Probleme actuale ale educatiei fizice si sportive din invatamantul superior pe plan national si international

Probleme actuale ale educatiei fizice si sportive din invatamantul superior pe plan national si international

Spatiul universitar este locul unde se formeaza, se instituie, se difuzeaza valori, dar este si locul unde se discuta o serie de valori care nu sunt de acord cu unele comandamente sociale, etice, stiintifice, politice, ideologice. Aproape toti studentii urmeaza acelasi traseu de instruire, toti cunosc aceleasi idei, este repudiat comportamentul atipic, este sanctionata gandirea rebela. Statutul celor din spatiul universitar difera foarte mult de cel al celor din invatamantul preuniversitar, deoarece elevii sunt dependenti de autoritatea profesorala pe cand studentii ajung la o autonomie mult mai pronuntata. Studentul este subiectul propriei sale deveniri, contribuind la propriul progres, autoperfectionandu-se in mod constient[1].

Se pune problema unei reinvestiri valorice la nivelul practicilor academice, deoarece Universitatea are ca sarcina furnizarea unor competente cerute de circumstantele sociale. Invatamantul superior nu mai trebuie sa formeze o elita capabila de a conduce natiunea spre emancipare ci sa furnizeze sistemului social indivizi capabili sa raspunda satisfacator la tot felul de angajamente. Universitatea va favoriza intalnirea dintre stiinta, arta, filozofie, a tuturor componentelor culturale, astfel incat absolventii sa nu fie formati unilateral, numai in domeniul strict profesional, ci si in planul competentelor culturale si relationale fara de care specializarea ingusta nu se justifica si nu se poate implini.

Educatia in Universitati primeste conotatii ideologice indiferent de dorinta celor care o slujesc, acestea avand interferente cu politicul, promovand modele chiar daca acestea sunt mai mascate si mai stilizate.

Prin modalitatile de finantare si cuantumul bugetelor alocate, prin controlul la care este supusa, prin recunoasterea diplomelor acordate, prin insertia de programe academice, Universitatea nu se poate feri de determinarile externe si de presiunile din exterior. Studentii sunt alesi in baza unor secvente alese din mostenirea culturala considerate de cei prezenti necesare sau care prezinta interes pentru a fi transmise. Deci unele compartimente ale cunoasterii sunt pe mai departe ascune sau retinute in mod tendentios. Este si aceasta o forma de manipulare si de distribuire a cunoasterii manifestata prin parghiile de selectie si valorizare, care pun la dispozitie tinerei generatii anumite categorii. Deseori sunt ocolite problematicile neclare cu puncte de vedere controversate.

Profesorul universitar nu poate fi doar un propagator al cunostintelor ci este si un creator de idei noi, aici insa poate interveni aspectul pur subiectiv si particular al problemei.

Invatamantul superior poate asigura direct sau in avansul intregii societati de la planul economic la cel cultural.

Intr-o epoca in care informatia si cunoasterea in general devin factori principali ai dezvoltarii este de asteptat ca importanta Universitatii sa creasca dar, chiar si in tarile cele mai dezvoltate, se remarca o criza a acesteia, dat fiind instabilitati de ordin politic care diminueaza de la an la an bugetele alocate acestor institutii si care determina exodul sau somajul oamenilor cu diploma.

Apar tot mai des competitori ai acestor institutii care se dovedesc mai mobile si mai dinamice nevoilor si posibilitatilor publicului si care au acelasi calibru.

In raportul UNESCO din 1996 (p. 91 - 104) se formuleaza patru directii de actiune pentru educatia in institutiile de invatamant superior si anume:

a invata sa stii;

a invata sa faci;

a invata sa traiesti laolalta, sa fii permisiv;

a invata sa fii.

In virtutea unei autonomii autentice, Universitatea va sluji nu numai societatea prezenta, ci va viza viitorul previzibil, valori mult mai durabile, angajand dispute stiintifice si etice. Ea este responsabila dezvoltarii normale a unei societati, sarcina sa vizand valori mai indepartate.

