Invatarea la varsta adolescentei

Universitatea de Stat din Pitesti

Facultatea de Litere

Specializarea Limbi Moderne Aplicate

Invatarea la varsta adolescentei

A. Definire si caracteristici

B. Analiza de sistem a procesului de invatamant

1. Perspectiva functionala

2. Abordarea structurala

3. Perspectiva operationala

C. Invatarea

1. Conceptul de 'invatare'

2. Conditiile invatarii

3. Mecanismele invatarii

4. Reglaje in invatare

5. Capacitatea de invatare.

A. Definire si caracteristici

Activitatea de instruire realizata in cadru institutional este denumita in mod curent « proces de invatamanant ». El poate fi definit ca activitate comuna a educatorului cu elevii, desfasurata de regula in scoala, in mod organizat si sistematic, pe baza unui program, in vederea realizarii unor scopuri instructiv-educative.

Caracteristici ale procesului didactic : 

este o activitate intreprinsa deliberat, fiind o actiune constienta a factorilor umani participanti. Prin aceasta, se distinge transant de infuentele cu caracter ocazional ce se exercita asupra educabilului ;

se realizeaza in cadru institutional-scoala;considerata intr-un sens mai larg si mai cuprinzator, se realizaeaza si in alte circumstante(in familie, prin consultatii, meditatii, studiu individual, ca prelungire a activitatii scolare) ;

dispune de o organizare, desfasurandu-se pe baza unui program si in concordanta cu anumite reguli(principii) stabilite de teoria pedagogica ;

are caracter bilateral, presupunand participarea a doi factori umani(individuali sau de grup) :educatorul(ii) si elevii ;

presupune interactiune intre cei doi factori umani, eficacitatea activitatii fiind dependenta, intre altele, de modul in care acesti factori interactioneaza ;

se desfasoara in perspectiva unor scopuri instructive si formativ-educative ;

este o activitate complexa, la desfasurarea ei participand numerosi factori :umani, materiali, de continut, procesuali.

Mai cu seama din aceasta ultima perspectiva, procesul de invatamant constituie un sistem ale carui elemente componente sunt interdependente si dispune de mecanisme de reglare/autoreglare.

B. Analiza de sistem a procesului de invatamant

Dezvoltata de numerosi autori si aplicata in cele mai diverse domenii, analiza sistemica si-a demonstrat eficienta atat in ceea ce priveste explicarea structurii si functionalitatii unei activitati, cat si in structurarea unor modele ideale de activitate si, in consecinta, in luarea unor decizii adecvate de ameliorare a unui tip de activitate, Din aceasta perspectiva, orice fenomen sau activitate prezentand o structura relativcomplexa poate fi considerata un sistem care functioneaza ca urmare a elementelor care il compun si care se manifesta prin interactiunea acestor elemente componente.

Analiza de sistem a fost aplicata si in explicarea procesului de invatamant, favorizand identificarea componentelor acestei activitati, conditionarile ei externe si functionalitatea acesteia. In acest fel, procesul de invatamant, ca orice activitate relativ complexa si intreprinsa deliberat, este un sistem complex si dinamic, care tinde catre atingerea unor finalitati. Aceste atribute ii sunt conferite de faptul ca :

este integrat si se afla in relatii cu suprasisteme in cadrul carora se desfasoara ;

la randul sau, constituie un ansamblu de componente(factori umani, materiali, procesuali) ;

componentele sale se afla in relatii de interdependenta, fiind corelate structural si functional ;

dispune de mecanisme proprii de reglare si autoreglare.

Procesul didactic ca sistem poate fi privit dintr-o dubla perspectiva :

a) a relatiei cu suprasistemul si a relatiei cu alte subsisteme sociale ;

b) a componentelor structurale care ii determina functionarea interna.

Abordarea sistematica a procesului de invatamant se poate realiza pe mai multe planuri:

a. functional;

b. structural;

c. operational.

