Investitorii si restructurarea agentiilor de rating

Investitorii si restructurarea agentiilor de rating

Multi critici, majoritatea investitori, dar si unii politicieni spun ca agentiile de rating au nevoie de o restructurare radicala pentru a-si imbunatati activitatea. Criza financiara si valutara din Asia in perioada 1997-1998 si criza mexicana din perioada 1994-1995 au demonstrat din nou cat de vulnerabile sunt pietele tarilor cu economie emergenta la oscilatiile neasteptate si excesive ale fluxurilor de capital privat.

Problema seamana putin cu blocarea traficului rutier. Ea are loc pe masura ce numarul autovehiculelor intrate in trafic creste, in parte, pentru ca fiecare sofer nu ia in calcul si contributia lui personala la congestionarea traficului (daca nu exista taxa pe sosea). In acelasi fel, tarile emergente sunt vulnerabile cand livrarea de capital strain creste puternic pentru ca debitorii privati locali nu iau in calcul cresterea costului social marginal al datoriei straine a tarii pe care o produce fiecare dintre ei.

In aceasta analogic, agentiile de rating ar trebui sa fie ca niste semafoare de trafic. Sa dea semnale de avertisment din vreme, care ar calma (ar nivela) fluxul intrarilor de bani in exces. Cel putin asa ar trebui sa fie pentru a evita acumularea de lichiditati in exces in sectorul de intermediere financiara. In realitate, agentiile de rating sunt reactive si nu preventive. Prin urmare, prin reactia lor ele tind sa amplifice ciclul expansiune-depresiune in finantarea pietelor emergente. Este ca si cum luminile semaforului trec pe verde de cate ori traficul se conges­tioneaza.

Agentiile de rating n-au putut sa prevada criza valutara mexicana si cea asiatica. Nefiind in stare sa prevada dimensiunile problemelor create de inundatia produsa pe aceste piete de fondu­rile straine private, agentiile de rating au reactionat ulterior exage­rat prin subnotarea tarilor aflate in criza. Necazul este ca agentiile de rating nu sunt si nu pot fi separate de pietele financiare ca un intreg. Ele nu au informatii mai bune decat alti profesionisti asupra pietelor emergente. Aceasta se poate observa din informatiile asupra riscului de tara si asupra naturii riscului respectiv.

Mai intai, riscul de tara se bazeaza in principal pe informa­tiile publice disponibile, precum datoria externa, rezervele valu­tare, constrangerile fiscale si politice etc. Aceste informatii il fac sa se deosebeasca de riscul de companie. In cazul companiilor, agentiile de rating pot avea acces la informatii interne confidentiale ale companiilor debitoare (precum planuri de achizitii de noi pro­duse si de asigurare a debitelor etc.). Astfel de informatii interne, precum si o cunoastere mai buna la fata locului a intreprinderilor pot fi transmise investitorilor prin evaluarea riscului debitorilor privati. Nu este insa asa si in cazul guvernelor unde agentiilor nu pot obtine informatii confidentiale.

In al doilea rand, in absenta unui mecanism international de sanctionare a greselilor, prima de risc perceputa pentru a reflecta gradul de risc este determinata de bunavointa debitorului de a plati si nu de capacitatea lui de a plati. Debitorii stiu prea bine daca vor sa plateasca. Creditorii nu pot fi siguri insa. Este o proble­ma de constrangere: autoritatile debitoare nu promit ferm ca, in viitor, ei sau succesorii lor vor utiliza capitalul strain primit in sco­puri productive sau ca venitul viitor realizat va fi folosit pentru a plati datoria straina contractata.

In plus, agentiile, in cazul ratingului de tara, isi primesc cea mai mare parte a incasarilor lor de la guvernele tarilor carora le fac evaluarea de risc. Desigur, ele nu vor sa depuncteze prea mult ratingul clientilor lor. Aceasta poate instala o rigiditate de notare slaba a clientilor in perioade cu mari afluxuri de capital strain cum a fost cazui tarilor asiatice inainte de declansarea crizei. Spre deosebire de evaluarea riscului in sectorul privat, evaluarea riscului de tara cu greu poate fi interpretata ca un calificativ bazat pe infor­matii noi sau aprofundate. Venitul platit la titlurile guvernamentale tinde sa creasca atunci cand riscul este notat cu o nota mai mica.

De ce au aceste note o influenta asa de mare asupra acestor titluri? Raspunsul tine de instinctul de turma, adesea intensificat de reglementari prudentiale proaste, care dau evaluarii riscului de tara puterea de a influenta venitul adus de bonurile sau obligatiunile guvernamentale, desi ele nu furnizeaza pietei nici o informatie noua. Multi investitori internationali s-ar putea sa nu detina nici o garantie sau informatie in plus asupra debilului respectiv in afara calificativului de rating. Prin urmare, evaluarea riscului de tara ii scuteste pe directorii financiari sa mai faca propriile evaluari independente asupra riscului de tara.

Aceasta reactie tinde sa amplifice ciclul expansiune-depresiune, in timpul expansiunii, imbunatatirea notei de risc intensifica anticiparile euforice si stimuleaza afluxul excesiv de capital, in timpul depresiunii, micsorarea notei riscului intensifica panica printre investitori, manand si mai mult capitalurile afara din tara.

Deci ce este de facut? Criticii spun ca nu ramane decat ca agentiile de rating sa se transforme in adevarate semnale de avertisment pe pietele financiare ale lumii. Deoarece aceste agentii isi obtin veniturile din tarifele platite de guvernele debitoare, ele ar trebui sa se reorienteze spre incasarea de tarife de la investitori. Dependenta lor de debitori este incompatibila cu stimulentul creat de oportunitatea notarii negative. In acelasi timp, reglementarile prudentiale ar trebui sa reconsidere rolul ratingului reflectat in calitatea activelor de pe pietele emergente pe care investitorii institutionali le pot avea in portofoliu. Modificarea reglementarilor asupra ratingului investitiilor de portofoliu al institutiilor investitoare ar putea atenua ciclul expansiune-depresiune al activelor financiare de pe pietele emergente.

Daca agentiile de rating nu devin adevarate sisteme de avertizare, ele vor continua sa adauge instabilitate in fluxurile in­ternationale de capital, sa faca veniturile investitorilor de porto­foliu si mai volatile decat ar trebui sa fie si sa reduca beneficiile pietelor de capital pentru tarile cu piata in formare.