EDUCATIA - Functiile educatiei

EDUCATIA

Definirea educatiei

Educatia este una dintre notiunile al carar sens lumea considera ca 11 cunoaste bine cu conditia sa nu fie nevoita sa-l defineasca (H. Pieron, 1951). Se apreciaza faptul ca ideea de educatie este rezistenta la abordare conceptuala. Aceasta este determinata de caracteristici cum sunt: educatia desemneaza experienta, provocare, miza; educatia este experienta intersubiectiva; educatia este provocare morala si politica.

Educatia este obiectul unui concurs de definitii antagonice. Diferite discipline (psihologia, sociologia, psihologia sociala etc.) 'isi decupeaza propriul obiect de investigare.

Dupa G. Mialaret (1982), termenul de educatie poate avea cel putin patru semnificatii: educatie ca sistem sau institutii (de exemplu, antica, modema); educatie ca actiune exercitata de persoana sau un grup asupra altei persoane sau grup (E. Durkheim); educatia din punctul de vedere al continuturilor (literara, stiintifica, artistica, practica etc.); educatia ca efect (cineva este cu educatie buna, mediocra, rea).

Sintetizand serie de ipostaze din multiplele 'incercari de definire, evidentiem urmatoarele trasaturi ale educatiei:

este un demers aplicabil numai speciei umane;

consta Intr-un sistem de actiuni deliberate, fiind propunere a unei previzibilitati;

se realizeaza 'in perspectiva unui ideal de personalitate umana, acordat la repere culturale si istorice determinate;

'in conditiile concentrarii influentelelor la nivelul unor institutii de profil, aetiunile specifice permit organizare, structurare si planificare sub aspectul sarcinilor si timpului acordat acestora;

nu este etapa limitata numai pentru anumita varsHi, ci se prelungeste pe 'intregul parcurs al vietii unui individ etc.

Prin educatie se urmaresc doua mari scopuri (Berger, 1973): instructia (sa se ofere tanarului cunostinte generale de care sa se serveasca 'in viata); educatia prapriu-zisa (sa pregatim tanarul de azi pentru omul de maine).

Scopul educatiei este atins atunci cand tanarul obtine acea autonomie care-l determina sa fie stapan pe propriul destin si pe propria personalitate. Unele dintre trasaturile personalitatii tanarului sunt formate direct prin educatie 'in institutii specializate, iar parte considerabila a lor sunt formate 'in familie.

Educatia raspunde unei sarcini sociale necesare si permanente,

Este cunoscut faptul ca dezvoltarea psihica este determinata de urmatorii factori: ereditate, mediul fizic si social, educatia. Relationarea realitatii biologice a organismului cu datele fumizate de mediu, se realizeaza printr-un operator special, educatia. Aceasta devine factorul determinant al dezvoltarii psihice pentru ca 'isi propune In mod deliberat perspectiva ce urmeaza a fi insuflata dezvoltarii tinerilor. In acest sens, alege si organizeaza un anumit sistem de actiuni, un ideal de personalitate; stabileste modalitatea concreta de utilizare a resurselor ereditatii si mediului; se desIasoara pe 'intregul parcurs al vietii unui individ.

Functiile educatiei

Educatia este un proces care are multe functii:

functie cognitiva informationala: vehiculeaza cunostinte din toate domeniile 'in scopul formarii culturii generale, de specialitate, profesionale;

functie de formare a personalitatii: vehiculeaza experienta sociala din toate domeniile culturii (tehnica, stiinta, arta, filozofie);

functii formative privind conduitele de rol (de elev, de membru al unei organizatii, de medic, de prafesor, chimist etc.) si tot o data de statut (elev, medic, inginer, foarte bun, bun, mediocru, slab);

functie economica, 'in sensul ca pe langa cheltuielile efectuate pentru aceasta, sunt realizate si beneficii: prin pregatirea tinerilor pentru activitatea profesionala; prin 'invatarea de tehnici si tehnologii moderne are loc cresterea productivitatii;

functie axiologica: ofera criterii de ierarhizare a valorilor si de integrare a propriilor capacitati In optica sociala si In modificarile acesteia.

