Platon - doctrine pedagogice, componentele paradigmei educatiei la platon

PLATON

1. Personalitatea si opera lui Platon

Dupa cum atat de plastic a exprimat Constantin Noica, Platon „este unul dintre cei patru mari care nu mai poate fi scris' (Jurnal de idei, 1992).

S-a nascut in Atena, intr-o familie aristocrata, in care a primit o educatie solida si aleasa; a luat lectii, de exemplu, de gimnastica, de muzica, de pictura, poezie si gramatica.

In timpul vietii lui Platon, Atena secolului al V-lea insemna circa patru sute de mii de locuitori si cateva zeci de mii de straini care aveau dreptul de a locui in cetate; ca oras, nu era frumoasa (casele mici si incomode), in contrast cu Sparta - o cetate cu o viata dura si lipsita de preocupari spirituale, consacrata doar activitatii militare, pregatita de razboi cu alte state.

Atena era un stat democrat intr-un sens precis: la conducere participa o minoritate, restul populatiei (sclavii) nu se bucura de ocrotirea legii si de drepturi politice. Aceasta democratie aristocrata nu era pe placul lui Platon, motiv care l-a determinat sa elaboreze conceptia unui stat care sa elimine aceasta carenta.

Platon si-a dezvoltat cultura stiintifica prin intermediul filosofului Cratyl, discipol al lui Heraclit. La 20 de ani, il intalneste pe Socrate si ii devine discipol, iar dupa moartea acestuia, initiaza o serie de calatorii in Asia Mica, in Egipt, in special in Italia (la Sicilia), ceea ce ii largeste orizontul.

Intemeiaza Academia - institutie destinata sa-i aplice ideile degajate de orice dogmatism. Membrii acesteia sunt interlocutori insufletiti „de dorinta de a avea impreuna un dialog din care sa iesim prieteni si coincidenti unii altora'' (Theaitetos, p.122), tema lor predilecta fiind cunoasterea lumii si cunoasterea omului, exprimand ingrijirea de sine.

Sistemul sau filosofic a fost si este o sursa de inspiratie si reflectie (de exemplu, in secolul al XVIII-lea, Rousseau a fost puternic influentat de catre Platon; la fel, in secolul al XX-lea, Heidegger considera ca „intreaga istorie a filosofiei europene nu este decat un conspect pe marginea dialogurilor lui Platon'). In acelasi timp, dialogurile si scrisorile sale au fost respinse pe anumite asertiuni ale reflexiei sau au tost uitate (de exemplu, dialogurile referitoare la arta), in ansamblul lor insa au ramas ca puncte de referinta ale unor dezbateri de prima importanta, care se disting prin doua proprietati:

a. una consta in modul in care Platon isi expune filosofarea, mod ce a
marcat cultura greaca: este unul deschis - dialogul - accesibil fiecarui om liber,
chiar neinitiat in filosofie; temele, indeosebi din domeniul moral, se axau pe
fapte concrete din viata comunitatii, a statului;

Acest mod se deosebeste, dupa cum ne informeaza Anton Dimitriu in Homo universalis (1989) de cel practicat de Aristotel, care se adreseaza unui numar restrans de initiati, cu insusiri intelectuale, cu dragoste de studiu sistematic, cu putere de munca intelectuala. De altfel, in Metafizica, Aristotel face urmatoarea marturisire despre obiceiurile auditoriului sau: „Unii nu vor sa auda o prelegere daca nu li se prezinta in forma matematica; altii nu-i asculta decat pe cei care se slujesc de exemple Unii vor sa li se infatiseze intr-o forma exacta; pe altii aceasta exactitate ii plictiseste, fie ca nu pot urmari prelegerea, fie din pricina pedanteriei amanuntelor Asa ca o introducere preliminara, in care sa se arate cum trebuie invatat fiecare lucru, e bine venita, pentru ca ar fi absurd sa ai pretentia sa studiezi in acelasi timp si stiinta si modul in care trebuie invatata stiinta' (p.98-99). Aceasta marturisire vine sa confirme deosebirea dintre modul filosofic de invatare practicat de catre Platon si cel care-l caracterizeaza pe Aristotel, la care selectia audientilor, ascultarea sau timpul de tacere si o viata filosofica activa sunt elemente constitutive ale metodei practicate de el.