1. Perspectiva functionala. Din punct de vedere functional, analiza sistematica a procesului didactic pune in evidenta, in esenta, raportul dintre aceasta activitate si contextul in care se realizeaza(conditionarile ei externe). Aceasta relatie isi gaseste expresia in distinctia dintre intrarile in sistem- reprezentate de conditii si resurse de natura diferita, care sunt supuse unor prefaceri cu ajutorul unor strategii adecvate, pe baza cunoasterii legitatilor acestor activitati si in concordanta cu obiectivele acestui tip de activitate. Deci:

1. conditii si resurse de natura diferita;
2. procese si actiuni specifice ;
3. rezultatele obtinute.

Orice deficienta la nivelul fluxului initial are un impact negativ asupra functionarii interne a procesului. In acelasi timp insa, asigurarea tuturor elementelor de intrare la un nivel calitativ superior favorizeaza reusita activitatii respective, dar nu o garanteaza, aceasta fiind dependenta si de calitatea actiunilor intreprinse.

Nivelul calitativ al componentelor fluxului de iesire constituie temeiul unor restructurari/ameliorari la nivelul intrarilor. Se realizeaza, astfel, o reglare a intrarilor prin si dinspre iesiri.

Reprezentarea grafica a acestei abordari este prezentata in figura de mai jos.

I-intrari(input)

I'-iesiri(output)

P-procesul(activitate propriu-zisa).

'Intrarile' reprezinta ceea ce activitatea(sistemul)primeste din partea mediului, iar 'iesirile' constituie ceea ce activitatea realizeaza, ceea ce contextul dobandeste din partea acesteia.

Desi abordarea functionala nu are in vedere, in mod direct, procesul propriu-zis, utilitatea ei consta in aceea ca favorizeaza o reglare operativa a conditiilor si resurselor necesare unei activitatea eficiente.

2. Abordarea structurala consta in evidentierea factorilor interni ai procesului didactic, a rolului indeplinit de fiecare si de a caror calitate depinde eficacitatea activitatii. (fig. 2).

Sub forma interogativa, perspectiva structurala priveste raspunsuri la intrebari de felul :

• in ce scop se desfasoara activitatea ?
• cine participa si ce roluri indeplinesc factorii participanti ?
• in ce consta continutul activitatii ?
• ce procese, ce actiuni se deruleaza ?

Componentele structurale ale procesului didactic sunt relativ numeroase si foarte variate. In ansamblul lor, unele indeplinesc un rol decisiv pentru calitatea activitatii si definesc structura, configuratia acesteia, in timp ce altele au un rol secundar. Aceasta distinctie nu vizeaza ordonarea ierarhica descescatoare a acestor factori, intrucat fiecare indeplineste roluri specifice, dar sugereaza oportunitatea concentrarii analizei asupra celor care au un rol hotarator pentru calitatea procesului didactic.

Literatura pedagogica prezinta numeroase modele structurale ale procesului didactic. Retinand ceea ce le este comun si facand abstractie de detalii nesemnificative, cele mai multe evidentiaza urmatorii factori :

• scopurile vizate de actul didactic(O. P. ) ;
• continuturile(C) ;
• factorii umani :educatorul si subiectii(P si S) ;
• procesele si actiunile de instruire-invatare(A) ;
• evaluarea(E) ;
• continuturile(C) .

Rezulta un model structural hexagonal care poate fi reprezentat printr-o schema ca cea din fig. 2.

Educatorul :

-este realizatorul procesului didactic ;

-el pune in valoare virtutile celorlalti factori, dupa cum, prin activitatea sa, poate ameliora unele neajunsuri ale acestora.

Subiectii :

-realizeaza activitatea de baza a procesului didactic-invatarea ;

-focalizeaza asupra lor cele mai multe dintre demersurile intreprinse.

Actiunea :

-este componenta cea mai evidenta si perceptibila a procesului ;

-alaturi de continuturi, conditioneaza realizarea obiectivelor vizate

Evaluarea:

-este principalul mecanism de feed-back al procesului, asigurand in acest fel reglarea/autoreglarea fiecarei componente si a procesului intreg.

Abordarea structurala a procesului didactic favorizeaza si analiza unor analize aprofundate privind functionalitatea unor factori sau a relatiilor dintre acestia.

