Gestiunea activelor si pasivelor circulante

GESTIUNEA ACTIVELOR SI PASIVELOR CIRCULANTE

In cadrul gestiunii financiare a intreprinderii, gestionarea ciclului de exploatare este secventa cea mai importanta datorita ponderii semnificative pe care o detin activele si pasivele circulante in totalul bilantului unitatilor economice.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importanta sectiune a gestiunii financiare a intreprinderii. Relevanta gestiunii ciclului de exploatare este determinata, in primul rand, de ponderea ridicata (de peste 50%) a activelor (si pasivelor) circulante in totalul bilantului intreprinderilor. In al doilea rand, operatiile ciclului de exploatare sunt cotidiene, cu un mare grad de repetabilitate si cu o reflectare imediata asupra situatiei financiare, asupra rentabilitatii intreprinderii. In sfarsit, problematica datoriilor pe termen scurt preocupa din ce in ce mai mult gestiunea financiara a intreprinderii, indeosebi a celor de marime mica si mijlocie ( care au cele mai ridicate rate de dobanda).[1]

Un ciclu de exploatare debuteaza cu aprovizionarea pentru constituirea stocurilor necesare derularii procesului de productie si se finalizeaza cu incasarea contravalorii produselor livrate sau serviciilor prestate clientilor. Toate operatiunile de procurare, pastrare, prelucrare, valorificare a acestor stocuri antreneaza cheltuieli banesti.

Realizarea ciclului de exploatare cu un minimum de active circulante (stocuri, creante, lichiditati), finantate din pasive circulante procurate la un cost cat mai redus, reprezinta obiectivul major al gestiunii activelor circulante.[2]

GESTIUNEA STOCURILOR

Desfasurarea normala si continua a ciclului de exploatare necesita existenta unor stocuri circulante in toate fazele activitatii economice din intreprindere.

Stocurile de mijloace circulante reprezinta cantitatile fizice de materii prime si materiale, de produse sau de marfuri necesare fiecarei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, productie, desfacere) pentru a asigura desfasurarea continua si ritmica a activitatii de exploatare. Caracterului continuu al productiei (sau al desfacerilor) i se opune, din motive economice, caracterul discontinuu al aprovizionarilor.

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezinta alocari de capital ce nu pot fi recuperate pana cand aceste stocuri nu parcurg intregul ciclu de exploatare si sunt valorificate prin vanzarea si incasarea produselor, lucrarilor sau serviciilor realizate de intreprindere.

Pe de alta parte, gestiunea moderna a stocurilor este departe de a mai considera eficienta formarea de stocuri mari peste necesitatile rezonabile ale exploatarii. Stocurile supranormative sunt insotite, in plan financiar, de pierderi prin imobilizarea inutila a capitalurilor in aceste stocuri, prin cheltuieli de depozitare mari pe care le ocazioneaza, prin dobanzi peste cele curente, prin deteriorari si degradari de stocuri etc. Cheltuielile suplimentare inutile, in gestiunea stocurilor, pot rezulta atat din stocuri insuficiente, cat si din stocuri excesive.

In aceste conditii, marimea optima a stocurilor este cea care armonizeaza relatia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variaza in functie de numarul de aprovizionari, si cele de depozitare (Cd), variabile in raport cu marimea stocurilor. Aceasta marime optima a stocurilor este cea care minimizeaza cheltuielile totale (CT) cu formarea stocurilor si maximizeaza rentabilitatea activitatii de exploatare.[3]

In dimensionarea stocurilor se pot utiliza mai multe metode, intre care: metoda extrapolarii sau globala, metoda standard, metoda analitica, metoda pe elemente, metoda mixta (analitica anual si pe elemente trimestrial), metoda sintetica.

Metoda extrapolarii porneste de la ideea legaturii directe intre fondul de rulment (FR) ca sursa permanenta de finantare si cifra de afaceri (CA).

Aceasta metoda leaga evolutia fondului de rulment numai de cifra de afaceri, netinand seama de alti factori: natura relatiilor cu clientii, respectiv cresterea sau descresterea soldului contului clienti si chiar evolutia stocurilor, respectiv cresterea sau scaderea acestora in functie de viteza de rotatie.[4]

Determinarea necesarului de stocuri nu se poate realiza in afara analizei activelor si pasivelor de exploatare (clienti, furnizori etc.). Necesarul se determina prin metoda extrapolarii, global, impreuna cu necesarul celorlalte elemente de active circulante.

Nevoile de finantare pentru activele circulante depind de sectorul economic din care face parte intreprinderea, de conditiile productiei si reglementarea platilor, de caracterul continuu sau sezonier al activitatii.

Metoda standard sau metoda termenelor de plata vizeaza determinarea nevoilor de finantare a ciclului de exploatare exprimate initial in zile cifra de afaceri si apoi in volum valoric.

Se porneste de la faptul ca necesarul de finantare a ciclului de exploatare rezulta din decalajul dintre incasari si plati, legat de diferite operatiuni ca: aprovizionare, stocaj, productie si desfacere. Cand exista un decalaj permanent, intre incasari si plati, intreprinderile trebuie sa apeleze la resursele permanente, adica pe termen lung, respectiv trebuie sa-si constituie fondul de rulment.

Metoda analitica vizeaza determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element in parte, urmand in final sa se insumeze. Prin urmare, se va stabili necesarul de stocuri pentru productie (materii prime, materiale, combustibil, productie neterminata), de marfuri, ambalaje si alte active (obiecte de inventar, echipamente si materiale de protectie, piese de schimb). Astfel, metoda analitica se caracterizeaza prin determinarea stocurilor, anual si trimestrial, pe fiecare componenta a activelor circulante.

