, 1990, CSL.

Repartizarea populatiei ocupate pe sfere, sectoare si ramuri evidentiaza tendintele politicii economice a perioadei istorice 1950-1989 de dezvoltare prioritara a sferei productiei materiale si in cadrul ei a industriei, neglijandu-se serviciile, considerate multa vreme ca fiind neproductive. Ca urmare, agricultura a incetat sa mai fie principalul rezervor al populatiei active, industria (in principal orasul indeplinind aceasta functie sociala).

Tabelul nr.3

Structura pe sectoare a populatiei ocupate

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1991, p.96-97.

Structura socio-profesionala a populatiei ocupate reflecta trecerea de mari proportii a populatiei ocupate de la un pronuntat profil agrar la un profil industrial-agrar. Tabelel nr.4 si 5 reliefeaza acest proces.

Tabelul nr.4

Structura socio-profesionala a populatiei ocupate

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1991, CNS, p.96-97.

Numarul de salariati a sporit permanent, de la 2,1 milioane persoane in 1950 la circa 8 milioane persoane in 1989, iar cel al muncitorilor salariati, de la 1,2 milioane persoane la 6,4 milioane persoane. Ponderea muncitorilor a sporit in totalul salariatilor, pana in 1980, dupa care urmeaza o foarte usoara scadere (de la 80% in 1980 la 79,4% in 1985 si 79,8% in 1989).

Sub aspectul calificarii muncitorilor, raportul dintre cei calificati si cei necalificati s-a modificat in favoarea calificatilor; la mijlocul deceniului trecut numai 10% din muncitori erau necalificati, iar aproape jumatate din muncitori erau absolventi de licee, scoli tehnice si profesionale.

Tabelul nr.5

Structura personalului salariat

- mii persoane -

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1991, CNS, p.98-99.

Neajunsurile principale ale dezinstitutionalizarii pietei fortei de munca in Romania, in periaoda 1948-1989, se pot rezuma astfel:

- Preocuparea principala pentru latura cantitativa a utilizarii resurselor de munca, spre a demonstra ca socialismului ii este strain fenomenul somajului, a condus la neglijarea eficientei folosirii fortei de munca, astfel ca in economia nationala a aparut si s-a accentuat tendinta de incetinire a ritmului de crestere a venitului national pe persoana ocupata, tendinta deosebit de pronuntata in industrie, unde ritmul mediu anual al indicatorului amintit a scazut de la 12,3% in perioada 1950-1955 la circa 4% in perioada 1980-1985;

- Cresterea productivitatii muncii s-a realizat in mod preponderent pe baza muncii trecute incorporata in inzestrarea materiala a locurilor de munca si mai putin de factorii care rezulta din existenta fortei de munca; folosirea timpului de munca; intensitatea normala a muncii, organizarea muncii, disciplina in munca, cointresarea materiala, factorii creativi si psihologi. In perioada 1950- 1985 circa 66% din cresterea productivitatii muncii pe ansamblul economiei nationale s-a datorat inzestrarii tehnice a locurilor de munca si numai cu 34% pe seama celorlalti factori.

- Sporul de venit national obtinut pe seama cresterii productivitatii muncii si a ocuparii fortei de munca a constituit unul din simptomele crizei economiei romanesti. Astfel, in perioada 1950-1955, sporul de venit national s-a obtinut intr-o proportie de circa 86% pe seama productivitatii muncii si de 14% pe semaa cresterii populatiei ocupate; in perioadele urmatoare (pana in 1980) proportiile au crescut si s-au menitnut in limitele de 95-97% pe seama productivitati muncii si de 3-5% pe seama cresterii populatiei ocupate, pentru ca incepand cu 1980-1985 tendinta sa se inverseze ajungandu-se la proportii asemanatoare cu perioada 1950-1955, respectiv 83% pe seama productivitatii muncii si 17% pe seama cresterii numarului populatiei ocupate. Procesul s-a datorat incetinirii ritmurilor de crestere ale venitului national si productivitatii muncii concomitent cu mentinerea ritmului cresterii populatiei ocupate.

- Mobilitatea teritoriala (geografica) a fortei de munca, deosebit de accentuata in prima parte a intervalului (1970-1975), a fost redusa la minim, mai ales prin masuri administrative, fiecare judet fiind obligat sa evite fluxurile masive de populatie si de forta de munca. Procesul de schimbare libera a domiciliului a fost ingradit si limitat, iar pentru marile orase a fost desfiintat, lipsind astfel economia nationala de un mecanism eficient de adaptare a fortei de munca la cererea sistemului productiv;

- Mobilitatea profesionala (constand in schimbarea profesiei si a locului de munca, dintr-o intreprindere in alta si dintr-o ramura in alta), desi a avut loc in economia Romaniei, ea s-a manifestat limitat, a fost incorsetata de planificarea centralizat-birocratica a repartizarii resurselor de munca. In consecinta, au aparut deficite de forta de munca in unele meserii, sectoare si ramuri (din unele localitati si judete), concomitent cu existenta unor excedente in altele, afectand in toate cazurile cresterea rezultatelor economice si a eficientei si periclitand echilibrul utilizarii fortei de munca;

- Nelegiferarea somajului si lipsirea conducerii intreprinderilor de dreptul si autoritatea de a stabili in mod diferentiat salariul fiecarui individ, in functie de competenta profesionala si contributia directa la rezultatele intreprinderii, de a-l angaja si disponibiliza in functie de cerintele eficientei economice, a slabit cointeresarea materiala a lucratorilor si a diminuat posibilitatile de progres economic ale tarii. Totodata, s-a creat din urma fiind considerat ca singurul responsabil fata de soarta fiecaruia si obligat sai amelioreze viata si sa-l mentina in munca, indiferent de aportul acestuia si de starea intreprinderii (institutiei);

- Impartirea lucratorilor in productivi si neproductivi, oarecum admisibila in perioada dezvoltarii extensive a industriei, a devenit anacronica in epoca revolutiei tehnico-stiintifice. Conceptia s-a mentinut, insa, si a devenit una din dogmele politicii de alocare a resurselor de munca, creand false opozitii intre creatorii de bunuri si cei de servicii, intre asa-zisii lucratori productivi si cei neproductivi si reducand rolul muncii intelectuale de creatie in sporirea eficientei economice si asigurarea progresului social. Deseori, munca neproductiva a fost catalogata ca munca inutila si tratata corespunzator.

Depasirea contradictiilor care s-au acumulat si agravat in economia nationala a Romaniei, inclusiv in domeniul utilizarii resurselor de munca, poate avea loc prin trecerea la economia de piata. O componenta interdependenta a acestui proces este tranzitia la piata libera, descentralizata si concurentiala a muncii, deci reinstitutionalizarea pietei libere a muncii in economia nationala a Romaniei.