Intelegerea si evaluarile modelate de studiile universitare nu se insusesc instantaneu si din nimic. De aceea, formal, s-au realizat diferentieri intre nivelul bacalaureat, licentiat, doctorat. Totusi studiile pentru licenta nu constituie doar o prelungire a studiilor caracteristice bacalaureatului si nici studiile pentru doctorat nu sunt o extensie a celor pentru licenta.

Pregatirea in cadrul universitatilor presupune respectarea cerintelor impuse de conducerile acestora si, in cadrul invatamantului de stat, a respectarii politicii educationale promovate[2].

In procesul formarii si dezvoltarii sale, omul tinde spre perfectionarea sa fizica, intelectuala si morala, in scopul transformarii sale din individualitate in personalitate utila societatii. De aceea, el este mereu preocupat de starea sanatatii, de capacitatea de munca si in acest context intelege din ce in ce mai mult necesitatea practicarii in viata cotidiana a exercitiilor fizice si sportului.

Pentru studenti, exercitiile fizice si sportul reprezinta o necesitate care contribuie la intarirea sanatatii, la imbunatatirea capacitatii motrice si la educarea unor calitati morale care conduc spre idealul de echilibru "Mens sana in corpore sano".

Sarcinile specifice pe care educatia fizica din invatamantul superior este chemata sa le rezolve ii confera acesteia, alaturi de celelalte discipline stiintifice, un loc important in pregatirea completa si complexa a viitorilor specialisti.

Exercitiile fizice si sportul, practicate organizat si continuu reprezinta factorul principal de contracarare a sedentarismului, stressului si suprasolicitarii intelectuale, de petrecere in mod placut si util a timpului liber.

Nu sunt de neglijat nici alte virtuti ale practicarii sistematice a exercitiilor fizice: un program de munca ordonat, cultivarea unor trasaturi morale si de vointa cu efecte benefice in activitatile viitoare.

Activitatea de educatie fizica si sportiva cuprinde o multitudine de forme de manifestare, de la orele prevazute in planurile de invatamant, de regula pentru studentii din anii I si II, la pregatirea echipelor reprezentative, competitiile studentesti, cat si practicarea independenta a exercitiilor fizice si a sporturilor preferate - ca mijloc de tonificare si deconectare.

Ca o ultima veriga a sistemului de scolarizare, invatamantul superior ofera mediu optim, in masura sa intervina si sa influenteze activ procesul de dezvoltare, conservare si revitalizare a potentialului biologic, a vocatiei pentru miscare in randul acestei categorii de tineri.

Constantin Kiritescu, in lucrarile "Educatia fizica, parte fundamentala a educatiei scolare", 1930, precum si in lucrarea enciclopedica "Palestrica", 1964, apreciaza astfel importanta educatiei fizice: "Educatia fizica este activitatea fiziologica constienta a organismului omenesc, condusa prin metodele pedagogiei, urmarind intretinerea sanatatii si cresterea potentialului biologic al individului, in vederea sporirii randamentului sau social. Ea sta in stransa legatura cu educatia intelectuala, morala si estetica, fiind sub dependenta celei dintai si influentand pe celelalte doua".

Educatia fizica reprezinta deci o parte importanta a educatiei generale, ea este un fenomen si act de cultura, un mijloc de emancipare cu continut pedagogic ce are ca scop dezvoltarea fizica armonioasa, consolidarea psihica, educarea trasaturilor de caracter ale indivudului.

Prin natura mijloacelor folosite, ea este o activitate fiziologica, prin metodele sale, o activitate pedagogica, prin rezultate, biologica si sociala prin efect.

Ca activitate institutionalizata, educatia fizica presupune selectia celor mai adecvate si eficiente exercitii fizice, in concordanta cu principiile si normele pedagogice, fiziologice, specifice caracteristicilor de varsta, sex si finalitatilor educationale[3].

