Moneda electronica, mijloc de plata în schimburile economice interne Și internaȚionale. modificari ale reglementarilor în materie, la nivelul ue Și see

MONEDA ELECTRONICA, MIJLOC DE PLATA ÎN SCHIMBURILE ECONOMICE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE. MODIFICARI ALE REGLEMENTARILOR ÎN MATERIE, LA NIVELUL UE ȘI SEE

Rezumat

Începand cu a doua jumatate a secolului trecut, la nivel mondial, toate sectoarele vieții economice au cunoscut o dezvoltare fara precedent, fapt ce a generat o intensificare a schimburilor economice la nivel global.

Avand in vedere ca schimbul de marfuri sau comerțul in general, indiferent de spațiul geografic pe care se desfașoara, este caracterizat de celeritate, a aparut ca o necesitate obiectiva și efectuarea cu rapiditate a plaților in astfel de activitați, cu atat mai mult in situația in care era vorba despre operațiuni comerciale derulate intre parteneri din state sau continente diferite.

În aceste condiții, utilizarea procedeelor de tehnologie a informației in efectuarea plaților internaționale a aparut ca fireasca, culminand in cele din urma cu apariția monedei electronice, cel mai nou și mai rapid mijloc de plata.

Aspecte generale privind regimul juridic al platii

Raportul juridic obligațional confera creditorului dreptul de a pretinde debitorului sau executarea intocmai și la timp a prestației la care s-a obligat, sub sancțiunea puterii coercitive a statului. La randul sau, debitorul, executand obligația asumata in folosul creditorului sau ori a persoanei indicata expres de acesta, se libereaza de datorie, stingand in acest mod raportul juridic obligațional cu creditorul.

Dupa cum este cunoscut, executarea obligațiilor se poate realiza pe doua cai și anume direct sau in natura și indirect sau prin echivalent banesc[1].

În principiu, executarea obligațiilor se face in majoritatea cazurilor in mod direct, prin plata. Plata desemneaza așadar executarea voluntara, in natura, a obligației asumate. În limbaj uzual, plata desemneaza executarea voluntara a unei obligații pecuniare, adica remiterea unei sume de bani creditorului. În termeni juridici, plata acopera o arie mult mai larga de prestații ale debitorului, cum ar fi transmiterea sau constituirea unui drept, incheierea unui contract, executarea unei lucrari, prestarea unui serviciu, predarea unui bun, a unor inscrisuri etc.[2]

Indiferent de modalitatea concreta de efectuare a plații, respectiv fie utilizand biletele cu valoare nominala emise de banca centrala (numerar), fie utilizand moneda scripturala sau pe cea electronica, instituția plații a facut obiectul unor dispute doctrinare la care ne vom referi succint in cele ce urmeaza, incercand o elucidare a acestei operațiuni aparent simpla dar in esența complexa.

Așadar, conform teoriei clasice, plata, presupunand o manifestare de voința a debitorului de a executa obligația la care s-a indatorat, este considerata ca fiind un act juridic, de natura convenționala, ce intervine, in principiu, intre platitor și persoana carei i se face plata.

În literatura de specialitate s-au conturat opinii potrivit carora plata este considerata un act juridic unilateral al debitorului[3], teorie criticata de un autor care iși intemeiaza opinia pe distincția dintre plata ca mod de executare a obligațiilor și plata ca mod de stingere a obligațiilor.

În ceea ce ne privește ne raliem doctrinei care susține ca plata este intotdeauna un act juridic, intrucat debitorul obligației de plata acționeaza intotdeauna, voluntar și cu intenția de a stinge un raport juridic obligațional.

Ca atare, in baza considerentelor expuse mai sus, putem spune ca prin plata se intelege efectuarea unui transfer de fonduri intre parțile unui raport juridic obligațional, respectiv intre participanții la o operațiune economica interna sau internaționala, in scopul stingerii obligatiilor financiare asumate.

În acest scop, debitorul din raportul juridic obligațional, va respecta convenția incheiata cu creditorul sau in ceea ce privește modalitatea de plata, data plații, locul plații și moneda de plata, iar pentru aceasta va utiliza sistemul de plați și compensari de la sediul sau.

Ca atare putem afirma ca sistemul de plati si compensari reprezinta o componenta importanta a sistemului monetar si financiar a economiei fiecarui stat, prin intermediul caruia se asigura fluxul lichiditatilor financiare precum si transferul activelor monetare intre persoanele fizice si/sau juridice participante la activitatea economica.[5]

În aceste conditii, putem susține[6] ca sistemul de plați, in general, este indisolubil legat de moneda de plata, iar evolutia acesteia precum si a tehnologiei de transmitere si stocare a datelor aferente acestor operatiuni a determinat aparitia si perfectionarea sistemului de plati, in scopul finalizarii, cu celeritate, a schimburilor economice.