b. alta evidentiaza faptul ca nici unul din dialogurile create nu trateaza o
singura problema, ci mai multe, fara a fi separate intre ele, ceea ce i-a
determinat pe unii analisti ai filosofiei lui Platon sa le grupeze intr-un anume fel;
de exemplu, Sergiu Tofan, considera ca cercetarile lui Platon privesc teoria despre fiintare (metafizica), teoria cunoasterii (epistemologia), teoria sufletului (psihologia), teoria binelui (morala) si teoria politica (organizarea si conducerea societatii). In alte lucrari, cum este, de exemplu, Tratatul stiintelor pedagogice, sub redactia lui Maurice Debesse si Gaston Mialaret, sunt mentionate filosofia individualitatii umane sau modelul de om, valorile cunoasterii umane si ale culturii si relatia dintre stat si educatie/educatie si guvernare.

Ideile formulate de catre Platon asupra educatiei, sunt cuprinse in cele 31 de dialoguri si cateva scrisori, ordonate in trei grupuri:

• Dialogurile timpurii, legate de polemica cu sofistii, axate pe virtute (arete) si invatarea ei: Apararea lui Socrate (despre scopul sau sensul vietii), Iona (despre spiritul stiintific si specificul frumosului), Laches (despre curaj), Criton (despre respectul legii si indatoririle civice), Lysis (despre prietenie), Hippias maior (despre frumosul natural), Charmides (despre intelepciune), Gorgia (despre falsa ratiune si virtute), Alcibiade (despre cunoasterea de sine si curaj]

Dialogurile de maturitate, referitoare la conceptia despre om si natura
omeneasca, despre existenta si valorile culturii, despre stat si educatie:
Protagoras (despre invatarea virtutii si a binelui), Eutidemos (despre sofisti),
Kratylos (despre folosirea limbajului), Banchetul (despre frumosul in sine t
gradele de perfectiune ale frumosului), Menon (despre virtute si invatarea ei)
Phaidon (despre suflet), Philebos (despre binele suprem), Republica (despre
dreptate, despre stat si educatie), Phaidos (despre frumos si prietenie)
Theaitetos (despre cunoastere).

• Dialogurile  perioadei tarzii a creatiei lui Platon: Timaios (despre
cosmologie, despre identic si diferit si despre clasificarea virtutilor), Legik
(despre Constitutie si mijloacele educatiei civice), Kritias (despre istorie si
devenirea omului), Parmenide (despre ontologie si pluralitatea ideilor), OmiS
politic (despre impletirea virtutilor si valorilor).

Toate aceste dialoguri - fara sa fie insa singurele - cunosc diferite interpretari, datorita complexitatii si subtilitatii ideilor pe care le contin. Critica a fost uneori inegala in cazul sau, de exemplu, dialogul Timaios a fost considerat de catre unii exegeti un simplu plagiat, de altii, lucrarea fundamentala a lui Platon.

2. Socrate

Acesta este fiul unui sculptor si al unei moase; el s-a dedicat filosofiei in urma sfatului si ajutorului oferit de bogatul atenian Criton.

In dialogurile Phaidon si Apararea lui Socrate sunt redate doua momente diferite ale vietii lui Socrate: atractia sa din tinerete pentru domeniul fizicii, ca proces al cunoasterii cauzelor fiecarui lucru si imprejurarile mortii acestuia

Apararea lui Socrate este, de fapt, un dublu portret: al lui Socrate si al lui Platon, sub aspectul modului de viata si al comportamentului in societate. In acest dialog, Socrate marturiseste: „Colindand strazile nu urmaresc alt scop decat sa va conving, tineri si batrani, ca nu trebuie sa va preocupati mai mult de corp si bogatii, ci sa puneti mai multa ardoare in desavarsirea sufletului. Va repet ca nu bogatiile sunt acelea care dau virtutea, ci din virtute provin bogatiile si tot ce este folositor, fie particularilor, fie statului'

Aceasta autocaracterizare este intarita cu sublinierea unor aspecte definitorii ale comportamentului magistratului. Un om - scrie Platon - „despre care putem spune fara sovaiala ca, dintre cati am cunoscut in vremea lui, a fost de buna seama, cel mai bun si, indeobste, cel mai intelept si cei mai drept'.