Ca proces instructiv-educativ cu caracter organizat, educatia fizica reprezinta un proces bilateral, in cadrul caruia, sub conducerea cadrelor de specialitate, subiectii sunt supusi sistematic unor influente in permanenta concordanta cu obiectivele educatiei, in general, si cu cele pentru fiecare etapa privind perfectionarea dezvoltarii fizice si a capacitatii motrice.

Sistemul romanesc de educatie fizica si sport beneficiaza de o temeinica fundamentare stiintifica a fenomenului de practicare a exercitiilor fizice. Existenta numeroaselor discipline specifice cu statut stiintific, a cercetarilor si publicatiilor multi si pluridisciplinare, a stiintei educatiei fizice si sportului, a doctoratului si masteratului in domeniu, a numeroaselor laboratoare si cabinete medico-stiintifice etc., reprezinta elemente mai mult decat justificatoare in sensul mentionat. Problema care se pune este de a corela mult mai bine cuceririle stiintifice din domeniu cu practica aceluiasi domeniu, pentru ca aceasta sa nu ramana preponderent empirica.

Sistemul nostru de educatie fizica are un evident caracter national, are un caracter deschis si dinamic, fiind receptiv la influentele externe si interne, modificandu-si structura si functionarea in raport de evolutia si cerintele comenzii sociale.

O alta caracteristica a sistemului romanesc de educatie fizica o reprezinta faptul ca are capacitati de reglare si autoreglare, manifestand constant tendinta de a lupta impotriva dezorganizarii si a actionarii unor elemente intamplatoare.

Formarea complexa a personalitatii in timpul studentiei, cu toate componentele necesare integrarii tinerilor in viata sociala, constituie unul din scopurile esentiale ale procesului de educatie desfasurat in invatamantul superior. Studentul ocupa in sistemul relatiilor sociale un anumit loc; el strabate un drum al vietii personale raspunzand exigentelor raporturilor sociale, devenind purtator activ al acestei exigente[4].

Raporturile sociale intersectandu-se prin fiecare individ, sunt insusite de acesta, care se constituie astfel ca personalitate.

Se pot identifica o serie de aspecte - capacitati, abilitati - al caror progres se realizeaza in paralel cu cresterea experientei profesionale.

Instruirea ramane importanta pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanteaza in functie de interesele personale, de curiozitatea individuala. Procesul de intelectualizare se adanceste pe fondul aspiratiei spre independenta spirituala si culturala.

Nimeni nu se mai indoieste astazi ca reusita in plan profesional este conditionata de resursele biologice, motrice ale individului, asa-numitul "pshysical-fitness" (capacitate motrica, conditie fizica). Aceasta creaza un "mediu intern" sanatos, echilibrat, o stare de bine fizica si psihica raspunzatoare de randamentul in munca.

In functie de gradul de implicare in activitati motrice, se pot identifica:

tineri sedentari, neinteresati de practicarea activitatilor motrice, cu profesii inactive din punct de vedere motric;

tineri vag interesati de miscare care practica ocazional diferite activitati motrice, indecisi in a adopta o atitudine consecventa in aceasta privinta;

tineri activi, care resimt placerea miscarii si au formata obisnuinta practicarii sistemice a exercitiilor fizice; vigoarea lor fizica si spirituala le creaza sentimentul de plinatate. Viata de relatie a acestor tineri este bogata, ei fiind valorizati superior de catre semenii lor[5].

Atat la tinerii studenti cat si la celelalte categorii de tineri, in activitatile de timp liber ("loisir") sau in sportul recreativ se urmareste ameliorarea tuturor formelor de solicitare motrica, printr-o activitate regulata (minimum de 2-3 ori pe saptamana); la subiectii clinic sanatosi nu se impun restrictii in alegerea mijloacelor, ci doar respectarea particularitatilor individuale.

Continuarea educatiei motrice la aceasta varsta conduce la urmatoarele finalitati:

capacitati senzori-perceptive superioare;

scheme motorii de baza, perfectionate;

bagaj bogat de deprinderi, priceperi motrice;

capacitate crescuta de comunicare gestuala, expresiva, estetica;

capacitate de practicare independenta a exercitiilor fizice;

socializare superioara.