Metoda pe elemente se caracterizeaza prin determinarea stocurilor pe elemente de active circulante, nu si pe fiecare component al acestora. In cadrul acestei metode avem doua procedee principale de calcul a stocurilor[5]: pe baza timpului de imobilizare pe elemente si pe baza corelatiei dintre soldurile elementelor de active circulante, pe de o parte, si a volumului productiei, pe de alta parte.

Metoda mixta[6] se caracterizeaza prin stabilirea stocurilor anuale pe fiecare component al elementelor de active circulante (analitic) si a stocurilor trimestriale, numai pe elemente (nu si pe componentele acestora). Cu alte cuvinte, se combina calculele analitice, ce se fac anual, cu cele pe elemente, care se efectueaza trimestrial.

Scopul stabilirii analitice a stocurilor anuale consta, in special, in furnizarea de informatii necesare calcularii timpului de imobilizare, ca factor de baza in determinarea stocurilor trimestriale.

Metoda sintetica (globala)[7] se caracterizeaza prin stabilirea stocului pe total active circulante, eventual cu defalcarea acestuia pe elemente. In stabilirea stocului prin aceasta metoda se pot utiliza urmatoarele procedee: procedeul bazat pe viteza de rotatie; procedeul bazat pe corelatia dintre soldul total al activelor circulante si volumul productiei si procedeul bazat pe ponderea activelor la 100 sau 1000 de lei productie marfa.

Se considera ca metoda cea mai buna pentru stabilirea stocurilor sau a necesarului de active circulante este cea analitica, deoarece aceasta creeaza un cadru favorabil pentru o analiza amanuntita si un control riguros cu privire la modul in care se gospodaresc resursele materiale si financiare ale intreprinderii.

GESTIUNEA CLIENTILOR

Clientii reprezinta creante ale intreprinderii, rezultate din livrarea de bunuri si/sau prestarea de servicii si care au o anumita scadenta de incasare. In functie de scadenta, clientii pot fi[8]:

cu incasare imediata (cu plata la vedere), in numerar sau dupa un numar normal de zile de decontare a facturilor (3-5 zile);

cu incasare la termen (cu plata la termen), dupa o perioada de timp convenita intre agentii economici. Termenele de 30, 60 si 90 de zile sunt cele mai uzuale, dar pot fi convenite si perioade mai mari de timp, chiar peste un an.

In functie de respectarea sau nu a termenelor de plata, cu titlu de exceptie, pot sa apara si clienti cu intarzieri la plata facturilor sau clienti insolvabili, care nu pot fi incasati.

GESTIUNEA FURNIZORILOR

Decizia de finantare prin credit-furnizor[9] este diferita de gestiunea creditului-furnizor. Gestionarea creditului-furnizor rezida in masuri care sa conduca la maximizarea acestuia, atat ca volum cat si ca termen de rambursare, stiut fiind ca pe aceasta baza poate fi realizata cresterea cifrei de afaceri sau suplinirea lipsei fondului de rulment. Sursele atrase sub forma creditului-furnizor sunt avantajoase intrucat, in general, sunt neoneroase.

Pentru beneficiarul acestui credit este important ca diversele clauze cu privire la volum, termen sa fie ferm precizate in contract, in scopul de a preveni eventualele demersuri ale furnizorilor pentru accelerarea rambursarilor. In acelasi timp, obligatiile de plata devenite scadente trebuie onorate pentru a evita plata penalitatilor de intarziere.

Pentru desfasurarea activitatii de productie, intreprinderea achizitioneaza materii prime, materiale, marfuri etc., pentru care plata se realizeaza la momentul cumpararii sau ulterior, daca partenerul de afaceri ofera credit comercial.

Gestiunea creditului-furnizor are drept obiectiv utilizarea eficienta a creditului obtinut de client, in principal prin clauze contractuale care sa precizeze volumul si durata, dar si prin intarzierea voluntara a platilor, insa de o maniera flexibila, astfel incat sa nu provoace penalitati de intarziere care ar putea face nerentabila intarzierea si nici sa nu duca la deteriorarea relatiilor cu furnizorul.

Prelungirea perioadei de plata nu reprezinta un scop in sine, avand in vedere ca, de obicei, furnizorii ofera un discount pentru realizarea anticipata a platii, dovedindu-se astfel mai avantajoasa plata imediata, beneficiind de reducere, decat atragerea de resurse temporare.

In situatia in care se poate beneficia de o reducere, nerealizarea platii la respectivul termen echivaleaza cu atragerea de resurse temporare costisitoare, cu o dobanda implicita. Decizia privind termenul de plata se va realiza in functie de avantajul comparativ al costurilor si beneficiilor aferente[10]:

costul pierderii discountului (k_pd), prin nerealizarea platii la termen, care se calculeaza pe baza relatiei: k_pd = , in care:

d = discountul in procente;

t  = micsorarea perioadei de plata necesare pentru a beneficia de discount; t = T- T_d, unde:

T  = perioada de creditare;

T_d = perioada de creditare cu discount.

beneficiul pierderii discountului, respectiv rentabilitatea obtinuta prin fructificarea sumei care s-ar fi platit in perioada de creditare cu discount.

Determinarea gestiunii activelor si pasivelor circulante preocupa teoria si practica financiara, ca urmare a ponderii acestor elemente patrimoniale, a reinnoirii permanente a acestora si a impactului lor direct asupra situatiei financiare a intreprinderii.