3. Perspectiva operationala. Perspectiva operationala presupune raspunsuri la urmatoarele intrebari:

• ce procese/actiuni sunt proprii activitatilor didactice?
• ce etape parcurge aceasta activitate?
• cum se desfasoara ?

Ca urmare, se pot distinge mai multe planuri de abordare operationala :

a)      primul plan de abordare decurge din faptul ca in desfasurarea actului didactic sunt prezenti doi factori umani, individuali sau de grup, educatorul si subiectii care actioneaza pe parcursul intregii activitatii. De fapt, interactiunea celor doi factori umani constituie o nota definitorie a activitatii didactice. Fara interactiunea cu educatorul, activitatea de invatare dobandeste caracter de autoinvatare(autodidaxie), care se desfasoara dupa reguli specifice ei.

b)      al doilea plan de abordare operationala priveste procesele/actiunile (elementele operationale) proprii activitatii didactice. Din aceasta perspectiva, actul didactic este abordat ca imbinare multivariata a trei procese :predarea, invatarea si evaluarea, fiecare dintre ele fiind realizabil in moduri foarte nuantate. Desi, logic, ni le putem reprezenta in succesiunea in care sunt enuntate, in realitate, de multe ori, ordinea lor se modifica. In acest sens, modul in care procesele se combina poate fi reprezentat printr-o linie curba inchisa, procesul didactic debutand si continuand cu oricare dintre aceste tipuri de actiuni.

c)      al treilea plan de abordare operationala a procesului didactic priveste etapele principale pe care acesta le parcurge. Orice activitate cu un anumit grad de complexitate presupune-in mod necesar-proiectarea(anticiparea)acesteia, urmata de punerea in aplicare a ceea ce a fost anticipat si, in final, de evaluarea modului in care a fost realizata si a efectelor produse.

C. Invatarea

1. Conceptul de invatare. Problematica invatarii apartine nu numai psihologiei, ci si pedagogiei, precum si altor domenii ale stiintelor :biologiei, neuropsihofiziologiei, sociologiei.

Aceasta multipla abordare a invatarii isi gaseste explicatia in faptul ca ea constituie o conditie necesara si constanta a vietii animale si umane. Literatura de specialitate este foarte generoasa in definitii, teorii si modele ale descrierii conceptului de invatare.

Teoriile invatarii pot fi ordonate in jurul a trei mari curente :transmisivist, behaviorist si constructivist.

Conceptia transmisivista este dintre cele mai vechi ;ea considera invatarea un proces de asimilare a cunostintelor vehiculate in mediul scolar pe doua cai :limbajul si imaginea(vizualul). Pentru a invata, elevului i se cere sa fie atent, sa asculte, sa urmareasca si sa aplice. Metodele pedagogice sunt concepute, in masura insemnata, astfel incat sa faciliteze insusirea unor cunostinte.

Modelul behaviorist , avandu-l printre fondatori pe Skinner, pleaca de la principiul ca acumularea cunostintelor se realizeaza pe secvente succesive, trecerea de la un nivel la altul realizandu-se prin consolidarea si incurajarea comportamentului acceptat. In consecinta, este util ca secventele de cunoastere sa fie cat mai mici pentru a creste frecventa momentelor de consolidare si a reduce la minimum greselile. In aceasta optica raspunsurile corecte trebuie valorificate, intarite, iar cele eronate trebuie evitate sau corectate.

Modelul constructivist porneste de la ideea ca acumularea cunostintelor este strans legata de activitatea subiectului in mediul sau. Din punctul de vedere al constructivismului lui J. Piaget, se considera ca invatarea rezulta din constructiile mentale ale celui care invata, ceea ce presupune ca acesta este angajat activ in elaborarea cunostintelor. In consecinta, cunostintele nu mai sunt considerate exterioare, detasate de cel care le stabileste. Aceasta modifica sensibil triunghiul profesor-cunostinte-elev. Profesorul trebuie sa creeze situatii in cursul carora cunostintele constituite sa fie raspuns la intrebarile elevilor. Se trece de la o pedagogie a raspunsului la intrebari pe care elevii si le pun cu adevarat.