In aceasta etapa, performanta motrica nu este privita ca fiind pur fizica, ci dominant, prin relatia psihicului cu dinamica actiunii motrice.

Prin motricitatea sa, tanarul deschide noi cai de comunicare, printr-o simbolistica unica care ii defineste sensul propriei existente.

Tinand cont de aceste aspecte, putem concluziona, ca din sistemul disciplinelor cu care se actioneaza la varsta la care procesele de crestere si dezvoltare sunt inca prezente, inclusiv in primii ani ai studentiei, formarea si pregatirea generatiilor tinere nu poate fi conceputa fara educatie fizica.

In prezent, invatamantul superior romanesc se afla intr-un moment de rascruce, dupa o perioada indelunga de stagnare structurala, dar si de acumulare a unor idei novatoare. Dupa 1990 el a inregistrat explozii cantitative, prin multiplicarea necontrolabila a unor institutii de invatamant, dar si prin cresterea efectivelor de stundeti si, implicit a numarului de posturi didactice superioare, a numarului de programe si de discipline noi introduse in planurile de invatamant. Multe dintre aceste dezvoltari s-au produs in absenta unei conceptii coerente si, au fost acceptate de marea majoritate a comunitatii academice. Consecventa in dispersie si conflict a condus la amanarea unor decizii importante si a facilitat cronicizarea crizei in invatamantul superior.

S-a impus instituirea de mecanisme specifice pentru a stimula adaptarea si flexibilitatea invatamantului superior, pentru a crea conditii de crestere a calitatii instruirii si cercetarii academice[6].

In conditiile unei puternice recesiuni economice, criza de valori este adancita de o acuta criza manageriala, datorata nu atat lipsei de competente, cat dispersarii acestora. Lipsa de resurse suficiente pentru o viata individuala decenta indeamna si chiar forteaza persoanele competente disponibile sa se angajeze in activitati multiple, care afecteaza parametrii calitativi. Pericolul extinderii penuriei de competente este tot mai real, tinerii fiind cei mai afectati de aceasta stare, somajul si emigrarea fiind alternative ale unei optiuni fortate.

Societatea romaneasca recunoaste necesitatea dezvoltarii invatamantului superior, dar aceasta retorica nu are corespondent transant intr-o sustinere substantiala. Investirea prioritara in formarea resurselor umane necesare viitorului apropiat este o optiune strategica, cu implicatii importante pentru celelalte sectoare.

Realizarea unei asemenea optiuni presupune depasirea blocajelor structurale si functionale, datorate in mare urmatoarelor aspecte:

sistemul centralist, puternic birocratic de conducere, coordonare si control, subdezvoltarea capacitatilor manageriale, manifestarea rezistentei la schimbare chiar din interiorul institutiei.

esecul racordarii invatamantului superior la cerintele societatii.

lipsa diferentierii pregatirii prin insuficienta dezvoltare a nivelului studiilor secundare, dar mai ales a celor postuniversitare, care cel putin in domeniul educatiei fizice si sportului erau inexistente.

diferentierea pe profile si specializari haotica si, in general, excesiva, prin specializari timpurii si ineficace.

o lipsa acuta de personal didactic, numarul posturilor neocupate fiind foarte ridicat, echilibrul generational fiind in defavoarea celor de varsta medie, proportia cadrelor didactice intre 30-50 ani fiind sub 10 %, dupa cum se mentioneaza intr-un raport intocmit in anul 1993.

explozia invatamantului superior fara garantii suficiente privitoare la existenta unor conditii minime de activitate.

inrautatirea conditiilor de desfasurare a activitatii superioare, ca urmare a scaderii finantarii de la buget, sub pretextul autofinantarii.

insuficienta dramatica a facilizarilor materiale.

subdimensionarea si degradarea serviciilor sociale, culturale si de orientare profesionala pentru studenti.

continua crestere a dezechilibrului sanselor la educatie a unor paturi sociale defavorizate[7].