Socrate este omul de tinuta morala deosebita: un indrumator cu spirit critic, subtil si profund constructiv spre bine al compatriotilor sai, spre o viata cumpatata si calma.

Procesul nedrept si cumplit care i-a fost intentat la varsta de 71 de ani (in anul 399, daca tinem seama de anul 470 al nasterii sale) ne spune ca a fost acuzat de catre un tabacar bogat, care a platit pe alti doi (un avocat mediocru si un autor dramatic) ca ar fi predicat cultul unor zei straini Atenei si ar fi pervertit tineretul acesteia, invatandu-l sa nu mai respecte traditiile cetatii si institutiile statului.

Socrate este judecat de catre un juriu de 556 de judecatori alesi, (majoritatea dintre ei fiind marinari si negustori) si condamnat la moarte prin otravire (este obligat sa bea cucuta).

In fata acestui juriu, Socrate accepta sa ia cuvantul, din respect pentru lege. Nu abuzeaza de capacitatea lui argumentativa si nu cere iertare, ci declara: „Mi-am jertfit viata pentru luminarea patriei; daca meritele mele nu vor fi recunoscute fara sa ma apar, inseamna ca m-am inselat si ca trebuie sa mor'. Socrate nu cere clementa Potrivit ideilor sale despre virtute, despre intemeierea rationala a vietii morale, demonstrand ca nu moartea e trista, ci viata traita fara o motivatie superioara, el solicita cetatii o rasplata nationala, ceea ce i-a iritat la culme pe judecatori.

In ceea ce priveste preocuparea sa pentru analizarea procesului cunoasterii, lui Socrate ii revin doua contributii de seama pe care Platon le va dezvolta:

a. cunoasterea ca proces dialectic si

b. intemeierea rationala a vietii morale.

Procesul cunoasterii lucrurilor este alcatuit din ironia socratica (in sens de respingere si demonstrare a erorii) si din maeutica socratica (in acceptiunea ca pentru a descoperi adevarul, fiecare om, indiferent de origine, educatie sau stare sociala, trebuie ajutat sau provocat, prin intrebari si raspunsuri bine gandite, sa participe la cautarea adevarului).

Antony Flew, in Dictionar de filosofie si logica, expune in felul urmator aceste contributii ale lui Socrate:

„Declarandu-se nedumerit, Socrate indeamna pe cate un interlocutor sa ofere o explicatie a virtutii in cauza, dar refuza sa se multumeasca cu exemple, staruind sa se formuleze o caracterizare generala care sa poata fi folosita pentru a decide daca ceva este sau nu un exemplu al respectivei virtuti. O data oferita o asemenea explicatie, Socrate il asalteaza pe interlocutor cu intrebari la care se cere un raspuns prin „da' sau „nu', iar prin inferente scoase din enunturile la care partenerul de discutie a aderat, Socrate il face pe acesta sa ajunga a se contrazice. Dupa care se poate incerca o alta definitie sau cateodata i se ofera partenerului sansa de a-si modifica raspunsul dat la un din intrebarile lui Socrate. Oricum s-ar proceda insa, se ajunge la o alta contradictie, iar cand dialogul se incheie, participantii se afla in aceeasi stare de nedumerire ca si Socrate' (p.261 -262).

Platon dezvolta aceasta metoda in dialogul Phaidron, in care avem schitarea ei ca discutie care depinde de faptul daca participantii sunt dispusi sa argumenteze cinstit si sa descopere adevarul, pe care nimeni nu-l detine in prealabil si nu-l poate invoca drept garantie.

Forta explicativa a acestei metode decurge din ordinea sau etapele utilizarii ei. Acestea sunt:

Ironia sau ignoranta initiala a auditoriului (punerea intrebarii);

Scoaterea la iveala a adevarului (respingerea ideilor false);

Inductia (gasirea generalului in particular, prin compararea ideilor  formulate care dau loc la contradictii, pentru ca acelasi lucru poate sa apara unu si multiplu, mare si mic);

Definitia partiala si generala (integrarea notiunilor singulare in notiuni generale).

Acest demers procedural explica accesibilitatea dialogului, explica cum este posibila ridicarea gandirii de la idei particulare la idei generale teoretice.