Teoreticienii percep In mod diferentiat functiile educatiei:

unii releva functiile de selectare si transmitere ale valorilor de la societate la individ, avand In vedere dezvoitarea potentialului biopsihic al omului si pregatirea acestuia pentru insertia In viata sociala (Nicola, 1993);

alti autori (cf. Safran, 1982) evidentiaza functia cognitiva (de vehiculare a cunostintelor); functia economica (de pregiitire si formare a indivizilor pentru productie material a); funqia axiologidi (de valorizare, creatie).

In ultimul timp, teoreticienii folosesc termenul de metacognitie pentru a sublinia noua competenta a celui care este educat. Aceasta se refera la aptitudinea de a gandi asupra gandirii, a avea constiinta a posibilitatilor intelectuale (privind procesul gandirii, concentrarea, memoria etc.). Aceasta aptitudine de meta-cunoastere conduce la mai buna functionare si producere a cunostintelor (Freedman, 1993): cel care Invata ia cunostinta de propriiIe lui procese de gandire si de posibilitatile lui de invatare, poate sa-si sporeasca repertoriul strategiilor, cucerind maiestrie in selectia si aplicarea celor mai potrivite achizitii. Mecanismele si suportul functional al educatiei II constituie procesul Invatarii, ce are la baza plasticitatea deosebita a activitatii nervoase superioare umane. Educatia se realizeaza ca ansambluri de programe, de transmitere de cunostinte tinerilor de diferite varste, Intr-un mod organizat si grad at, proces ce se numeste instruire si are la baza Invatarea. Ea tinde sa realizeze desIasurare a caracteristicilor potentiale ale personalitatii, In vederea formarii de abilitati, deprinderi utile si capacitati de integrare sociala. In vederea adaptarii este stocata experienta (informatia), sunt organizate conduite utile adaptarii prin triere, transfer, generalizare, rationalizare, constientizare a valorilor sociale morale, ideologice.

Rezultatele educatiei se concretizeaza In cunostinte si operatii cu ele. In mod implicit, instruirea creeaza disciplina a gandirii si intelectului, Intelegere adecvata a lumii si vietii, structurarea unei conceptii des pre lume si viata (exprimarea rolului formativ).

In acest context, educatia este rezultatul eforturilor adultilor, parintilor, educatorilor.

In literatura de specialitate, Intalnim serie de termeni corelativi procesului educatiei: dresaj (constituirea la animale a unor obisnuinte pe baza reflexelor conditionate); domesticire (un dresaj mai complex care are finalitati utile pentru omul ce foloseste un astfel de animal); indoctrinare (0 impunere a unui punct de vedere partizan prin ascunderea scopului real, ea presupune un anum it grad de inconstienta a subiectului); salvare (desavarsirea fiintei umane pentru intrarea In lumea vesnica, prin credinta in Hristos); formare (transform area personalitatii la determinarea producerii un or noi trasaturi caracteriale, a un or conduite psihice desirabile); instruire (actiunea de transmitere de informatii stricto-sensu si vizeaza mai ales latura instrumental-intelectuala); predare (procesul de prezentare organizata a unor cunostinte tinerilor de catre cadre didactice pregatite In acest sens); invatare (insusirea metodica de catre tineri a un or cunostinte, deprinderi, comportamente cerute de mediul scolar, social) ..

Formele educatiei

In prima jumatste a secolului XX lucrarile pedagogice au pus In discutie ideea valorilor care alcatuiesc continutul educatiei, diferentiindu-le In cultura formala si cultura materiala. Cultura formal a urmarea sa reaIizeze dezvoitarea capacitatilor intelectuale si angajarea sau participarea afectiv-emotionala a celui educat. Educatia materia!a Isi propunea acumularea de cunostinte.

Educatia se poate obiectiva In trei ipostaze: formal a, nonformaHi, informala. Inca din 1974 Coombs si Ahmed, echivaland educatia cu Invatarea, au identificat si definit aceste tipuri ale educatiei.