Astfel, in raporturile comerciale cu element extraneu este cunoscut principiul potrivit caruia platile trebuie facute in moneda convenita de parti in contract. În cazul in care partile nu au stabilit moneda de plata, moneda liberatorie va fi moneda aflata in circulatie la locul platii.

Problema determinarii monedei de plata este strans legata de nominalismul monetar[7] instituit prin art. 1578 din V. C. Civ. caruia, așa cum a subliniat doctrina și s-a pronunțat practica arbitrala din țara noasta inainte de anul 1990, i se atribuie valoare de ordine publica.

Ideea nominalismului monetar exprimata in doctrina romaneasca a reluat teza susținuta de majoritatea doctrinei franceze[10], intrucat art. 1578 din V. C. civ., este traducerea fidela a art. 1895 C. civ. francez.

În literatura juridica s-a scris ca intinderea obligațiilor monetare nu poate fi determinata altfel decat prin adoptarea nominalismului monetar[11].

Mai mult, practica arbitrala s-a pronunțat constant in sensul ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a devalorizarii monedei de plata convenite de parți in contract, nu poate fi localizat in patrimoniul debitorului daca acesta și-a executat la timp obligația de plata[12], iar regula nominalismului s-ar opune și in situația in care parțile nu au convenit reevaluarea prestației monetare, in cazul creșterii valorii valutei contractuale .

Cu toate acestea, in situația in care plata are loc cu intarziere și valuta s-a depreciat intre timp, prejudiciul se localizeaza la nivelul creditorului, situație care nu poate profita debitorului, deoarece se intemeiaza pe culpa acestuia care s-ar prevala de principiul nominalismului monetar[14].

În consecința, practica arbitrala a decis constant, chiar in lipsa de clauza de consolidare valutara, ca riscul devalorizarii monedei de plata, in situația intarzierii la plata de catre debitor, ii incumba acestuia, el datorand creditorului despagubiri echivalente cu diferența dintre valoarea valutei de la data scadenței și cea de la data plații[15].

În același sens s-a pronunțat și instanța suprema franceza, dupa indelungi discuții pe tema nominalismului monetar, cand a statuat ca prevederea art. 1895 din C. civ. francez nu are caracter de ordine publica, fiind numai o norma supletiva[16]. Urmare acestei decizii, dispozițiile art. 1895 din C. civ. francez au fost interpretate ca putand fi inlaturate de la aplicare printr-o clauza inserata de parți in contract .

Literatura juridica romana[18], atat cea antebelica dar și cea de dupa 1990, a inclinat spre calificarea normei juridice din art. 1578 din V. C. civ., ca fiind supletiva, intemeindu-și opinia pe dispozițiile art. 1579 din V. C. civ., care a fost imprumutat din Codul civil italian de la 1865, in prezent abrogat și care nu are corespondent in Codul civil francez , potrivit caruia, in materia imprumutului, in cazul alterarii valorii intrinseci a monedelor se va restitui echivalentul prețului pe care acestea l-au avut la data imprumutarii lor.

În opinia noastra, ne raliem ultimului punct de vedere, intrucat nimic nu interzice parților unui raport juridic obligațional pecuniar sa convina asupra reevaluarii creanțelor dintre ele in caz de dezechilibru valoric evident intre valoarea monedei de plata de la data incheierii contractului și cea de la data plații.

Din cele expuse rezulta ca principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din V. C. civ. i se opune principiul valorii monetare, prevazut de art. 1579 din V. C. civ., ambele texte de lege avand insa caracter supletiv.

Ca atare, in cazul obligațiilor pecuniare contractuale, parțile raportului juridic obligațional pot conveni in contract o clauza in raport cu care, in situația devalorizarii monedei de plata cu un anumit procent in raport de cel avut la data negocierii contractului, sa opereze de plin drept indexarea prețului cu acel procent.

În materia obligațiilor contractuale, parțile raporturilor juridice obligaționale mai au la indemana și un alt mijloc juridic prin care pot evita consecințele deprecierii drastice a monedei de plata convenite, oferindu-li-se in acest fel posibilitatea revizuirii convenției, dar care nu face obiectul demersului nostru.

O problema controversata și indelung discutata in doctrina s-a referit la existența sau inexistența dreptului recunoscut organelor judiciare sesizate cu un litigiu avand ca obiect disproporția vadita dintre obligațiile contractuale ale parților dintr-un contract cu executare succesiva, intervenita pe parcursul derularii acestuia, in care nu au fost receptate clauze de indexare a prețului și nici de revizuire a obligațiilor contractuale pentru astfel de situații, de a proceda la o indexare judiciara a creanțelor și datoriilor pecuniare, la cererea uneia dintre parți.