Universitatile trebuie sa ramana deschise sa prezinte programe suple si continuturi flexibile, permeabile la ajustari din mers.

Oferta educativa trebuie gandita in concordanta cu structurarea disciplinei, dar mai ales cu evolutia sistemului stiintific. Crearea unor retele academice, facilitarea accesului la informatii, polarizarea si utilizarea in comun a excelentei universitare, libera circulatie a universitarilor, egalizarea sanselor de exprimare a rezultatelor cercetarii prin participari la reuniuni internationale, sunt modalitati concrete de realizare a unei cooperari eficiente si unui parteneriat academic extins. Atitudinea tuturor specialistilor in educatie este clara. In conditiile in care sistemului universitar traditional nu ii mai este cu putinta sa formeze generatii capabile de adaptare si succes intr-o lume in permanenta schimbare si restructurare, este obligatorie reorientarea, reconsiderarea intregului fenomen al educatiei din perspectiva viitorului, in incercarea de echipare a noilor generatii cu unele cunostinte materiale si mai ales spirituale, capabile sa asigure o relativa supravietuire pe teritoriul plin de surprize al zilei de maine.

In prezent, secventierea pe discipline academice nu mai corespunde cu dinamica cunoasterii, evidentiindu-se o tensiune intre continutul studiilor si nevoile pietii muncii, dar si intre evolutia stiintei si continutul programelor de studii. Mentinerea unor programe cu un continut perimat, uzat moral, nu poate realiza un invatamant eficient.

Transformarea educatiei intr-o veritabila prioritate nationala si constituirea unei oferte viabile si autentic reformatoare in contextul reformei de ansamblu a societatii romanesti reprezinta optiuni fundamentale ale conducerii invatamantului. De aceea, ca principii calauzitoare, Ministerul Educatiei specifica  :

v      aducerea reformei la nivelul practicii educationale concrete, intrucat ea nu devine reala decat atunci cand schimba relatia educationala, inclusiv comportamentul  educatorilor si cand imbunatateste performantele studentilor.

v      accentul strategic pus pe resurse umane, singurul care poate genera si realiza schimbarea.

v      comunicarea, respectiv deschiderea tuturor canalelor posibile de comunicare, fiind nevoie de o politica eficienta de promotionare de relatii publice in interiorul si in exteriorul sistemului scolar.

v      motivarea pentru schimbare a principalilor beneficiari ai reformei, in primul rand studentii, prin recastigarea increderii in posibilitatile scolii de a le asigura educatia necesara pentru a avea succes in viata personala, profesionala si publica ; recastigarea increderii profesorilor prin oferirea unui statut profesional autentic acestei ocupatii.

v      participarea, implicarea directa sau indirecta a tuturor grupurilor de interese - amintim aici: studenti, profesori, elevi, parinti, administratia locala, patronatul, cultele, comunitatea in ansamblu - pentru a lua decizii.

v      coerenta programelor de reforma generata de obiectivele fundamentale ale reformei si de pasii concreti intreprinsi pentru realizarea acesteia.

v      expertiza, recunoasterea si utilizarea experientei romanesti si straine in conceperea si aplicarea programelor de reforma.

v      formarea principalilor actori ai reformei asa incat sa poata face fata cu promptitudine si competenta schimbarilor antrenate de procesul de reforma.

Conceputa ca o reforma de tranzitie si de compatibilizare, reforma invatamantului este structurata pe sase capitole, dupa cum urmeaza:

reforma curriculara.

restabilirea caracterului creativ al invatamantului si relansarea cercetarii stiintifice proprii.

crearea unei noi interactiuni intre unitatile scolare si universitati pe de o parte si mediul inconjurator economic, administrativ si cultural, pe de alta parte.

modernizarea infrastructurilor si comunicatiilor.

managementul academic orientat de obtinerea performantei.

incadrarea in reteaua euroamericana a scolilor si universitatilor.