Educalia formala

Educatia formala se refera la totalitatea influentelor intentionate si sistematice, elaborate In cadrul unor institutii specializate (institutii de Invatamant) In vederea formarii personalitatii umane. Formalul corespunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice si culturale, fie In vederea formarii profesionale. Acest tip de educatie permite asimilarea sistematica a cunoasterii si faciliteaza dezvoltarea unor aptitudini si atitudini necesare pentru insertia individului In societate. Principalele caracteristici ale educatiei formale sunt: organizata, formalizata, institutionalizata; structurata, sistematizata, dirijata (condusa); presupune competenta didactica; se adreseaza In primul rand tinerilor, persoanelor aflate In dezvoltare; are caracter voluntar; angajeaza Intr-un plan larg autoritatea scolii si specialistii care concep si conduc procesul de educatie; presupune prezenta si actiunea unui personal anume pregatit (personalul didactic); presupune activitatea de evaluare, administrata In forme, moduri si etape anume stabilite pentru a facilita succesul formarii tinerilor;

Educatia nonformala

Educatia nonformala cuprinde totalitatea influentelor educative ce se deruleaza In afara scolii, sau prin intermediul unor activitati optionale sau facultative (cercuri, concursuri, olimpiade etc.) Realizata In mod necontrolat, prezinta riscul cultivarii derizoriului.

Caracteristicile principale ale educatiei nonformale: varietate ridicata; flexibilitate ridicata; continuturi si tehnici de lucru diferentiate; caracterul optional sau facultativ; evaluarea cade In sarcina celui care Invata Raportul educatiei nonformale cu cea formala este cel de complementaritate.

Educatia informala

Educatia informala cuprinde totalitatea informatiilor neintentionate, difuze, eterogene cu care individul este confruntat In practica de toate zilele, care nu sunt prelucrate si selectate din punct de vedere pedagogic si pe care persoana le achizitioneaza In mod autonom si Intamplator. Cele mai semnificative mesaje informationale sunt cele din mass-media. In cazul acestei forme, initiativa Invatarii revine individului, avand astfel un caracter involuntar.

Sub aspectul continutului, educatia informala este determinata de caracterul predominant al uneia sau altuia dintre tipurile de valori, activitati ale mediului ambiant In care educatul traieste si de propriile lui aspiratii. Caracteristici: liber de orice formalizare (caracterul spontan); varietatea continuturilor; lipsa de corelari sau articulari ale continuturilor; discontinuitatea continuturilor; evaluarea cade In sarcina celui care Invata; are caracter involuntar. Educatia informala precede si depaseste ca durata, continut si modalitati pe cea formala. Toate aceste caracteristici dau o valoare mai redusa formarii tinerilor, comparativ cu celelalte forme de educatie. Se apreciaza ca aceasta forma a educatiei poate contribui In mod substantial la completarea culturii tinerilor si la imbogatirea experientei lor, in conditiile in care aceasta cantitate ridicata si diversa de informatie este adaptata conditiilor pedagogice.

Cele trei forme de educatie se sprijina si se conditioneaza reciproc. Valoarea formativa a actiunii stimulilor spontani poate spori prin corelarea actiunilor tuturor factorilor si institutiilor sociale. Totusi, sub aspectul succesivitatii In timp si al consecintelor, educatia formala ocupa un loc principal, de amploarea si profunzimea ei depinzand calitatea coordonarii si integrarii influentelor nonformale si informale.

La Belle (1982) arata ca In practica cele trei forme de educatie trebuie vazute mai degraba ca moduri predominante de invatare decat ca entitati distincte.

Sunt autori care apreciaza ca in competitia dintre educatia scolara (formala) si cea informala va avea castig de cauza ultima, iar altii considera ca scoala trebuie sa se deschida spre continuturile susceptibile de a fi asimilate in afara scolii, sa le valorifice si sa ofere tinerilor criterii pentru selectionarea si interpretarea informatiilor. Este clar faptul ca informatiile de aceasta natura (informala) au tendinta de a domina ca volum, comparativ cu celelalte forme.

Educatia permanenta

Conceptul este specific pedagogiei contemporane. Teoreticienii releva factorii care reclama si justifica educatia permanenta: procesul de accelerare a schimbarilor; explozia demografica; evolutia stiintei si tehnologiei; cresterea timpului liber; multiplicarea profesiunilor; cresterea gradului de democratizare al vietii sociale.