Daca pana in anul 1990 raspunsul dreptului roman a fost negativ, la fel ca cel al dreptului francez, dupa aceasta data se poate spune ca exista un adevarat consens in legatura cu indexarea judiciara a creanțelor[20] și datoriilor pecuniare.

Avand in vedere ca art. 970, art. 981, art. 998, art. 1073, art. 1082 și art. 1084 din V. C. Civ., precum și art. 1164, art. 1170, art. 1272, art. 1381, art. 1349, art. 1350, art. 1530, art. 1531, și art. 1489 din N. C. Civ., reprezinta temeiuri legale pentru reevaluarea judiciara a obligațiilor pecuniare, putem susține ca indexarea sau reevaluarea creanțelor pecuniare, este pe deplin posibila sub imperiul legislației romane, motiv pentru care precizam ca aceasta este legala, atunci cand este prevazuta de legiuitor prin norme juridice, convenționala, atunci cand este expresia voinței parților contractante sau judiciara (subsidiara), atunci cand parțile au omis ca in contractul lor sa prevada asemenea clauze și una dintre ele refuza renegocierea obligațiilor reciproce atunci cand executarea acestora a devenit deosebit de excesiva pentru cealalta parte.

Totodata, in ceea ce privește moneda de plata, principiile UNIDROIT prevad in art. 6.1.9. faptul ca debitorul unei obligații de plata a unei sume de bani exprimata intr-o alta moneda decat cea a locului plații, va fi ținut sa-și execute obligația exclusiv in moneda convenita in contract, cu excepția situației in care debitorul se afla in imposibilitate de a efectua plata in moneda in care obligația este exprimata, cand se va putea libera platind in moneda aflata in circulație la locul plații. Rata de schimb urmand sa fie cea de la data exigibilitații creanței sau cea de la data plații, potrivit voinței creditorului, daca debitorul nu a facut plata la scadența.

De asemenea, art. 6.1.10 din principiile UNIDROIT stabilesc regula potrivit careia, in situația in care parțile raportului juridic obligațional nu au stabilit prin contractul lor moneda de plata, debitorul se va putea libera platind valabil in moneda locului plații. Aceleași soluții se regasesc și in art. 108 din Principiile dreptului european al contractelor.

În ceea ce privește moneda in care urmeaza sa fie facuta o plata contractuala, susținem ca debitorul este ținut sa faca plata pecuniara in moneda convenita de parți in contract, iar in situația in care moneda convenita nu are curs legal la locul plații, moneda locului de executare a obligației pecuniare are putere liberatorie de plin drept pe teritoriul statului care a emis-o[21].

De la aceasta regula exista o serie de derogari, cand parților le este permis ca prin clauza contractuala, sa poata inlatura plata in moneda locului de executare a obligației pecuniare. Astfel, prin art. 41 din C. com., se prevedea posibilitatea parților de a stipula plata in valuta straina, inserand clauza "efectiv" sau alta echivalenta.

Noul cod civil roman, prin art. 1488 alin. 1, prevede ca debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea catre creditor a sumei nominale datorate. Practic, prin acest text de lege se da posibilitatea parților contractante sa stabileasca valuta plații in contractele comerciale, iar in lipsa de reglementare expresa cu privire la situația in care moneda de plata nu are curs legal la locul plații, suntem de parere ca se aplica uzanțele comerciale, care, in aceasta situație dau eficiența practicii instituita de art. 41 din C. com.

O alta excepție de la regula plații in moneda locului de executare a obligațiilor pecuniare exista in materie cambiala, unde art. 45 alin. 4 din legea nr. 58/1934 statueaza ca liberarea debitorului in moneda locala nu poate avea loc daca tragatorul a stipulat ca plata va trebui facuta intr-o anume moneda aratata in titlu[22]. Prevederi similare se regasesc și in Legea nr. 59/1934 privind cecul.

Totodata, legislația cambiala dar și cea a cecului prevad și norme de interpretare in materia    valutei de plata menționata intr-un titlu, atunci cand moneda de plata indicata in respectivul titlu are valoare diferita in locul de emitere al acestuia fața de cel de plata. Astfel, intr-o asemenea situație, se prezuma ca valuta indicata in titlu se refera la valuta locului de plata. Este situația tipica in care intr-un asemenea titlu se indica drept moneda de plata dolarul, fara a fi indicata și țara de emitere a acestuia, fiind cunoscut ca moneda naționala a Canadei, Australiei și USA, are aceeași denumire, ca de altfel și lira (engleza sau israeliana).

Instituțiile emitente de moneda electronica in lumina OUG 99/2006 cu modificarile ulterioare. Înființare, autorizare și funcționare

Pana la edictarea Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate si desfasurarea activitatii de catre institutiile de credit si a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investitii si institutiilor de credit, la nivelul UE și implicit a SEE nu a existat o reglementare unitara in domeniul emitenților de moneda electronica.

