Gestionarea riscurilor bancare

1. Gestionarea si reglementarea riscului de rata a dobanzii

Riscul de rata a dobanzii apare in urma variatiilor ratei dobanzii pe piata financiara.

Modificarea ratei dobanzii poate determina o diminuare a veniturilor incasate din dobanzi si comisioane si/sau o crestere a cheltuielilor cu dobanzile.

Analiza diferentelor de scadenta este un sistem unic pentru evaluarea si dirijarea riscului ratei dobanzii. Analiza diferentelor de scadenta stabileste riscul la care este supus venitul net aferent dobanzii, ca rezultat al modificarii ratelor dobanzii.

Gestiunea riscului consta, pe de o parte, in mentinerea G.A.P.-ului si D.G.A.P.-ului la valoarea zero, respectiv sa se realizeze o egalitate intre duratele de recuperare a activelor si pasivelor, iar pe de alta parte, acoperirea riscului.

Pentru aceasta, managerul bancar trebuie sa adapteze continuu dobanzile si scadentele aferente activelor si pasivelor, astfel incat sa se ajunga la un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Politica in domeniul gestiunii riscului ratei dobanzii consta in stabilizarea si sporirea ulterioara a marjei nete aferente dobanzii.

Gestiunea acestui tip de risc se efectueaza de catre Comitetul de creditare si a Comitetul de dirijare a activelor si pasivelor, care nu numai aleg strategia de diminuare a riscului ratei dobanzii, dar si efectueaza planificarea pe termen scurt si lung, elaboreaza masurile de protectie contra riscului de a pierde lichiditatea, organizeaza controlul asupra calitatii creditelor eliberate[1]

Riscul ratei dobanzii este masurat, in mod traditional, fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta intre acestea. Una dintre problemele pe care o ridica o astfel de practica se refera la dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, preocuparea ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid si cuantificabil sensibilitatea la dobanda si esecul de a aprecia sensibilitatea valorica la modificarea ratelor.

Acoperirea riscului dobanzii prin operatiunile extrabilantiere

Operatiunile extrabilantiere reprezinta o posibilitate tot mai larg folosita de banci pentru protejarea fata de riscurile specifice.

Operatiunile. extrabilantiere sunt, in esenta lor, operatiuni care nu
angajeaza resursele administrate de banci in cadrul lor patrimonial. Asumarea acestor operatiuni nu angajeaza momentan resurse sau active apartinand bancilor respective.

De regula, operatiunile extrabilantiere reprezinta obligatiuni ale bancilor care devin operabile in mod conditional respectiv numai daca survine vreunul dintre evenimentele conditionate, care, de regula, reprezinta un risc realizat.

In cadrul unui asemenea contract, beneficiarul isi asigura riscul contra unei prime de risc, iar banca obligata isi asuma riscul si raspunderea stabilite prin prevederile contractuale.

Astfel, pe ansamblu, efectele riscurilor sunt suportate, mai bine de intreaga comunitate bancara. Pe total, o parte din riscurile asumate isi gaseste acoperire, evitandu-se posibile efecte distrugatoare asupra activitatii unor unitati bancare. Sub un alt aspect, cei care isi asuma asemenea riscuri, unitati din sfera bancara, au astfel posibilitatea, printr-o reala evaluare a riscurilor, sa mobilizeze resursele necesare pentru acoperirea riscurilor si, implicit, sa-si asigure un profit corespunzator.

In fapt, se asigura acoperirea riscurilor printr-o redistribuire a costurilor legate de riscuri, pe care si le asuma si le suporta, in anumite proportii date, toti participantii la activitatea bancara.

Extinderea operatiunilor extrabilantiere si perfectionarea derularii lor constituie temeiul evolutiei sistemului de credit intr-un climat de stabilitate, prin evitarea efectelor catastrofale ale riscurilor asupra activitatii bancilor si asupra vietii economice, in ansamblul ei.

