Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica | |
Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
Despot Voda, moment de apogeu al imixtiunii Habsburgilor in spatiul romanesc
Studiile publicate in ultimele decenii sunt unanim de acord ca
„momentul Despot” a insemnat pentru diplomatia Habsburgilor in spatiul
sud-est european un punct culminant, fiind primul domn, care, propulsat
de Habsburgi pe tronul Moldovei, a reusit sa se mentina doi ani la
conducerea tarii, lasand aparenta unei deschideri totale spre Occident,
atat din punct de vedere politic si economic, cat si, mai ales, din punct de
vedere cultural si religios. Desi domnia sa a fost scurta, Despot a uzat de
o abilitate politica si diplomatica de mare finete, care l-a ajutat sa nu fie
detronat in primele zile dupa urcarea sa pe tron. Sa nu uitam ca la inceput
sultanul percepuse ascensiunea lui Despot ca pe o imixtiune brutala si
neavenita a „germanilor” in Moldova. Cu toate acestea, la 16 martie
1562, Ferhat-aga, insotit de 5 capugii, aducea lui Despot caftanul si
steagul de investitura, recunoscandu-l domn al Moldovei, in schimbul
platii tributului de 30.000 de galbeni.
In ciuda jocului dublu pe care domnul Moldovei a fost silit, de
imprejurarile politice ale momentului, sa-l joace inca din primele luni de
domnie, apropiatii imparatului Ferdinand si ai fiului acestuia, arhiducele
Maximilian, au exultat la vestea „triumfului lui Despot” in Moldova,
considerand, dupa cum s-a aratat deja, ca daca Habsburgii controlau
teritoriul extracarpatic, Transilvania, atacata din doua flancuri, nu putea
avea scapare, urmand a-si lua locul – in scurt timp – intre posesiunile
patrimoniale ale Habsburgilor austrieci. La 5 ianuarie 1562, raportul,
trimis arhiducelui Maximilian de catre Sigismund Thorda, consilier al
trezoreriei Ungariei, marca posibilitatile de acces dinspre Moldova catre
Transilvania si autorul spera ca „Despot sa fie gata oricand atat sa
raspunda vointei Maiestatilor Lor cat si sa isi pastreze credinta nestirbita
si constanta”. Pozitia lui Despot era cu atat mai pretioasa cu cat Thorda
aprecia ca „nu exista nici o indoiala si <Despot> nici nu se ascunde ca
este gata oricand de lupta si are pregatiti soldati cu experienta care au dat
dovada tariei si vitejiei lor si care sunt platiti la timp, fara nici o
intarziere”. Cu toate acestea, Sigismund Thorda analiza cu cea mai mare
luciditate pozitia lui Despot care, intre otomani si poloni, nu putea oferi
cu prea multa usurinta ajutor Habsburgilor. In Polonia se refugiase
Alexandru Lapusneanu, iar „turcii nicidecum nu l-ar mai rabda pe Despot
daca nu le-ar plati intreaga suma de bani datorata si nu le-ar acorda
tributul marit, impreuna cu toate dovezile de supunere cerute, sau daca
ar banui ca este vasalul Maiestatilor Voastre”, cu toate ca „dupa obiceiul
din vechime regilor Ungariei le revenea investitura principilor celor doua
Valachii”. Autorul raportului mentiona insa ca, odata cu trecerea
timpului, aceasta situatie se schimbase, iar domnul Moldovei „tinea acum
atat de Poloni cat si de turci”, de aceea trebuie sa desfasoare intreaga sa
abilitate pentru a „ascunde dorinta sa de a da ajutor Maiestatilor
Voastre”. Mai mult „daca turcii ar da un asemenea ordin incat toti sa-l
paraseasca pe Despot si sa-l recunoasca pe Alexandru ca domn, sub
amenintarea ca altfel tara ar fi trecuta prin foc si sabie, cu siguranta ca
soarta lui Despot ar atarna de un fir de par, la fel s-ar intampla, si daca
s-ar amesteca polonii, cu care turcii sunt aliati”.
Toata aceasta pledoarie o facea Sigismund Thorda pentru a explica
demersurile domnului Moldovei de a stabili bune relatii cu Polonia si mai
ales cu Imperiul otoman, unde trimisese o ambasada pentru a obtine
confirmarea sa pe tron. In acelasi timp, el atragea atentia imparatului ca
este necesar sa fie testata fidelitatea lui Despot pentru cauza Casei de
Austria, tocmai pentru faptul ca situatia sa politica era atat de nesigura.