Obiectivele fundamentale ale reformei nu pot fi decat convergente cu cele ale dezvoltarii sociale viitoare, institutiile de invatamant superior functionand ca focare ale modernizarii, generatoare de cunoastere stiintifica, expertiza tehnologica si valori spirituale, centre culturale si civice, promotoare ale valorilor nationale si relatiilor internationale. Aceasta perspectiva conduce la formularea urmatoarelor obiective[9]:

restructurarea invatamantului superior in asa fel incat sa satisfaca necesitatile unei societati competitive economic, cu o cultura intemeiata pe valorile democratiei pluraliste, active, participative.

cresterea capacitatii de cuprindere a invatamantului superior simultan cu cresterea calitatii sale in concordanta cu standardele europene si internationale.

stimularea populatiei pentru mentinerea unei motivatii inalte de participare la educatia superioara, mai ales a categoriilor defavorizate economic.

Pe langa obiectivele pe termen lung, reforma considerata ca proces, trebuie sa promoveze strategiile care vor favoriza atingerea obiectivelor propuse.

Este necesara stabilirea obiectivelor si strategiilor pe termen mediu cat si modalitatea de tranzitie catre sistemul actual propus.

Realizarea criteriilor de performanta este indicator al reusitei procesului de schimbare. Intre criteriile acestea enumeram:

o        Calitatea predarii, a profesionalizarii, a dezvoltarii unor personalitati integre, creatoare, intreprinzatoare.

o        Calitatea cercetarii stiintifice si tehnologice, creativitatea culturala.

o        Eficienta economica.

o        Echitatea si egalitatea sanselor de acces in invatamantul superior.

Privind directiile de concentrare imediata, acestea pot fi reduse la patru aspecte esentiale[10]:

Schimbarea raporturilor dintre guvernare si universitati.

Dezvoltarea fiecarei institutii de invatamant superior.

Instituirea de mecanisme si proceduri de evaluare academica.

Introducerea unor mecanisme noi de finantare.

Diferentierea si diversificarea institutionala va avea in vedere:

Fiecare institutie va tinde sa atinga acele performante de care este capabila, elaborand politici corespunzatoare, rezultatele fiind recunoscute si recompensate.

Nivelul universitar trebuie sa diferentieze institutiile in functie de durata si succcesiunea studiilor diferentiindu-se nivelul colegial, universitar, postuniversitar.

Programele de studiu vor avea in vedere modularizarea continuturilor, care la randul lor sa fie axate pe cultura generala, profesionalizare si specializare.

Orientarea prioritara va fi spre promovarea cercetarii ca sursa de finantare, promovand formatia profesional stiintifica de varf, cu accent pe studiile postuniversitare si o a doua orientare catre formarea profesionala aplicativa, vocationala.

In secolul al XIX-lea au fost consituite sistemele nationale de educatie fizica si sport. Unele dintre acestea au devenit rapid cunoscute la scara continentala sau chiar mondiala si au influentat educatia fizica si sportul din anumite zone geografice si social economice. Influenta unora dintre ele se resimte si astazi in tarile respective si chiar si in alte tari. Cea mai mare influenta, nu numai pe coordonata spatial-geografica, dar si pe cea temporala, a avut-o sistemul suedez, creat de Ling, sistem numit mai exact "sistemul suedez de gimnastica". La noi in tara influentele acestui sistem, vizibile chiar in primele decenii ale secolului al XX-lea, s-au intensificat in perioada interbelica. Dupa anul 1948, cand a avut loc Reforma invatamantului, ne-a influentat foarte mult sistemul sovietic de educatie fizica si sport. Dupa anul 1989, odata cu noua Reforma, se pare ca modelul oferit de sistemul francez de educatie fizica si sport are cele mai mari sanse de a ne influenta, mai exact de a influenta factorii de decizie.