Operatiunile extrabilantiere principale, se angajeaza in sfera:

>    creditelor sub semnatura sau a scrisorilor de credit;

>    conventiilor de vanzare cu rascumparare;

>    optiunilor asupra titlurilor;

>    optiunilor valutare, etc.

Contractele de limitare a dobanzii

Vom explica caracteristicile esentiale bazandu-ne pe o schema in care sunt pozitionate, pe de o parte, tipurile de contracte stabilite, iar pe de alta parte, diversele variante ale dobanzii de piata notate a, b, c si d:

Tabelul 5.7.

A. Contractele CAP

Functia contractului rezulta din denumirea (cap - acoperire, pentru cap inclusiv) si este de a proteja pe beneficiarul de credit in cazul cresterii dobanzii.

Contractul are la baza un imprumut notional (conventional) de o anumita suma, presupunem 100 milioane.

Contractul se axeaza pe o anumita perioada, de 4 ani de pilda. Dobanda protejata este de 8%, iar prima de 0,8%, deci 800.000.

Semestrial, de regula la incheierea semestrului, se constata diferentele existente, iar vanzatorul va face platile aferente.

In exemplul nostru, singura perioada care necesita asemenea prestatii este etapa 'b' cand vanzatorul va plati echivalentul dobanzii de 1% pe un semestru, deci 0.5%,respectiv 500.000.

In rest, etapele 'a', 'c' si 'd' vanzatorul contractului nu are obligatii catre cumparator.

Cumparatorul si-a atins telul propus, si-a acoperit cheltuielile suplimentare decurgand din cresterea dobanzii peste nivelul stabilit.

B. Contractele FLOOR

Contractele FLOOR actioneaza ca o limita inferioara minima a dobanzii (fapt ce decurge din semnificatia cuvantului englez = dusumea).

Cumparatorul unui contract FLOOR este protejat fata de scaderea exagerata a dobanzii, asigurandu-si astfel un randament minim. Vanzatorul contractului FLOOR se obliga sa acopere, la analizele semestriale, diferentele intre dobanda FLOOR si dobanzile (mai mici) practicate pe piata.

Daca dobanda FLOOR este 6%, vanzatorul optiunii va plati numai in semestrul 'c' echivalentul unui procent asupra sumei convenite, pe un semestru.

C. Contractele COLLAR

Dupa acceptiunea lor notionala, contractele COLLAR, actioneaza ca un guler, ca un manson in ambele capete ale spatiului de variatie a dobanzii. Contractul COLLAR este, de fapt, o combinatie intre contractele CAP si FLOOR.

Operatorul care recurge la contractul COLLAR achizitioneaza un contract CAP la un interval de dobanda dat si vinde un FLOOR la un nivel inferior.

Astfel, operatorul se asigura de un nivel de refinantare maxim consimtind, totodata. sa cedeze vanzatorului orice beneficiu suplimentar ce ar proveni din scaderea dobanzilor.

Revenind la schemele noastre, obligatiile partilor vor fi reciproce:

>    vanzatorul va plati diferenta de dobanzi in semestrul 'b';

>    cumparatorul va plati diferenta de dobanzi in semestrul 'c'.

Atata timp cat nivelul dobanzilor se va situa in 'tunelul' demarcat in partea superioara la nivelul dobanzii din contractul CAP (8%) si in partea inferioara la nivelul dobanzii din contractul FLOOR (6%), partile nu-si datoreaza nici un fel de prestatii.

2. Gestionarea si reglementarea riscului valutar

Datorita tipologiei variate a riscului valutar si a posibilitatii expunerii la riscuri concomitente, managementul riscului valutar vizeaza gestionarea riscului aferent operatiunilor de tranzactionare si gestionarea operatiunilor bancare traditionale.