Pentru aceasta recomanda sa fie ales „inainte de toate un barbat de
incredere, nu neaparat cu un nume ilustru, dar credincios, priceput si
iscusit, care sa fie trimis la Despot sa il felicite pentru izbanda sa la tron,
in numele Maiestatilor Voastre si sa il incurajeze sa ramana alaturi de
vointa Maiestatilor Voastre si sa actioneze impreuna cu acesta dupa cum
au hotarat Maiestatile Voastre si sa i se ceara sa informeze pe Maiestatile
Voastre, atat despre vointa <domnului>, cat si despre intentiile sale, ca si
despre ceea ce trebuie intreprins pentru bunul mers al lucrurilor Si
acesta sa ramana in siguranta pe langa Despot si sa informeze zilnic pe
Maiestatile Voastre prin note secrete Pot fi trimisi chiar doi
ambasadori, dintre care unul sa revina imediat si sa aduca un raspuns
sigur despre Despot”. Thorda mai considera necesar ca vanitatea lui
Despot sa fie magulita si in acest scop „Maiestatile imperiale sa adauge
felicitarilor si un titlu onorific care ar putea fi conferit fara prea mare
greutate, chiar daca nu ar reprezenta mare lucru, caci este stiut ca pe
Despot il incanta titlurile si pe langa aceasta sa fie aplaudat de poporul de
rand si mai ales sa i se aduca mari onoruri”.
Ne-am oprit pe larg asupra acestui raport inedit pentru ca
Sigismund Thorda in doar cateva pagini reusea sa surprinda, inca din
ianuarie 1562, principalele puncte care aveau sa defineasca orientarea
politica a domnului Moldovei, dar si sa creioneze personalitatea acestuia,
inclinata spre o latura teatrala, ce s-a evidentiat atat in tineretea
aventuroasa, cand isi inscenase propria inmormantare, cat si modul plin
de emfaza in care isi „regiza” aparitiile in public, insotite, la inceputul
domniei si de executiile unor asasini platiti de Lapusneanu si prinsi de
Despot.
Sfaturile lui Thorda se pare ca au gasit ecou, pentru ca, la 6
februarie 1562, Ferdinand de Austria inmana la Praga instructiunile
pentru viitoarea ambasada in Moldova. Persoanele alese erau Ioan
Belsius si Marc Bergowitz, desi Thorda ii recomandase pe Antonio Zékel
(Székely) si pe Joannes Villemus (Jean Villey). Este de subliniat faptul ca
imparatul acorda toata atentia cuvenita Moldovei intrucat hotara sa
trimita aici o ambasada permanenta. Scopul acestei misiuni diplomatice il
aflam din instructiunile inmanate de imparat ambasadorilor si era acela
de a informa zilnic despre evolutia evenimentelor politice din spatiul
extra-carpatic, inclusiv din Tara Romaneasca, dar si de a mentine treaz,
in ochii lui Despot, interesul pentru cauza Habsburgilor. Tocmai pentru
ca Ferdinand de Austria avea in acel moment mai multa nevoie de
Despot, decat ar fi avut domnul Moldovei de Casa de Austria,
ambasadorii erau trimisi, in primul rand, sa maguleasca orgoliul
principelui. Acesta urma a fi felicitat pentru urcarea pe tron, victorie
pentru care imparatul se rugase la Dumnezeu, pe care o „dorise cu
inflacarare” si despre care aflase cu multa bucurie. Despot trebuia sa
ramana alaturi de Casa de Austria pentru ca doar „bunavointa divina”
facuse ca o provincie „atat de bogata ca Moldova” sa se alature cauzei
Republicii crestine pentru a ajuta regatului Ungariei „atat de lovit si de
asuprit” de catre Imperiul otoman. Tocmai pentru ca Habsburgii voiau sa
se sprijine pe Moldova ambasadorii aveau sa informeze cu exactitate
despre modul in care Despot guverneaza tara, despre cum este privit de
popor, ca si despre atitudinea otomanilor si a vecinilor fata de domnul
Moldovei. In acelasi timp, Ferdinand se interesa de capacitatea militara a
tarii. In incheierea instructiunilor se specifica faptul ca cei doi
ambasadori aveau sa urmareasca cu atentie sa raspunda la intrebarile
imparatului, iar dupa aceea Bergowitz trebuia sa se intoarca cu un raport
amplu si edificator pentru linia politica ce urma sa fie adoptata de
Habsburgi. Daca Bergowitz isi incheia misiunea in cateva saptamani,
Belsius ramanea ambasador permanent in Moldova, pentru a trimite
„note secrete” imparatului. Dorinta lui Ferdinand de Austria de a pastra
secretul acestei misiuni diplomatice era atat de mare incat ii trimitea pe
cei doi emisari travestiti in negustori. Cu toate acestea, din rapoartele
trimise destul de frecvent de Belsius avea sa reiasa ca pozitia sa la curtea
lui Despot era bine cunoscuta de toata lumea, iar notele erau departe de a
fi secrete, in unele cazuri insusi domnul Moldovei dictand fraze intregi.