Prin sistemul de educatie fizica si sport se intelege ansamblul unitatilor organizatorice si a continutului activitatii acestora corelativ pe plan national, in scopul perfectionarii dezvoltarii fizice si a capacitatilor motrice in randul tuturor categoriilor de populatie, in corcondanta cu prioritatile specifice comenzii sociale prezente si de perspectiva. Prin prisma acestei definitii, mai ales cu particularizarea respectiva, se poate afirma ca in Romania a existat un bun sistem de educatie fizica si sport.

Sistemul exista si in prezent, desi sunt vizibile unele dereglari determinate de factori conjuncturali, inclusiv de inexistenta unor noi legi specifice.

In concluzie, se poate aprecia ca notiunea de sistem in educatie fizica si sport se refera la organizarea, teoria si practica intregului domeniu din interiorul unui stat, adica minimal pe plan national.

In componenta uunui sistem pot fi intalnite patru tipuri de elemente:

a)       de natura materiala: numarul de elemente si calitatea acestora;

b)       de natura structurala: relatiile dintre elemente;

c)       de natura functionala: tipurile de reactie a sistemului la stimuli externi si interni;

d)       de natura conceptuala, ideologica care stau la baza organizarii si functionarii sistemului.

Unitatea intre cele patru categorii de elemente este fundamentala pentru intreg, pentru "sistem".

Sistemul de educatie fizica si sport din Romania este determinat de urmatoarele unitati "organizatorice" si de continutul activitatilor specifice acestora:

Asociatiile si cluburile sportive;

Organele locale, teritoriale (oficii judetene sau municipale) si centrale (departamentul sportului, federatii, etc) care au responsabilitati speciale in domeniul practicarii exercitiilor fizice;

Educatia fizica din invatamantul de toate tipurile si gradele, inclusiv reteaua inspectorilor de specialitate;

Laboratoarele de cercetari stiintifice, Centrul National de cercetari stiintifice in domeniu si cel de medicina sportiva, cabinete medicale, etc.;

Academia Nationala de Educatie Fizica si Sport si celelalte facultati sau sectii de educatie fizica si sport din unele centre universitare, cu responsabilitati exprese pe linia formarii si perfectionarii cadrelor de specialisti ai domeniului.

Reteaua acestor unitati organizatorice este decisa de comanda sociala. La fel si continutul general al activitatii acestor unitati organizatorice (mai ales prin programe specifice). Metodologia de actionare eficienta in scopul perfectionarii dezvoltarii fizice si a capacitatii motrice ale subiectilor apartine "Stiintei educatiei fizice si sportului (Teoriei, Metodicii, disciplinelor stiintifice particulare, etc.)". De aici decurge si importanta deosebita a Academiei Nationale de Educatie Fizica si Sport si a celorlalte facultati sau sectii de profil din tara, mai ales in sensul calitatii activitatii pentru domeniu.

Concluzionand, putem aprecia ca principalele componente implicate in strucutra sistemului de educatie fizica si sport sunt urmatoarele:

Finalitatile generale, specifice si operationale;

Continuturile (constituind componenta "cheie", substanta insasi a educatiei fizice si sportului);

Energiile umane angajate (specialisti, subiecti, cercetatori, personal auxiliar, etc.);

Activitatile fundamentale de predare si de invatare;

Startegiile de actiune (modele, mijloace, materiale);

Cadrul organizatoric (forme flexibile de organizare);

Rezultatele, performantele subiectilor (reflecta nivelul de realizare a obiectivelor);

Subsistemul de control (de evaluare);

Mecanismele de feed-back, pentru reglarea si autoreglarea proceselor intructiv-educative;

Contextul social-uman si ambianta socio-afectiva (bazate pe relatiile interpersonale).

Orice sistem are anumite caracteristici de esenta si se fundamenteaza pe principii organizatorice clare.