Referitor la intemeierea rationala a vietii morale, Socrate plaseaza binele inaintea raului - dupa cum se desprinde, in dialogul amintit, Apararea lui Socrate. In conceptia sa, binele este cauza primara si ultima a existentei omului, in functie de care el poate fi facut in mod constient sau inconstient, in consecinta, oamenii recurg la mijloacele pe care le vor folosi, unul dintre acestea fiind stiinta virtutii in relatie cu vointa lor. Asemenea virtuti sunt intelepciunea, curajul, cumpatarea, dreptatea, a caror tratare Platon o va relua si adaci in dialogul Republica si in alte dialoguri, conturand astfel o teorie a virtutii ca referinta a educatiei morale.

3. Componentele paradigmei educatiei la Platon

Avem patru asemenea componente:

natura umana si devenirea ei prin educatie;

teoria ideilor si continutul educatiei;

teoria virtutilor si valorilor morale si estetice si invatarea lor,

statul democrat si politica lui fata de educatie, respectiv, educatie civica.

Aceste componente alcatuiesc intaia paradigma a educatiei, daruita omenirii de catre Platon si care au servit sistemelor de gandire si practicii pedagogice in timp.

a. Prima problema: Natura omeneasca si devenirea ei

Aceasta problema este temeiul ontologic ai educatiei. Pentru explicarea ei Platon utilizeaza mai multe concepte, pe care le gasim in dialogurile Phaidon, Alcibiade, Gorgias, Timaios, Theaitetos; anume conceptul de om si uman, conceptele de natura psihica (individuala) si natura filosofica (universala), de cunoastere de sine si devenire armonioasa si libera a individualitatii omului cu ajutorul adevarului, al dreptatii, al frumosului si binelui.

Omul este trup si suflet; el are o dubla alcatuire: eul individual (accesibil simturilor) si eul impersonal (sau natura universala a omului), accesibila intelectului si reflexiei.

Luate separat, aceste constituente nu definesc ceea ce este omul, ci unitatea lor: omul este cel ce comanda corpului. Or, pentru a sti „felul in care omul este stapanit si se poate stapani pe sine, astfel incat sa-si traiasca viata potrivit ratiunii' (Timaios, p.212), el trebuie sa fie constient si raspunzator de optiunile sale, trebuie sa se ingrijeasca de sine. Pe aceasta baza „in educatie trebuie facuta o schimbare de la o stare catre alta mai buna' (Theaitetos, p.214).

Pentru aceasta exista doua cai:

a. una sa te cunosti pe tine insuti;

b. alta - trupul si sufletul sa fie in armonie, anume „sa dai fiecarei parti
hrana si miscarile potrivite ei' (Timaios, p.213), pentru ca sufletul sa nu ajunga
la o degradare. Degradarea sufletului are diferite cauze, pe care Platon le mentioneaza in Timaios: predispozitia rea a trupului, trandavia, placerile nesabuite (de exemplu, abuzul sexual este o maladie a sufletului), ambitiile, proasta forma de guvernare si altele.

A te cunoaste pe tine insuti inseamna a-ti cunoaste starea sufletului care este un aranjament ierarhic alcatuit dintr-o parte rationala, una curajoasa si alta apetitiva, incat fiecare dintre ele este subordonata celei precedente printr-o diversitate de trasaturi si interconexiuni care hranesc viata noastra si activitatile noastre.In consecinta, cunoscandu-ti starea sufletului, iti cunosti scopul in viata, inclusiv in privinta educatiei: sa descoperi folosul faptei drepte, bune si frumoase, prin care esti raspunzator de sanatatea fizica si psihica a corpului tau. in acest fel esti capabil sa te ingrijesti si de treburile sau problemele statului.

Despre aceasta problema, care este de actualitate, dialogul Alcibiade este edificator. Personajul este un om de stat atenian; un militar, comandant al flotei trimise in expeditia din Sicilia, un om care ravneste dupa putere si exprima o nemasurata ambitie, aroganta si spirit de aventurier (tradeaza, trece in tabara adversarilor, invata dusmanul cum sa provoace daune Atenei). Intrebarea pe care Platon o examineaza este ce l-a determinat pe Alcibiade sa nu actioneze spre binele cetatii? Indirect este vizata si o alta intrebare referitoare la importanta cunoasterii de sine. Supus unui subtil examen, Alcibiade dovedeste ca nu intelege ignoranta si nepregatirea sa (ca nu stie ce este dreptatea pentru a nu se comporta dupa bunul plac), nu stie ce este binele si raul, frumosul si sanatatea, pentru ca toate acestea sunt de nedespartit.