Politicile de management al riscului valutar, ca parte componenta a managementului global al riscurilor bancare, sunt dezvoltate pe urmatoarele paliere[2]

a)  Identificarea expunerii la riscul valutar, expuneri care au fost dezvoltate in paragraful anterior. In acelasi timp, expunerea la riscul valutar depinde si de conditiile de acces si lichiditatea pietei valutare. De exemplu, pietele valutare din tarile emergente care au un grad relativ modest de dezvoltare si lichiditate, moneda instabila si posibilitati de atenuare a riscului de schimb prin produse financiare derivate limitate, induc un risc al cursului de schimb considerabil. Gradul de expunere la riscul valutar este de multe ori raportat si la dimensiunea bancii. Intr-adevar, bancile mici deruleaza in special operatiuni valutare simple, deservind clientii, si nu sunt actori ai arbitrajelor sau speculatiilor pe piata valutara, operatiuni preferate de banci puternice.

b) Evaluarea riscului. In primul rand, evaluarea riscului valutar presupune stabilirea unor limite aferente pozitiilor deschise nete pentru fiecare valuta. De obicei, aceste limite se aplica pozitiilor overnight sau pozitiilor zilnice si se recomanda ca acestea sa fie flexibile, in sensul ajustarii lor in functie de anticiparile bancii asupra fluctuatiei cursului de schimb al monedei nationale raportat la alte monede straine.

Daca banca desfasoara activitati de tranzactionare valutara, un management adecvat impune anumite limite asupra pozitiilor la vedere pentru fiecare valuta, inclusiv pentru dimensiunea necorelarilor in cazul operatiunilor cu produse financiare derivate.Pe de alta parte, o concentrare ridicata accentueaza expunerea bancii la riscul valutar. De aceea, o limitarea a valorii maxime a unui contract exprimat in valuta sau a tuturor contractelor asumate reduce semnificativ riscul.

Evaluarea riscului valutar trebuie sa se realizeze tinandu-se cont atat de factorii exogeni activitatii bancii, respectiv mediul economic intern si international, volatilitatea anticipata a pietelor valutare si a componentelor sale, cat si de interdependentele dintre riscul valutar si celelelte riscuri bancare pe de-o parte, si performantele bancare, pe de alta parte.

c) Controlul si monitorizarea riscului valutar presupun stabilirea in ce masura situatia existenta coincide cu strategiile si politicile bancii. In filosofia Comitetului de la Basel, scopul controlul este acela de a se asigura ca o banca are limite corespunzatoare si implementeaza controale interne asupra operatiunilor cu valute. Limitele sunt zilnice, overnigh, si la termen in functie de operatiunile derulate de banca, exprimate in acelasi timp individual si pentru toate valutele. Astfel, sistemul de control trebuie sa aiba caracter permanent pentru verificarea procedurilor necesare unui management corect al riscului valutar.

Managementul riscului cursului de schimb poate fi abordat din aceeasi perspectiva cu managementul riscului de rata a dobanzii si a celui de lichiditate - corelarea sau decorelarea intre activele si pasivele denominate in valute din punct de vedere al scadentelor. Fiecare banca trebuie sa dispuna de sisteme de monitorizare si control a pozitiilor de lichiditate in valutele dominante. Astfel, managementul riscului valutar trebuie sa abordeze si lichiditatea valutara, inclusiv anticiparea evenimentelor ce s-ar produce pe piata valutara. Natura operatiunilor derulate de banca induc anumite particularitati ale managementului riscului valutar in gestionarea lichiditatii valutare. In cazul bancilor cu un portofoliu redus, utilizarea depozitelor in valuta si a liniilor de credit pe termen scurt pentru finantarea activelor exprimate in valuta interna reprezinta principala arie de vulnerabilitate. Diferentele de scadenta sunt optimizate prin operatiunile swap, procedura care implica costuri ridicate pentru acoperirea decorelarilor de scadenta in cazul unor modificari bruste si neanticipate ale ratei dobanzii care pot influenta pe termen scurt cotatiile pietei pentru tranzactiile swap.