Pornindu-se de la faptul ca atat acumularea de cunostinte, cat si dezvoltarea capacitatilor-care constituie substanta invatarii-se realizeaza, in modul cel mai intensiv si de cele mai multe ori, in contextul activitatii scolare, se face distinctia intre «invatarea in sens larg »si « invatarea in sens restrans » sau « invatarea scolara ».

Invatarea in sens larg semnifica proprietatea fiintelor vii-nu numai a omului, ci si a animalelor- de a se acomoda imprejurarilor, in modificarea selectiva si sistematica a conduitei sub influenta actiunilor variate ale mediului ambiant.

In sensul general al conceptului invatarea :

nu este exclusiv umana;

apartine individului si este un proces individual;

nu poate fi separatade factorii genetici sar ocupa o pozitie dominanta in raport cu acestia

este un proces formativ si informativ, sursa de noi structuri care se produc in directia perfectionarii reactiei de raspuns la situatie;

este un proces perfectibil, deschis evolutiei.

Invatarea scolara este o activitate cu valoare psihologica si pedagogica, organizata si dirijata de educatori, care consta in insusirea, transformarea, reproducerea si aplicarea constientasi progresiva, relativ independent, a cunostintelor, deprinderilor si aptitudinilor. Este un fenomen activ de comunicare cu inteligenta si cu sensibilitatea celor care invata. Ea presupune, de regula, un dialog in care intrebam si ne intrebam, oferim explicatii, interpretari, exprimam nedumeriri si adeziuni.

Invatarea scolara prezinta mai multe caracteristici:

are, de regula, un caracter institutional fiind reglementata de norme si realizata in cadrul unui program organizat, in raport cu anumite obiective.

are caracter sistematic si deliberat. Se desfasoara dupa un plan de instruire si de verificare a rezultatelor, tinzand sa devina, de mai multe ori, autodirijata si autoevaluata.

este o activitate constienta si complexa constand in achizitionarea experientei social-istorice tezaurizate in cultura si obiectivate in disciplinele de invatamant.

este o activitate individuala, personalizata, realizandu-se in raport cu posibilitatile intelectuale ale fiecaruia si tinand seama de faptul ca nimeni nu poate invita in locul altcuiva.

are un caracter secvential si totodata gradual, pornind de la simplu la complex, prin ordonarea graduala a sarcinilor de invatare, astfel incat acestea sa fie accesibile educabililor.

se produce numai in stare de veghe si solicita un efort intelectual care, cu cat este mai intens-dar pe masura posibilitatilor celor care invata-, cu atat are efecte formative mai puternice.

are un caracter informativ-formativ, vizand nu numai asimilarea de cunostinte, ci si dezvoltarea unor capacitati, formarea unor aptitudin, trasaturi de personalitate, comportamente.

invatarea este activa si implica o motivatie superioara, mobilizarea si valorificarea resurselor interne.

2. Conditiile invatarii. Conditiile interne privesc, in general, posibilitatile intelectuale ale educabililor, interesul si motivatia acestora pentru invatare, adica ceea ce se refera la unul din cei doi factori umani ai procesului didactic. In aceasta privinta isi demonstreaza utilitatea conceptul de 'capacitate de invatare' care subsumeaza ideii de conditii interne ale invatarii insusirile anatomo-fiziologice, nivelul dezvoltarii proceselor psihice implicate in invatare dar si interesul, motivatia, trasaturile de vointa ca si experienta anterioara a ce ;lor care invata.

Conditiile externe privesc toate elementele, circumstantele in care se realizeaza invatarea si care o conditioneaza. In cadrul lor se face o distinctie-importanta din punct de vedere practic, intrucat sugereaza in ce directie/zona sunt necesare interventii ameliorative. -intre conditii scolare, pe de o parte si conditii sociale, pe de alta parte.

3. Mecanismele invatarii. Invatarea este un proces complex, care comporta numeroase elemente si dimensiuni. Cele mai importante pentru invatarea scolara sunt mecanismele psihologice.

a)      Mecanismele psihologice. Independent de modul in care se realizeaza cunoasterea, mecanismul psihic care sta la baza activitatii cognitive este constituit din procese de tipul :percepere, constientizare, prelucrare, constienta, memorare, valorizare, adica, intr-o formula prescurtata receptare-prelucrare-interpretare-fixare/consolidare si valorizare.