Deci, prin cunoasterea de sine ajungem sa ne putem ingriji efectiv de ajungem sa intelegem ca „omul este altceva decat propriul sau corp', umanul din om presupune a deosebi ceea ce esti de ceea ce ai, ca acest uman este armonia in care Binele, Adevarul, Frumosul si Dreptatea alcatuiesc o unitate. A te cunoaste pe tine insuti inseamna sa te privesti inauntrul tau, unde se gaseste cugetarea, se gaseste gandirea (cf. Phaidron), dincolo de care nu putem gasi nimic (adica gandirea nu mai are nimic de gandit).

b. A doua problema: Teoria ideilor si continutul educatiei

Formulata in acest fel, aceasta problema se inscrie in conceptia lui Platon expusa in dialogul Omul politic despre stiinta ca intreg: stiinta teoretica (acea care judeca si este critica) si stiinta practica (care indruma, care da directive)]

Stiinta inseamna cunoastere (episteme), anume „apropierea fiintarii de idee' (Theaitetos). Platon distinge intre un tip de cunoastere - cunoasteti teoretica sau teoria ideilor - si cunoasterea empirica (senzoriala). Din acel punct de vedere procesul cunoasterii comporta doua planuri:

-un plan al lumii inteligibile (eterne si imuabile) care este lumea ideilor; aceasta lume este o pluralitate de existente si desemneaza pluralitatea cunoasterilor;

si un plan al unei lumi inferioare cu intelesul de „copii' sau „umbre ale ideilor; acestea privesc realitatile concrete, sensibile si istorice, pe care simturile noastre le inregistreaza; ele constituie obiectul unei simple opinii sau pareri (doxa)

Descrierea mitului sau „intamplarii' cu pestera (in dialogul RepublicaVII semnifica ceea ce poate fi cunoasterea si legatura ei cu actiunea educativa. Anume, procesul cunoasterii este o miscare graduala (in etape) de reamintire.

Intr-o prima etapa, oamenii sunt legati de mici cu fata spre peretele pesterii, neputandu-se misca si privi inainte. In spatale lor este aprins un foc, de unde vine lumina. Intre cei legati sI foc se afla un zid, de-a lungul caruia oamenii poarta obiecte (statui de oameni); aceste obiecte depasesc, uneori, zidul in inaltime, incat imaginile proiectate (datorita luminii focului) sunt puse pe seama statuilor si astfel, ceea ce oamenii vad sunt umbrele obiectelor si nu aspectul lor real „Asemenea oameni - subliniaza Platon - nu pot lua drept adevar decat umbrele luminilor¹', altfel spus, iau ca adevar aparentele.

Intr-o a doua etapa are loc indepartarea legaturilor prizonierilor, eliberarea lor din mrejele umbrelor; acum este creata situatia care permite „intoarcerea privirilor in toate directiile': Cei din pestera au posibilitatea sa vada chiar obiectele din spatele lor, dar ei continua sa greseasca in aprecierea a ceea ce este adevarat, pentru ca le lipseste libertatea de a iesi din pestera spre a vedea lucrurile in adevarata lor lumina.

Mutarea in afara pesterii constiutie a treia etapa a cunoasterii, pentru cel eliberat sa se obisnuiasca sa distinga intre imagine si lucrurile insele.

Urmeaza a patra treapta, cand cel ce a ajuns sa cunoasca adevarul si drumul care il duce la acesta, coboara in pestera pentru a-i invata si pe ceilalti; aici nu isi mai afla insa locul: este in primejdia de a fi infrant de „realitatea care pretinde a fi singura realitate', aceea „a neascunsului ca stare de ascundere a ascunsului'. Platon examineaza aici o realitate care nu poate fi infranta decat de cel care poseda spirit stiintific. Anume, de omul care intelege, mai intai, ca a cunoaste inseamna a cauta premisa rationamentului de la care sa plecam, dupa care trebuie examinata ipoteza pe care o formulam pentru a patrunde in lumea ideilor.