La nivel național, cele doua directive au fost transpuse in legislația naționala prin OUG nr. 99/2006 referitoare la institutiile de credit si adecvarea capitalului, publicata in M.O. nr. 1027 din 27 decembrie 2006, cu aplicabilitate de la 01 ianuarie 2007. Pana la aceasta legiferare, instituții emitente de moneda electronica erau numai entitațile de credit, iar activitatea in cauza era reglementata de Regulamentul BNR nr. 6/2006 referitor la emiterea si utilizarea instrumentelor de plata electronica si relatiile dintre participantii la tranzactiile cu aceste instrumente.

În lumina OUG nr. 99/2006 s-a statuat ca instituțiile emitente de moneda electronica sunt persoane juridice romane constituite și funcționand[23] ca societați pe acțiuni conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990 cu modificarile ulterioare și ale dispozițiilor speciale in materie respectiv OUG nr. 99/2006.

Obiectul de activitate al acestor entitați trebuia sa fie limitat[24] la desfasurarea activitatii de emitere de moneda electronica si la prestarea serviciilor financiare si nefinanciare strans legate de activitatea de emitere de moneda electronica, cum ar fi administrarea de moneda electronica prin indeplinirea unor functii operationale si a altor functii conexe legate de emiterea de moneda electronica, emiterea si administrarea altor mijloace de plata, fara ca prin aceasta sa se acorde credit sub orice forma, precum și la servicii de stocare a informatiilor pe un suport electronic in numele unor institutii publice sau al altor entitati.

Din interpretarea coroborata a art. 323 și art. 324 alin. 3 din OUG nr. 99/2006, entitaților emitente de moneda electronica le este permisa atragerea de fonduri rambursabile numai in scopul transformarii imediate a acestora in moneda electronica. Cu alte cuvinte entitaților emitente de moneda electronica le este interzisa orice activitate ce ar avea ca scop[25] atragerea de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public, ori activitați de atragere si/sau gestionare de sume de bani provenite din contributiile membrilor unor grupuri de persoane constituite in vederea acumularii de fonduri colective si acordarii de credite sau imprumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achizitionarea de bunuri si/sau servicii de catre membrii acestora.

Mai mult, instituțiile emitente de moneda electronica nu pot detine participarii in alte entitati, cu exceptia celor al caror obiect de activitate consta exclusiv in furnizarea de servicii operationale sau alte servicii conexe legate de emiterea ori distribuirea de moneda electronica de catre institutia emitenta de moneda electronica in cauza[26].

În accepțiunea art. 7 alin. 1, pct. 16 din OUG nr. 99/2006, moneda electronica este o valoare monetara ce reprezinta o creanta asupra emitentului, stocata pe un suport electronic, emisa in schimbul primirii de fonduri a caror valoare nu poate fi mai mica decat valoarea monetara emisa și este acceptata ca mijloc de plata si de alte entitati decat emitentul.

Totodata, moneda electronica este emisa pe o durata determinata, consemnata intr-un contract incheiat intre emitent și solicitant, inscris in care este imperios necesar sa fie prevazute condițiile de rascumparare a acesteia[27].

De asemenea, in perioada pentru care a fost emisa moneda electronica, instituțiile emitente sunt obligate sa o rascumpere, la cererea deținatorilor, la o valoare egala cu valoarea soldului acesteia. Operațiunea de rascumparare de moneda electronica se realizeaza fie prin schimbarea valorii sale cu numerar fie prin transferul in cont, nefiind supusa plații vreunor taxe ori comisioane, in afara celor strict necesare operațiunii de rascumparare. În oricare dintre cele doua variante de rascumparare a monedei electronice, legiuitorul a statuat un prag minim de rascumparare in limita a maximum zece euro in echivalent lei.

În vederea autorizarii funcționarii de catre Banca Naționala a Romaniei, instituțiile emitente de moneda electronica trebuie sa dispuna de un capital inițial de un milion euro in echivalent lei, la data solicitarii autorizarii, iar nivelul fondurilor proprii necesar derularii activitații trebuie sa fie cel puțin egal cu doua procente din suma cea mai mare sau din media sumelor ultimelor șase luni a obligațiilor lor financiare    aferente emiterii de moneda electronica și nu pot scadea sub nivelul valorii de autorizare .