Principalele caracteristici ale sistemului romanesc de educatie fizica si sport sunt urmatoarele:

a)       Beneficiaza de o temeinica fundamentare stiintifica a fenomenului de practicare a exercitiilor fizice (atat la nivelul educatiei fizice cat si la nivelul antrenamentului sportiv si sportului). Existenta numeroaselor discipline cu statut stiintific, a cercetarilor si publicatiilor multi si interdisciplinare, a "Stiintei educatiei fizice si sportului" reprezinta elemente mai mult decat justificative in sensul mentionat. Problema care se pune, pe prim plan, este de a se corela cat mai bine cuceririle stiintifice din domeniu cu practica aceluiasi domeniu, pentru ca aceasta din urma sa nu ramana preponderent "empirica".

b)       Are caracter national, fiind ancorat in realitatile etapei pe care o parcurge tara noastra, valorificand unele traditii (cum ar fi mentinerea sporturilor noastre traditionale oina si tranta) sau particularitatile biologice ale populatiei (in pregatire si in stabilirea unor prioritati performantiale, inclusiv in nominalizarrea sporturilor olimpice).

c)       Are un caracter deschis si dinamic, fiind receptiv la influentele externe, dar si interne, modificandu-si organizarea (structura) si functionarea in raport de evolutia comenzii sociale.

d)       Are capacitate de reglare si autoreglare, atat la nivelul "intregului" cat si a "partilor", al subsistemelor, manifestand constant tendinta de a lupta impotriva dezorganizarii, a actionarii unor elemente intamplatoare (de tip entropic).

e)       Intre subsistemele sale sunt relatii deosebite, de tip functional, evitandu-se, in majoritatea cazurilor, paralelismele, adica suprapunerile de atributii sau de actiuni.

Principiile organizatorice ale sistemului romanesc actual de educatie fizica si sport sunt urmatoarele :

a)       Organizarea educatiei fizice, antrenamentului specific, activitatilor competitionale, etc. cu precadere la locul de munca al subiectilor. Acest principiu a stat si sta inca, la baza infiintarii si functionarii asociatiilor, cluburilor sportive (in scoli, facultati, intreprinderi, institutii, etc.). Principiul este determinat in primul rand material, dar si de alte elemente (se poate acorda sprijin si asistenta, inclusiv cu specialisti, se tine seama si de specificul activitatii profesionale a subiectilor, de timpul liber al acestora si de alte actiuni specifice). Acest principiu nu exclude posibilitatea practicarii exercitiilor fizice in afara locului de munca, la nivel de cartier, localitate, centre de sanatate sau agrement, etc.)

b)       Formarea la subiecti a unui sistem de deprinderi si priceperi motrice in stricta concordanta cu particularitatile individuale sau de grup, pe baza cunoasterii si respectarii acestora. Particularitatile sunt determinate de varsta, sexul, starea de sanatate, specificul activitatii profesionale, optiunile subiectilor, etc. De asemenea, influentarea indicilor somato-functionali si ai calitatilor motrice se realizeaza in temeiul acelorasi particularitati ale subiectilor.

c)       Asigurarea continuitatii practicarii exercitiilor fizice in ontogeneza, printr-un sistem de forme adaptate la fiecare perioada de varsta si alti factori specifici.

d)       Stimularea preocuparii pentru cresterea continua a nivelului de pregatire motrica a subiectilor prin instituirea unor "parghii" nationale: Sistemul National de Selectie, categorii de clasificare sportiva, esaloane competitionale, titluri de campioni, premii, etc.

e)       Asigurarea unei legaturi eficiente de tip neconflictual, in triada: educatie fizica scolara - sportul pentru toti - sportul de performanta.

f)        Concentrarea elementelor cu talent, cu aptitudini deosebite, in unitati speciale de performanta (clase de educatie fizica si sport, centre de pregatire, loturi, tabere de pregatire, etc.) pentru valorificarea la maximum a randamentului lor, atat pe plan intern, dar mai ales pe plan international, mondial si olinpic.

g)       Asigurarea unei conduceri unitare si a unei indrumari unitare, la nivelul tuturor subsistemelor din educatie fizica si sport (Ministerul Invatamantului pentru educatie fizica si sportiva scolara, Ministerul Tineretului si Sportului pentru activitatea specifica din cluburile, asociatiile sau federatiile sportive, etc.).