Spiritul stiintific presupune o permanenta reintoarcere la ipoteza si formularea acesteia pentru aflarea adevarului, operatii care sa fie sustinute de perseverenta si curajul intelectual.

Avem deci, infatisarea unui desen cognitiv in viziunea lui Platon, care intersecteaza doua repere sau principii: vizibilul (in care intra obiectele si imaginile acestora) si inteligibilul in lumea ideilor (in care avem realitatile care pot fi postulate matematic si pe care le cautam in lumea ideilor insele).

Rezulta ca procesul cunoasterii este o miscare graduala (in etape) de reamintire ca desprindere de lumea senzoriala spre lumea ideilor, alcatuita din entitati de valoare pe care le putem cunoaste prin ratiune.

Valoarea principala a cunoasterii este adevarul; acestuia ii sunt consacrate diferite asertiuni in Theaitetos, Republica VII, Carmides, Phedron, Alcibiade. Este o valoare integrata in randul valorilor de bine, frumos, dreptate, fara de care nu putem gandi o educatie care sa contribuie la desavarsirea omului, in mod concret un demers intelectual, moral, estetic si civic, dupa cum vom lua cunostinta, in continuare. Acest demers este gandit de catre Platon prin ceea ce astazi se numeste curriculum-ul educatiei si ar cuprinde: studiul stiintelor - geometria, astronomia, dialectica si practicarea gimnasticii si a muzicii - care sa educe si sa dezvolte diferitele virtuti ale comportamentului individual si social al oamenilor. Anume, sa faci totul cu masura (cand faci distinctie intre fiinta existenta care este in sine si diferitele moduri ale acesteia), sa faci ceva ce iti revine ca om; sa faci binele; sa te cunosti pe tine insuti, sa stii ce stii si ce nu stii si altele.

c. A treia problema: Teoria virtutilor si a valorilor morale, estetice si civice si invatarea lor

Aceasta este o problema prioritara in dialogurile lui Platon. Leon Robin, de exemplu, o considera „problema totala a filosofiei' lui Platon (1996). Pentru Platon virtutile si valorile morale si estetice sunt cauza si scopul vietii omului si ale educatiei pentru ca orice actiune umana „este' sau „trebuie' sa fie indreptata spre binele moral, spre frumos si dreptate.

Despre virtute ne vorbesc dialogurile: Menon, Apararea lui Socrate, Republica VI, Legile, Omul politic, Phaidon, Timaios, Carmides; despre binele moral ne vorbesc: Filebos, Fedru, Gorgias, Republica IV, VI, VII. Simuitan cu cercetarea virtutii si a limbajului moral, Platon se ocupa de analiza frumosului in dialogurile Hippias Maior si Ion si partial in dialogurile Banchetul si Legile, iar despre dreptate si educatia civica in dialogurile Republica VII, Criton, Legile si Timaios

Prin conceptia sa Platon isi exprima neincrederea si repulsia fata de tiranie, nascuta de cele mai multe ori din excesiva libertate a democratiei.

O spune raspicat in Alcibiade; acesta este un personaj care are ambitia sa-i

conduca pe atenieni, insa este lipsit de simtul raspunderii.

Ajuns in varful statului, nu tine seama de primatul interesului general ci isi

satisface, in primul rand,  interesele personale; placerea si durerea lui sunt mai importante decat ce este mai drept si mai bine.  Prin educatiei se ajunge la virtute si realizam educatia cu sprijinii valorilor si impletirea dintre ele (vezi, Omul politic).

Binele este valoarea care guverneaza lumea ideilor, datorita „atributelor lui de autosatisfacere si autointampinare' (Philebos, 67a). El este ratiunei ordonatoare, este armonia lucrurilor care se opune raului (tendinte perturbatoare si dezorganizatoare a acestuia).

In dialogul Filebos, Platon analizeaza binele moral ca amestec in care intra adevarul, frumosul si intelepciunea, ca virtuti de comportament.

Din acest amestec rezulta natura binelui moral: aceea de a face posibila cunoasterea ideilor ca existente in sine si de-a fi, in acelasi timp, cauza cunoasterii si acceptarii ideilor.