Educatia permanenta constituie un raspuns specific la domeniul existential, o acceptare de luare pe cont propriu a formarii adecvate solicitarilor de natura multipla, este un mod al omului de a se elibera de tensiuni, de crize, de surprize profesionale neplacute. Ea este un sprijin care intareste Increderea in viitor si in progres, ea avand un caracter anticipativ.

Obiectivele educatiei permanente nu pot fi disociate de cele ale educatiei realizate, In general, In activitatea scolara. Toate obiectivele instruirii organizate sau spontane trebuie reorientate astfel incat sa vizeze dobandirea autonomiei formati ve. Pentru individ, educatia permanenta este un efort de armonizare ale diverselor stadii de instruire: prescolar, scolar, universitar.

Modalitatea operationala de realizare a educatiei permanente depinde de numerosi factori individuali si extraindividuali ce caracterizeaza diferite zone culturale si chiar anumiti indivizi.

Educatia permanenta presupune o expansiune cantitativa sub aspectul timpului si o multiplicare a situatiilor de invatare. Sunt autori care arata ca invatamantul, ca modalitate institutionalizata de educatie, limitata in timp trebuie sa suporte o regandire calitativa, in sensul ca este necesar sa se Inscrie in perspectiva educatiei permanente atat prin continuturi, metode de predare si evaluare, cat si de proliferare a unor obiective cu puternice conotatii formative.

Daca Invatamantu! traditional pune accentul pe transmiterea de cunostinte, formarea de pricep eri si obisnuinte si cultivarea unor atitudini si capacitati intelectuale, astazi aceasta triada ierarhica trebuie inversata (Vaideanu, 1988). Astfel, pe primul loc trebuie sa se plaseze exigenta formarii de atitudini si

capacitati spirituale, dupa care urmeaza formarea de priceperi si deprinderi si apoi transmiterea de cunostinte. In ceea ce priveste selectia si prelucrarea continuturilor Invatamantului, acestea trebuie sa favorizeze dobandirea autonomiei intelectuale si spirituale prin vehicularea nu numai a cunostintelor ci, In primul rand, a mijloacelor de a le verifica, semnifica si valorifica In mod autonom.

Exista si alte criterii In raport de care sunt determinate formele educatiei: specificari prin camp (familiala, scolara, speciala etc.); specificari prin obiect (sexuala, a vointei etc.); specificari prin varsta (prima educatie, educatia adolescentilor, adultilor).

In literatura de specialitate Intalnim descrise si alte forme ale educatiei: noua; deschisa; comparata; compensatorie.

Educatia moderna se sprijina pe cunoasterea particularitatilor de varsta si diferentelor psihoindividuale ale tinerilor. Din acest punct de vedere intereseaza: planul senzorial-perceptiv al dezvoltarii; observatia ca forma a perceptiei si forma activa de investigare; caracteristicile aptitudinilor generale si speciale; caracteristici ale trasaturilor de personalitate. Cele mai complexe aspecte se pun In legatura cu educatia creativitatii, a emotionalitatii, a atitudinilor, a intereselor etc.

Problemele accesului la educatia, ale instruirii, ale luptei Impotriva analfabetismului devin probleme importante si de urgenta. Studiile Clubului de Ia Roma, ale Grupului de Ia Paris si altele au pus In evidenta tendintele semnificative ale educatiei si instruirii In lume (cheltuieli greu de suportat pentru educatie In unele dintre tari, tendinta de etatizare partiala a educatiei si instruirii In toate tarile).

Se constata tendinta de apropiere Intre educatie si industrializare, manifestata prin cresterea numarului de scoli cu profil tehnic, a numarului de reciclari legate de tehnica si management. Numarul de institute si colegii superioare, scolile postliceale au crescut In mod continuu. La acestea se adauga dezvoltarea Invatarii permanente prin organizarea de cursuri de perfectionare, reciclare, specializare pentru adulti sub presiunea modificarilor profesionale si a cerintelor progresului social.

Bibliografie

Berger, G. (1973), Omul modern si educatia sa, EDP, Bucuresti Nicola, 1. (1993), Pedagogie, EDP, Bucuresti

Safran, O. (1982), Functiile educative, In Probleme fundamentale ale pedagogiei, EDP, Bucuresti