La cerere, Banca Naționala a Romaniei poate excepta o instituție emitenta de moneda electronica de la aplicarea integrala sau numai a unora dintre condițiile impuse prin OUG nr. 99/2006, dar numai in situația in care activitatea de emitere de moneda electronica derulata de institutia emitenta genereaza o valoare totala care nu depaseste echivalentul in lei a cinci milioane euro si niciodata nu depaseste echivalentul in lei a șase milioane euro, ori in situația in care moneda electronica emisa de institutie este acceptata ca mijloc de plata doar de catre filialele acesteia, care presteaza servicii operationale sau alte servicii auxiliare legate de moneda electronica emisa sau distribuita de institutia emitenta sau moneda electronica emisa de institutia emitenta este acceptata ca mijloc de plata de un numar limitat de entitati din aceeasi locatie sau arie ori aflate intr-o relatie stransa de natura financiara sau de afaceri cu institutia emitenta[29].

Într-o asemenea situație, documentele care stau la baza emiterii de moneda electronica trebuie sa prevada ca suma care poate fi stocata pe dispozitivul electronic aflat la dispozitia detinatorilor in scopul efectuarii de plati este limitata la un nivel maxim, care nu poate depasi echivalentul in lei a 150 euro.

În același timp, legea permite institutiilor emitente de moneda electronica[30] sa poata fuziona cu instituții bancare, cu alte institutii emitente de moneda electronica sau cu societati prestatoare de servicii auxiliare, cu condiția ca activitatea acestora din urma sa se circumscrie serviciilor limitativ menționate in art. 323 din OUG nr. 99/2006.

Modificari ale reglementarilor inițiale referitoare la inființarea și funcționarea instituțiilor emitente de moneda electronica

La nivelul UE, punerea in aplicare a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate si desfasurarea activitatii de catre institutiile de credit si a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investitii si institutiilor de credit, a condus cum era și firesc, la dobandirea unei experiențe practice de catre autoritațile de reglementare in domeniu, atat la nivel unional cat și național, dar și la identificarea aspectelor conexe cu activitatea emitenților de moneda electronica care inițial nu s-au regasit in sfera de reglementare a acestei activitați.

În consecința, la nivelul UE a fost adoptata Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfașurarea și supravegherea prudențiala a activitații instituțiilor emitente de moneda electronica, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 267 din 10 octombrie 2009. Prin acest act normativ au fost aduse modificari Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE, fiind in același timp abrogata Directiva 2000/46/CE.

La nivel național, a fost adoptata Legea nr. 127/2011, privind activitatea de emitere de moneda electronica, publicata in MO nr. 437 din 22 iunie 2011, care transpune art. 1, art. 2 paragrafele 1-3, art. 3 paragraful 1 și paragrafele 3-5, art. 4, art. 5 paragrafele 1 și 2 precum și paragrafele 5-7, art. 6, art. 7 paragraful 1 și paragrafele 3 și 4, art. 8-13, art. 18 și art. 22 din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, privind accesul la activitate, desfașurarea și supravegherea prudențiala a activitații instituțiilor emitente de moneda electronica.

Așadar, modificarile conținute de noua reglementare in materia instituțiilor emitente de moneda electronica urmeaza sa faca obiectul unei analize succinte, in continuarea expunerii noastre.

Astfel, in ceea ce privește sfera instituțiilor emitente de moneda electronica, aceasta s-a largit[31], ingloband pe langa instituțiile de credit, in ințelesul art. 7 alin. (1) pct. 10 din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobata cu modificari prin Legea nr. 227/2007 și instituțiile emitente de moneda electronica, prevazute de art. 4 alin. (1) lit. e) din Lege, precum și furnizorii de servicii poștale care emit moneda electronica potrivit cadrului legislativ național, dar și Banca Centrala Europeana și bancile centrale naționale, atunci cand acestea nu acționeaza in calitate de autoritați monetare sau in alta calitate ce implica exercițiul autoritații publice, precum și statele membre și autoritațile lor regionale ori locale, atunci cand acestea acționeaza in calitatea lor de autoritați publice.

Totodata, actul normativ stipuleaza ca nu intra in sfera de reglementare a Legii nr. 127/2011 valoarea monetara stocata in instrumentele prevazute la art. 4 alin. (1) lit. k)[32] din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/2009 privind serviciile de plata, aprobata cu modificari prin Legea nr. 197/2010, cu modificarile și completarile ulterioare și nici valoarea monetara destinata efectuarii operațiunilor de plata prevazute la art. 4 alin. (1) lit. 1) din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 113/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 197/2010, cu modificarile și completarile ulterioare.

În ceea ce privește forma de organizare a instituțiilor emitente de moneda electronica, art. 7 alin. 2 prevede ca Banca Naționala a Romaniei poate acorda autorizație de funcționare unei persoane juridice romane constituite in baza Legii nr. 31/1990 privind societațile comerciale, cu modificarile ulterioare. Practic, din acest text rezulta ca entitatea solicitanta pentru autorizare ca instituție emitenta de moneda electronica poate fi organizata in oricare dintre formele societare reglementate de lege, nemaifiind impusa, in mod exclusiv, forma juridica de societate pe acțiuni.