Binele produce „tot ce este drept si frumos' (Republica VII, 517 c), tot ce exista si existenta insasi. Pentru om, binele este „ceea ce il face bun' atunci cand in el fiinteaza virtutea.

Cercetarea virtutii -in dialogurile Menon, Lahes, Phedron, Omul politic- are in vedere intrebarile: ce este virtutea, cine o poate invata si in ce fel.

Aflam ca virtutea este o insusire si o consecinta a comportamentului omului devenit constient de el insusi, reperul ei fiind perfectiunea umana (omul bun). Virtutea este astfel ratiune (fie in intregime, fie numai in parte) si inseamna armonie si proportie in manifestarile comportamentale.

Daca nu am avea nici o idee despre, ce poate fi virtutea, nu am sti sa dam un sfat cuiva asupra celui mai bun chip de a o castiga.

In alte dialoguri - Republica VII si Timaios si, prin reluare, in Fedon si Legile - sunt identificate mai multe feluri de virtuti si legatura intre ele, inclusiv modalitatile invatarii lor.

Este vorba de virtuti nefilosofice (in sens de norme/maxime cu o anumita autoritate) si virtuti filosofice ca intelepciunea, dreptatea, curajul si cumpatarea, considerate cardinale fata de altele ca prietenia, datoria, chibzuinta, generozitatea, prudenta, responsabilitatea. Motivul pentru care trebuie sa existe patru virtuti cardinale tine de evitarea extremelor de comportament; de exemplu, curajul se afla de partea sensibilitatii si atunci cand nu este in slujba a ceva bun, el este nesabuinta; in consecinta, o cetate este curajoasa fata de alta cand poseda forta de a pazi intacta opinia asupra lucrurilor de temut si asupra celor care nu sunt de temut.

De asemenea, cumpatarea este calitatea de a fi stapan pe sine; ea este un acord si o armonie care se exercita asupra anumitor placeri si patimi; or, atunci cand nu este in slujba binelui, ea este un simplu exercitiu, o simpla virtuozitate.

Invatarea virtutii este posibila in comunitate, prin imitatie si exersare, prin cunoasterea binelui (vezi, Phedron) si studiul indelungat al stiintelor si filosofiei (cf. Republica VII si Legile) si prin educarea capacitatii de a cugeta si a dragostei pentru invatatura.

In ceea ce priveste frumosul si educatia prin si pentru frumos, sub diferitele

sale specii si aspecte care il definesc, acestea fac obiectul dialogurilor Hippias Maior si Ion, iar unele caracteristici ale frumosului sunt cercetate in dialogurile Banchetul si Legile.

Frumosul este valoarea care are un dublu inteles:

a) sensul ce desemneaza tot ce este potrivit la om si in viata umana . (Hippias Maior, 219 e si b) si altul de util.

Potrivirea „ne produce desfatarea, dar nu orice desfatare, ci una legata de auz si vaz' (idem, 297, 298 a); prin aceasta deosebim o specie de frumos -acela in sine - de frumosul natural care poate da omului doar emotia estetica, de frumosul artistic care este o creatie exclusiva a omului (idem, 292 d) si de frumosul comun tuturor lucrurilor (idem, 300 e).

Frumosul in sine este etern, mereu identic cu el insusi (Banchetul, p.69) care „adugat oricarui lucru il face sa devina frumos, fie ca este vorba de piatra, de un lemn, de un om sau de un zeu, de orice indeletnicire manuala sau spirituala' (idem, 292 d).

Intrebarea care se pune este daca frumosul, in substanta lui, este potrivire, in general, comuna oricarui lucru si daca potrivirea este egala?

Raspunsul lui Platon este ca frumosul este o potrivire de culori, de sunete, de forme, de cuvinte sau de idei. Distinctia acestei potriviri catre sau pentru ceva tine de cel de-al doilea inteles al frumosului - cel de util, in sens de scop si mijloc functional.

Anume, frumosul este egal (cf., Legile) si este insotitorul celorlalte valori

adevarul, binele, dreptatea; de exemplu, binele devine scopul frumosului, iar acesta, mijlocul binelui.