Banca Mondiala propune ca instrument al managementului riscului valutar pozitia deschisa neta efectiva care include expunerile bilantiere si extrabilantiere, pozitia la vedere neta, angajamentele la termen necorelate, pozitia neta a instrumentelor financiare derivate si pozitiile rezultand din operatiunile sucursalelor din strainatate, toate detaliate pe valutele din portofoliu.

Determinarea pozitiei nete cumulate difera in functie de modelul ales de banca.

Astfel, bancile din tarile emergente care prefera valutele superconvertibile, trateaza riscul valutar asociat acestora ca pe un risc valutar specific unei singure monede. Argumentul unei astfel de abordari deriva din faptul ca valutele au un curs relativ stabil in comparatie cu evolutia cursului monedei nationale, iar operatiunile cu instrumente financiare derivate si contracte la termen sunt reduse.

Ca orice risc, si riscul cursului de schimb induce cheltuieli de capital, in sensul ca, fiecare sistem bancar are un sistem propriu de norme prudentiale.

Comitetul de la Basel atribuie gradului de adecvare a capitalului valoarea de 8% din pozitia deschisa neta globala. Pozitia deschisa neta globala este egala cu ecartul maxim dintre suma pozitiilor scurte nete si suma pozitiilor lungi nete, plus pozitia neta (scurta sau lunga) in aur, indiferent de semn.

Comparand cerintele prudentiale aplicabile in Romania cu cele existente in tarile dezvoltate, se constata ca, normele in tarile respective sunt mai permisive. Astfel, in Franta, pozitia valutara se limiteaza pentru fiecare valuta la 15% din fondurile proprii nete si la 40% din fondurile proprii nete pe ansamblu.

Riscul valutar poate fi analizat la nivelul sistemului bancar, pe baza structurii creditelor acordate de banci.

Acoperirea se face prin operatiuni de swap valutar, arbitraj valutar, optiuni pe curs de schimb, contracte futures pe curs de schimb.

Operatiunile swap

In practica bancara internationala, operatiunile de swap prezinta o larga utilizare si se fundamenteaza, in esenta, pe principiul contractarii unui imprumut intr-o anumita valuta pentru acordarea unui credit intr-o alta valuta.

Privit dintr-o alta perspectiva, swap-ul valutar reprezinta o pereche de credite legate.

Intr-o operatiune de swap USD contra CHF, pe de o parte vanzatorul va livra USD, deci va acorda un imprumut cu scadenta convenita detinatorului de CHF de la care va primi CHF considerati drept garantie. Pe de alta parte, CHF reprezinta obiectul unui imprumut care are ca garantie USD.

Swap-ul de trezorerie ofera bancilor o serie de avantaje in activitatea de management al activelor si pasivelor, care constau in:

> asigurarea lichiditatii necesare in mod operativ; printr-un swap valutar bancile atrag resurse in valuta, dar reaiizeaza si plasamente in conditii avantajoase; in special bancile mici au posibilitatea de a-si echilibra fluxurile de valuta, fara a constitui din timp depozite.

> realizarea unei rentabilitati corespunzatoare, decurganddin exprimarea precisa a costurilor rezultand din operatiuni. Aprecierea se face in comparatie de utilizarea ratelor dobanzii ca expresie a costurilor. Prin multitudinea treptelor de cotare; operatiunile de swap se exprima in puncte cu valori de o zecime de miime (0,0001), fapt care permite o exprimare elastica a preturilor, spre deosebire de normele utilizate in exprimarea nivelului dobanzilor la depozite, unde cotatia se realizeaza in trepte de 1/16 (0,0625).

>    gradul ridicat de siguranta din punctul de vedere al creditorului; deoarece exista o contrapartida bine determinata, in caz de faliment al debitorului, creditorul va fi privilegiat prin garantia pe care o detine; operatiunea ramane expusa numai riscului valutar.