De asemenea, in actuala reglementare se menționeaza expres ca instituțiile emitente pot desfașura și alte activitați comerciale[34] in afara celor de emitere de moneda electronica și prestarea de servicii de plata, dar, in acest caz, autoritatea de reglementare poate solicita constituirea unei entitați distincte pentru activitatea de emitere de moneda electronica și de prestare de servicii de plata, in cazul in care apreciaza ca celelalte activitați comerciale prejudiciaza sau ar putea prejudicia fie soliditatea situației financiare a instituției emitente de moneda electronica, fie capacitatea Bancii Naționale a Romaniei de a supraveghea respectarea de catre instituția emitenta de moneda electronica a tuturor obligațiilor impuse reglementarile in domeniu.

În acest sens, instituțiile emitente de moneda electronica pot desfașura activitați precum prestarea serviciilor de plata prevazute la art. 8 din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 113/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 197/2010, cu modificarile ulterioare, ori prestarea unor servicii operaționale și conexe legate de emiterea de moneda electronica și de prestarea de servicii de plata, cum ar fi asigurarea executarii operațiunilor de plata, servicii de schimb valutar, activitați de pastrare in custodie sau stocarea și procesarea datelor ori administrarea sistemelor de plați sau activitați comerciale, altele decat emiterea de moneda electronica și prestarea de servicii de plata, cu respectarea cadrului legislativ aplicabil[35].

Totodata, instituțiile emitente de moneda electronica, in virtutea noii reglementari, pot acorda credite[36] legate de serviciile de plata, așa cum sunt acestea precizate la art. 8 lit. d) , e) si g) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/2009, aprobata cu modificari prin Legea nr. 197/2010, cu modificarile ulterioare.

În aceeași ordine de idei precizam ca instituțiile emitente de moneda electronica pot acorda credite, altele decat cele la care am facut referire mei sus, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, cu modificarile și completarile ulterioare.

Cu toate acestea, creditele acordate de instituțiile emitente de moneda electronica nu pot avea ca sursa fondurile primite in schimbul monedei electronice emise[40]. Practic, actul normativ precizeaza fara echivoc faptul ca imprumuturile ce pot fi acordate de catre instituțiile emitente de moneda electronica clienților lor nu pot proveni din sumele depuse de catre utilizatori sau consumatori la emitent in vederea emiterii de moneda electronica.

Mai mult, spre deosebire de vechea reglementare, actuala a diminuat plafonul minim al capitalului social[41] necesar pentru autorizarea unei instituții emitente de moneda electronica la suma de 350.000 euro in echivalent lei.

Totodata, reglementarea actuala a menținut obligația[42] emiterii monedei electronice de indata, la primirea fondurilor in schimbul carora este emisa, precum și interdicția atragerii de depozite ori de alte fonduri rambursabile de la public, in sensul Ordonanței de urgența a Guvernului nr. 99/2006, aprobata cu modificari și completari prin Legea nr. 227/2007 cu modificarile ulterioare.

În aceeași ordine de idei precizam ca, instituțiilor emitente de moneda electronica le-a fost interzisa acordarea de dobanda sau de orice alt beneficiu a carui valoare este direct corelata cu perioada in care consumatorul sau utilizatorul de moneda electronica deține respectiva moneda[43].

De asemenea, actuala reglementare menționeaza explicit ca instituțiile autorizate pot emite moneda electronica inainte de primirea fondurilor, in situația in care plata contravalorii monedei electronice emise se realizeaza prin intermediul unui instrument de plata,[44] avand totodata obligația informarii solicitanților de moneda electronica cu privire la valoarea acesteia și prețul de achiziție.

În tacerea legii, suntem de parere ca, de lege ferenda, in ceea ce privește prețul de achiziție al monedei electronice, emitenții acesteia sunt obligați sa adopte proceduri transparente in care sa fie incluse, fara excepție, numai cheltuielile efective aferente emiterii acesteia fara alte comisioane sau costuri suplimentare care trebuie prezentate solicitanților inainte de incheierea oricarui contract de emitere de moneda electronica.

În ceea ce privește nivelul fondurilor proprii ale unei entitații emitente de moneda electronica, reglementarea actuala, precizeaza ca valoarea acestora nu trebuie sa se situeze sub plafonul minim de autorizare, respectiv echivalentul in lei a sumei de 350.000 euro[45].

Totodata, avand in vedere diversitatea de activitați comerciale permise entitaților emitente de moneda electronica, legiuitorul a instituit in sarcina acestora și o obligație de protejare a    fondurile primite in schimbul monedei electronice emise.