In consecinta, putem vorbi de o extindere a frumosului, pana la cuprinderea intregii existente umane: ne plac oamenii frumosi, culorile frumoase, operele, pictura si sculptura, sunetele frumoase, muzica si discursurile frumoase etc, intr-un cuvant, tot ce tine de vazul mintii si auzul mintii. Aceasta este o concluzie relevanta pentru educatie, pentru ceea ce putem numi practicarea frumosului, printr-un context ambiental placut al fiecarei institutii sociale sau scolare.

d. A patra problema: Statul democrat si politica lui fata de educatie;

educatia civica

In conceptia lui Platon, statul (polis = cetate) este un ansamblu de indivizi care nu pot trai normal decat ca cetateni; pentru aceasta ei se supun unei ordini statale (unei guvernari) care sa vegheze la respectarea dreptatii (legii) in dubla  semnificatie de avantaj reciproc si de impartialitate (cf. Adrian Miroiu).

A-ti indeplini activitatea pentru care natura te-a inzestrat - subliniaza Platon - este cel mai bine; de asemenea, a nu te amesteca in treburile altuia, a nu ingadui ca nici una din partile sufletului sa indeplineasca o sarcina straina ei.

Un stat democrat - spre deosebire de timocratie (respect impus fata de autoritate), de oligarhie (regim politic bazat pe avere si exploatare) si de tiranie(conducerea apartine unei singure persoane) - este o guvernare bazata pe libertatea omului si pe subordonarea intereselor individuale celor generale.

Prin alcatuirea lui care consta in „a separa multimea cultivatorilor de pamant si a celorlalti mestesugari de grupul aparatorilor si a da fiecareia cate o singura indeletnicire, un singur mestesug, pe potriva naturii sale' (vezi, Timaios, p.131), statul este conform naturii omului. Intre stat si cetatean exista o reciprocitate: datoria cetateanului fata de stat consta in a avea fata de acesta veneratie, supunere si ingrijire (Criton, p.73), iar datoria statului este educarea cetateanului bun - omul inzestrat cu intelepciune, cumpatare, curaj si dreptate. Acesta este, in conceptia lui Platon, omul care se supune dreptatii, respecta patria sa si legile statului (Constitutia), legea fiind un mijloc de invatare a dreptatii. „Cel ce nu savarseste nici o nedreptate merita sa fie cinstit, dar acela care nu sufera nici macar ca ceilalti sa fie nedreptatiti, merita de doua ori atata cinste' (Legile, p.147),

Statul, deci, este educatorul cetatenilor sai, iar educatia este principalul mijloc de evolutie a conceptiei despre om ca cetatean si despre stat (cil Republica VII, 534 e).

In acest sens, invatarea si practicarea virtutii de dreptate trebuie facuta in toate imprejurarile vietii publice si particulare. Acest fapt l-a determinat pe Popper, de exemplu, sa-l suspecteze pe Platon de „utopie comunista' (cf.Popper, 1992).

Ce este educatia civica si care ii sunt elementele psihice instrumentale in conceptia lui Platon? Aceasta educatie desemneaza un mod de raportare a omului la lege, la ceilalti oameni si la sine insusi.

Ea consta intr-un cumul de indatoriri civice:

a. respectarea legii, cu dreapta judecata si nepartinire;

b. respectul pentru semeni, prin relatii amicale, cuviincioase si pretuirea
serviciilor pe care le primim de la altii (cf. Criton, p.147);

c. ingaduinta/toleranta  pentru viciile remediabile de comportament, pentru cei care dau speranta de indreptare. „Fata de acestia se cuvine sa ne inabusim mania si sa nu ne lasam tarati de asprime si mustrari' (idem, p.148);

d. o corecta iubire si pretuire de sine, prin a ne lepada de orgoliu.
Pentru educarea comportamentului civic, Platon scrie Legile - dialog

considerat un manual al bunului cetatean - in care este prezentat un lant de mijloace de sustinere a indartoririlor civice la nivelul vietii comune, compus din:

interesul comun pentru apararea legii,

judecata morala dreapta asupra felului cum este definita legea,

inchegarea unei relatii armonioase intre judecata si obiceiuri,

intarirea sentimentului de comunitate, prin serbari, cantec si dans, care sa

exprime binele si frumosul in viata.