>    necesitatea utilizarii unor fonduri proprii mai mici. Fiind considerate o operatiune cu un grad redus de risc, swap-ul necesita un volum mai mic de fonduri proprii atunci cand se determina indicatorul de solvabilitate. Astfel, banca poate angaja operatiuni de valori mai mari la acelasi volum de fonduri proprii.

In general, swap-ul de trezorerie serveste interesul bancii solicitante, care trebuie sa asigure o remuneratie adecvata in functie de conditiile de pe piata din momentul initierii operatiunii. In exemplul prezentat, este vorba despre banca posesoare de CHF. Pentru contrapartida sa, reprezentata de banca detinatoare de USD, aceasta operatiune constituie un plasament tehnic.

Banca initiatoare trebuie sa ia in considerare faptul ca resursele sale in CHF sunt imobilizate prin operatiunea de swap, astfel ca acestea nu mai pot fi utilizate pentru alte plasamente generatoare de venituri.

Pentru cele doua banci implicate, costurile, respectiv veniturile realizate pe baza swap-ului de trezorerie sunt determinate de nivelul cursului de schimb la termen.

Astfel, particularitatea swap-ului de trezorerie consta in aceea ca, pe perioada dintre momentul initierii tranzactiei si data scadentei, nu se calculeaza si nu se plateste/ primeste dobanda.

Cum optiunile si contractele futures fac obiectul de studiu al Pietelor de capital, ne propunem sa detaliem in continuare arbitrajul valutar.

Arbitrajul valutar

Operatiunile de arbitarj valutar sunt operatiuni specifice pietei valutare.

Arbitrajul valutar se efectueaza de banci, burse de valori si case de schimb valutar (in cazul persoanelor fizice). Rolul predominant il detin, insa, bancile care, in felul acesta, detin si un rol regulator in desfasurarea activitatii financiare.

Operatiunile de arbitraj valutar se efectueaza prin mijloace de comunicare rapida (telefon, telex), bancile fiind in legatura permanenta cu corespondentii lor care actioneaza pe diferitele piete valutare.

Arbitrajul se utilizeaza sub mai multe forme:

1. Cea mai simpla forma de arbitraj este arbitrajul direct.

El consta din vanzarea unei valute pe piata pe care coteaza cel mai bine si cumpararea concomitenta a aceleiasi valute pe piata care coteaza cel mai slab.

2. Arbitrajul dublu semnifica situatia in care pe o piata valutara se initiaza succesiv sau simultan operatiuni de vanzare-cumparare prin tehnica cursurilor incrucisate.

3. Arbitrajul multilateral consta in combinarea cursurilor existente pe piata pentru valute diferite, pe piete diferite, in acelasi moment, in vederea procurarii unei a treia valute la un curs mai avantajos.

In cadrul bancilor autorizate de Banca Nationala a Romaniei sa functioneze in Romania, este organizat un serviciu de arbitraj valutar. Prin intermediul acestui serviciu se initiaza operatiuni de vanzari-cumparari de valute pentru persoanele juridice din tara noastra.

In cadrul Serviciului arbitraj, dintr-o banca romaneasca, se executa operatiuni atat in lei cat si in valuta, in numele propriu al bancii, cat si in numele clientilor deserviti, la vedere si la termen.

Urmarindu-se in permanenta cursul diferitelor valute in principalele centre financiare, bancile noastre solicita bancilor din centrele financiare internationale vanzari si cumparari de valuta in cont, potrivit necesitatilor de import  si fructificarii avantajelor de pe piata.

Acest concept de arbitraj tinde sa forteze o relatie intre ratele dobanzii din doua tari si primele sau discounturile forward corespunzatoare. Arbitrajul dobanzii acoperite implica investirea intr-o tara straina si acoperirea fata de riscul valutar. Uneori se precizeaza ca fondurile investite trebuie sa fie imprumutate local. In acest caz investitorii nu isi utilizeaza propriile fonduri. Daca investitorii isi utilizeaza fondurile proprii, terminologia de arbitraj devine discutabila, deoarece apare o suma reala investita pentru o perioada de timp.