Astfel s-a statuat ca instituțiile emitente de moneda electronica sunt obligate sa asigure protecția fondurilor[46] primite in schimbul emiterii de moneda electronica fie prin evidențierea și pastrarea separata a acestora de fondurile destinate celorlalte activitați desfașurate de instituția emitenta, iar in cazul in care moneda electronica nu a fost rascumparata sau transferata altui emitent de moneda electronica inainte de terminarea zilei lucratoare ulterioare zilei in care au fost primite, trebuie sa fie depusa intr-un cont separat la o instituție de credit sau investita in active de foarte buna calitate, astfel cum sunt definite acestea in reglementarile emise de Banca Naționala a Romaniei, fie prin incheierea unei polițe de asigurare sau o alta garanție comparabila, furnizata de o societate de asigurari sau de o instituție de credit care nu aparține grupului din care face parte instituția emitenta de moneda electronica, pentru o suma echivalenta cu cea care ar fi trebuit sa fie evidențiata și pastrata separat in absența poliței de asigurare sau a altei garanții comparabile, platibila in cazul in care instituția emitenta de moneda electronica nu poate sa iși indeplineasca obligațiile financiare.

Cu toate acestea, in situația in care numai o parte din valoarea monetara emisa se utilizeaza ca moneda electronica iar cealalta parte se utilizeaza in alte scopuri, obligația de protecție a fondurilor se circumscrie numai parții din valoare utilizata ca moneda electronica.

De asemenea, in situația in care nu se poate estima ponderea valorii monetare ce urmeaza a fi folosita ca moneda electronica, ori aceasta este variabila, obligația de protecție a fondurilor de catre entitatea emitenta de moneda electronica se va rasfrange numai asupra unei parți reprezentative din totalul fondurilor care se estimeaza, pe baza istoricului de activitate, ca urmeaza sa fie utilizata ca moneda electronica[47].

Mai mult, actuala reglementare statueaza fara echivoc faptul ca instituțiilor emitente de moneda electronica le este interzisa externalizarea totala sau parțiala a activitații de emitere de moneda electronica. Cu toate acestea, instituțiile emitente de moneda electronica pot utiliza persoane fizice sau juridice pentru distribuirea și rascumpararea de moneda electronica[48].

Totuși, chir in situația in care actul normativ permite externalizarea unor funcții operaționale[49] aferente emiterii de moneda electronica, instituțiilor in cauza le-a fost impusa obligativitatea informarii autoritații de reglementare, care este Banca Naționala, concomitent cu verificarea de catre instituția in cauza a faptului ca operațiunea respectiva indeplinește cumulativ o serie de condiții.

Astfel, inainte de externalizarea funcțiilor operaționale, entitatea emitenta de moneda electronica trebuie sa se asigure[50] ca externalizarea nu conduce la delegarea responsabilitații organelor de conducere, ca obligațiile instituției emitente de moneda electronica in raport cu deținatorii de moneda electronica nu sunt afectate; ca nu se prejudiciaza respectarea condițiilor impuse instituției emitente de moneda electronica in vederea autorizarii și ca niciuna dintre condițiile impuse in vederea autorizarii instituției emitente de moneda electronica nu este inlaturata sau modificata.

Aceeași obligativitate a fost stabilita in sarcina instituțiilor emitente de moneda electronica și pentru situația in care ar dori externalizarea unor funcții operaționale aferente serviciilor de plata[51].

Referitor la rascumpararea fondurilor actul normativ[52] stabilește ca emitenții de moneda electronica sunt obligați sa rascumpere, la cererea deținatorului de moneda electronica, in orice moment, gratuit și la valoarea nominala, moneda electronica pe care acesta o deține.

Cu toate acestea, legiuitorul a recunoscut emitenților de moneda electronica posibilitatea perceperii unei taxe la rascumpararea acesteia numai daca acest aspect este prevazut in contractul dintre parți și numai in situația in care deținatorul solicita rascumpararea monedei electronice inainte de incetarea contractului, ori in situația in care parțile au convenit o durata a contractului de pana la un an in care au prevazut ca incetarea acestuia nu poate interveni mai inainte de o anumita data sau cand se solicita rascumpararea la mai mult de un an de la data incetarii contractului[53].

În oricare dintre situațiile de rascumparare enunțate mai sus, emitenții de moneda electronica au obligația sa stabileasca taxa de rascumparare[54] proporțional cu costurile efective suportate in legatura cu rascumpararea, nivelul acesteia sa se limiteze la acoperirea costurilor și sa nu conduca la obținerea de venituri suplimentare sau la descurajarea deținatorului de moneda electronica de a inceta unilateral contractul.

În aceeași ordine de idei aratam ca in situația in care deținatorul de moneda electronica solicita rascumpararea acesteia inainte de incetarea contractului, are dreptul sa opteze intre rascumpararea intregii valori a masei de moneda electronica deținuta sau numai a unei parți a acesteia, opțiune care nu mai subzista in situația in care deținatorul de moneda electronica solicita rascumpararea acesteia la incetarea contractului sau intr-un termen de pana la un an de la incetarea contractului, situație in care trebuie rascumparata intreaga masa monetara electronica[55].