In ceea ce priveste procesele psihice, sunt de mentionat :

1. atentia

2. perceperea

3. constientizarea

4. memorarea

Unii autori le ordoneaza vorbind de memoria episodica(aceasta implicand stocarea informatiei despre evenimente si relatia dintre ele) si memoria sinaptica, descrisa ca fiind memoria unor continuturi permanente ale cunoasterii. Se sustine ca uitarea este o conditie de 'sanatate' psihica. Posibilitatile de engramare ale creierului nostru sunt nelimitate, dar cele de stocare si, mai ales, de reactualizare, nu. Din aceasta consideratie se desprind idei importante pentru practica educativa. Pentru invatarea s

colara, cunoasterea factorilor care favorizeaza uitarea sau a celor care o pot diminua ori tine sub control este o conditie esentiala.

5. imaginatia

Este necesar ca in procesul didactic sa se asigure conditii de dezvoltare a imaginatiei productive prin:cautarea permanenta a noului, evitarea rutinei, asumarea riscului in emiterea unor idei indraznete, etc.

b) Mecanismele motivationale ale invatarii. Substratul invatarii, mobilul acesteia, cu functie energetica, cel care declanseaza invatarea, o potenteaza si o directioneaza este motivatia.

Motivatia este o sinteza a tuturor factorilor interni ai personalitatii ce constituie o forta mobilizatoare, dinamogena, energizanta. In mod curent, aceste elemente stimulatoare sunt exprimate ca:"impuls catre", "interesat de", "absorbit de", etc.

Eficacitatea sistemului motivational depinde si de respectarea unor cerinte in realizarea procesului de instruire :

-intarirea feed-back-ului informational ;

-concentrarea atentiei ;

-diversificarea metodelor de actiune ;

-constientizarea consecintelor actelor comportamentale ;

-stabilirea unui climat psiho-social nestresant ;

-aprecierea elevilor in termeni pozitivi, stiind ca sanctiunile, indiferent de tipul lor. Sunt mai putin stimulatoare;

-dezvoltarea motivatiilor specifice fiecaruia:anumitor subiecti la place schimbarea; in timp ce altii prefera stabilitatea;introvertitii sunt deprimati in fata esecului, spre deosebire de extravertiti, care sunt dinamizati.

In analiza relatiei dintre performanta si motivatia externa se constata o crestere a performantei proportionala cu intensificarea motivatiei pana la un punct , dupa care se inregistreaza o stagnare sau chiar un regres. Acest punct/moment este numit optimum motivational. El este propriu motivatiei externe.

4. Reglaje in invatare. Predarea(transmiterea) se produce atunci cand o actiune de instruire intalneste un proiect/o dorinta de invatare, cand se creeaza o legatura, chiar fragila, intre un subiect care poate invata pe altul si cel care vrea sa invete. Aceasta legatura poate avea o anumita incarcatura afectiva. Starile afective pot fi statice cand, desi duc la unele reactii, nu initiaza o anumita activitate sustinuta(dispozitiile, emotiile, agreabilul si dezagreabilul). Alte stari afective, dinamice(sentimentele si pasiunile) sunt motive principale ale activitatii avand un efect dinamizator.

De asemenea, invatarea depinde si de factori volitivi-caracteriali. Dupa cum apreciaza Carl Rogers «singurul invatamant care influenteaza comportamentul individului este acela pe care il descopera el insusi si il adapteaza »

Stimulul conditionat sau intarirea poate fi nu numai de natura psihopedagogica, ci si de natura sociala. In procesul didactic, intaririle sociale simple(gesturile aprobative prin miscarea capului, prin privire sau prin interventii verbale :da, nu , hm-hm) se dovedesc de mare eficacitate. Simpla prezenta a unor spectatori influenteaza procesul de invatare si performantele invatarii. Este asa-numitul « efect de audienta ». Este un efect de contagiune comportamentala « care il poate face pe fiecare sa actioneze ca factor stimulator sau inhibitor ». De asemenea, efectul de audienta sau prezenta pasiva provoaca modificari in angajarea subiectului fata de sarcina. El poate fi stimulat , determinand o crestere a tensiunii generale.