Totodata, in cazul in care instituția emitenta de moneda electronica desfașoara și alte activitați comerciale așa cum au fost acestea reglementate in art. 21 alin. 1, lit. d) din actul normativ[56] și nu s-a cunoscut in avans intreaga pondere a masei monetare ce urma sa fie folosita ca moneda electronica, instituția emitenta de moneda electronica are obligația sa rascumpere toate fondurile solicitate de deținatorul de moneda electronica .

În tacerea legii, suntem de parere ca, de lege ferenda, chiar in situația in care deținatorul de moneda electronica solicita rascumpararea acesteia la mai mult de un an de la data incetarii contractului, emitentul de moneda electronica trebuie sa accepte rascumpararea intregii valori a monedei electronice deținute de acesta, fara taxe sau costuri suplimentare, in afara celor stabilite de art. 89 din Legea nr. 127/2011.

În ceea ce privește incetarea contractului de furnizare de moneda electronica actul normativ stabilește ca aceasta facilitate este recunoscuta deținatorului de moneda electronica oricand daca parțile nu au convenit o perioada de notificare, perioada care nu poate depași treizeci de zile.

În consecința, deținatorul de moneda electronica poate solicita incetarea unilaterala a unui contract de furnizare de moneda electronica incheiat pentru o perioada mai mare de un an sau a unuia incheiat pe o perioada nedeterminata, in mod gratuit, dupa implinirea a 12 luni de la data incheierii acestuia.

Actul normativ recunoaște și emitentului de moneda electronica posibilitatea denunțarii unilaterale a contractului[58] incheiat cu un deținator de moneda electronica, cu condiția ca acesta sa fi fost incheiat pe o perioada nedeterminata, iar utilizatorul de moneda electronica sa fi fost notificat cu cel puțin doua luni inainte de data la care incetarea contractului urmeaza sa-și produca efectele. În acest caz notificarea trebuie transmisa deținatorului de moneda electronica pe suport de hartie sau altul durabil, intr-un limbaj ușor de ințeles, redactat intr-o forma clara, completa și precisa, in limba romana sau cea stabilita de parți in contract.

Totodata actuala reglementare stabilește ca in cazul aparitiei unor eventuale litigii intre partile unui contract de emitere și furnizare de moneda electronica[59] in legatura cu modul de indeplinire a obligațiilor contractuale, partea care se considera vatamata in drepturile sale, respectiv consumator, alta persoana interesata ori asociatiile de consumatori se pot adresa Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor (ANPC), iar persoanele juridice Garzii Financiare (GF) in legatura cu cazurile de incalcare de catre emitenții de moneda electronica a dispozițiilor art. 86-92 și 94-97, ori pot initia actiuni in justitie. În raspunsurile lor catre petenti, ANPC sau GF, dupa caz, au obligatia sa informeze reclamantul in legatura cu existenta procedurilor de solutionare extrajudiciara a unor astfel de diferende.

În acest sens, Banca Nationala a Romaniei este abilitata de legiuitor sa constituie un compartiment specializat care sa asigure aplicarea unor proceduri extrajudiciare de solutionare a diferendelor aparute intre instituțiile emitente de moneda electronica si deținatorii sau utilizatorii de moneda electronica, precum si sa adopte masuri de reparatie adecvate si eficiente pentru solutionarea reclamatiilor cu care este sesizata.

Solutia adoptata de compartimentul specializat din cadrul Bancii Nationale a Romaniei nu are caracter obligatoriu pentru partile interesate. De asemenea, compartimentul specializat din Banca Nationala a Romaniei poate emite puncte de vedere cu caracter consultativ cu privire la diferendele care nu au facut obiectul medierii de catre aceasta instituție, daca asemenea puncte de vedere sunt solicitate de instantele judecatoresti sesizate cu judecarea cauzei[60].

Pentru situația in care dispozițiile Legii nr. 127/2001 sunt incalcate sau eludate, actul normativ califica o serie de fapte[61] savarșite din culpa, ca fiind contravenții la regimul emiterii de moneda electronica, a caror soluționare este data atat in competența ANPC, pentru cele reclamante de consumatori persoane fizice, asociațiile de consumatori sau sunt sesizate din oficiu, precum și in cea a GF pentru faptele reclamate de utilizatorii persoane juridice.

În același timp, faptele savarșite cu intenție, la regimul emiterii de moneda electronica, actul normativ le califica drept infracțiuni[62], respectiv emiterea, fara drept, de moneda electronica și impiedicarea, fara drept, a exercitarii competențelor de supraveghere de catre Banca Naționala a Romaniei, care sunt in competența de soluționare a organelor de urmarire penala.