Un efect asemanator il produce si ceea c este numit contagiunea comportamentala sau facilitarea sociala constand in aprecierea propriului comportament si a rezultatelor, ca reactie la comportamentele si rezultatele altora. In acest caz se produce un efecte social asupra invatarii si, mai ales, asupra performantei. De exemplu, lucrul in grup, ca si prezenta spectatorilor, ridica tensiunea, motivatia, ceea ce favorizeaza invatarea, mai ales performanta, devenind un suport motivational si conferind, in acest fel, o mare eficienta invatarii in grup.

5. Capacitatea de invatare. Performantele in invatare sunt, in ultima analiza, dependente de « capacitatea de invatare »a educabililor. Capacitatea este inteleasa ca sistem de insusiri functionale, care, in uniune cu deprinderile, cunostintele si experienta , duce la actiuni eficiente si de performanta. Capacitatea este demonstrabila prin fapte, prin manifestari care pot fi percepute, spre deosebire de aptitudini, care privesc insusirile potentiale ce urmeaza sa fie puse in valoare. De aici, deseori, capacitatea este definita ca aptitudine realizata.

Capacitatea de invatare, ca premisa a invatarii, insumeaza particularitati anatomo-psiho-socio-individuale. La baza capacitatii de invatare se afla componenta cognitiva a personalitatii, cuprinzand cognitia primara (senzatiile, perceptiile, avand ca produs reprezentarile)si cognitia superioara, reprezentata de gandire, memorie si imaginatie, deci factori cognitivi de natura senzorio-motrica(perceptivi si reproductivi)precum si factori logici, reglatori si creativi. Din centrarea proceselor de invatare pe dobandirea acelor abilitati si aptitudini pe care le reclama confruntarea celui care invata cu diferite continuturi rezulta capacitata de invatare.

Capacitatea de invatare are o dubla semnificatie :ea este premisa dar si rezultat al activitatilor scolare.

ca premisa ea consta in particularitatile psiho-socio-individuale ale subiectului ; aceasta e prefigureaza in corelatie cu evolutia ontogenetica, secvential-cronologica, a individului ;in traiectoria ei intervin atat factori cognitivi, cat si nonintelectuali (motivationali, energizanti, emotionali-sustinatori, atitudinal-valorici, volitivi). Toate aceste variabile ale psihicului genereaza determinarea majora a diferentelor, individuale, conducand la utilizarea diferita a fortelor latente si, totodata, la faptul ca personalitatea este unica, originala si irepetabila.

ca rezultat, capacitatea de invatare implica, din partea subiectului :perfectionarea metodelor de studiu, autoorganizarea si invingerea dificultatilor, dezvoltarea mecanismelor de control si autocontrol care permit reglarea activitatii si autoperfectionarea.

Din modul in care acestea se acestea se autocoreleaza, rezulta ceea ce este numit activism, care include :mobiluri si scopuri, forta de sustinere a proceselor cognitive, putere de depasire a dificultatilor, orientare selectiva si trairi afective, aspiratie spre realizare. Activismul presupune, asadar, antrenarea si mentinerea in miscare, in stare activa, a proceselor si functiilor psihice. In forma sa interna, activismul se manifesta prin activitati ca :a asculta, a observa, a confrunta a prelucra date si informatii, a interpreta, a intelege, a rezolva, a aplica, etc.  ;in forma sa externa se manifesta prin :a participa, a raspunde, a pune intrebari, a solicita explicatii, a rezova, a exersa, a realiza, a produce, etc.  ;activismul se poate manifesta intr-un registru foarte variat, de la niveluri foarte inalte pana la cele mai scazute, incluzand contrariul sau-pasivismul.

Activismul/pasivismul au o importanta deosebita in invatare.

In concluzie, capacitatea de invatare este o formatiune complexa si foarte flexibila, care, prin modul ei de organizare si functionare, intareste, sustine si conduce la succesul scolar.

Bibliografie :

1« Didactica :Teoria instruirii »/Ion T. Radu, Liliana Ezechil -Pitesti :Paralela 45, 2006