La 8 aprilie 1562, Belsius trimitea primul sau raport de la Harlau,
dar timpul avut la dispozitie fusese insuficient pentru a putea raspunde
clar la punctele chestionarului din instructiunile inmanate de imparat.
Singura informatie certa era aceea ca turcii ii trimisesera steagul de
investitura, la 16 martie. Cat privea posibilitatea Habsburgilor de a conta
pe ajutorul Moldovei, Belsius se multumea, in acel moment, sa
consemneze ca Bergowitz urma sa aduca stiri mai complete si ca domnul
ii spusese acestuia la plecare (la 7 aprilie) ca ar pune oricand la dispozitia
imparatului 40.000 de calareti si 60.000 de pedestrasi „doar sa i se trimita
arme si pulbere”. Credem ca cifra era voit exagerata de Despot pentru a
obtine stipendii cat mai consistente din partea Casei de Austria. Oricum,
Belsius a fost incantat de aceste cifre, pe care le repeta si in rapoartele
ulterioare, desi el nu a avut ocazia sa vada mai mult de 7.000 de ostasi
adunati sub arme. In acest raport Belsius mai pastreaza inca clar in minte
optiunile strategice ale Casei de Austria si noteaza ca ar fi o greseala daca
Despot ar fi fost silit sa concedieze mercenarii unguri si germani cu care
venise in Moldova. Din pacate, aceasta era una din conditiile puse de
Imperiul otoman pentru a-l recunoaste pe Despot si domnul Moldovei nu
intarzia sa i se conformeze. Desi garnizoana de mercenari era foarte mica
(Belsius pomeneste de 144 de oameni) ambasadorul imperial considera
ca „in felul acesta Maiestatile Voastre vor putea avea mai usor impotriva
turcilor si a fiului regelui Ioan putinta de a patrunde la ei in tara Caci
indata ce a plecat trimisul sultanului au fost sloboziti puscasii lui Roussel
si acum se uita la noi cu ochi rai boierii si revin uneltirile turcilor si ale
localnicilor”.
Interesul strategic a1 Habsburgilor pentru Moldova ramanea
constant, chiar daca avantul razboinic al comandantilor armatei imperiale
era temperat de semnarea tratatului de pace habsburgo-otoman, la 2 iunie
1562. Ca urmare, trupele de mercenari stipendiate de Ferdinand reveneau
in Moldova si ambasadorul imperial nota la 30 iunie: „acum au si sosit
acei soldati din Ungaria si indata chiar inainte de a fi descalecat, au fost
inspectati de Despot si platiti cu multa bucurie Mai ramane ca din
porunca Maiestatii Voastre ei sa fie retinuti aici si sa se oblige sa ramana
si sa nu le pese de greutatile in legatura cu asprii care aici sunt mult
inferiori monedelor noastre”. Era clar ca „soldatii unguri” (in text)
fusesera trimisi de Ferdinand de Austria pentru a-i aminti lui Despot
fagaduielile de credinta facute inca din 1560. In acelasi timp, putem
considera ca pasajul se refera la porunca imperiala cu privire la
stationarea mercenarilor in Moldova si la plata acestora in asa fel „ca sa
nu le pese de greutatile in legatura cu asprii care aici sunt mult inferiori
monedelor noastre” arata participarea directa a lui Ferdinand de Austria
in stipendierea acestora.
Un alt aspect care este adeseori atins de rapoartele lui Belsius este
legat de pozitia Tarii Romanesti in raport cu Moldova. Istoricul Stefan
Andreescu este de parere ca inca din epoca lui Alexandru Lapusnenau
Moldova a revenit la politica de protectorat politic fata de Tara
Romaneasca, politica pe care de altfel o dusesera si ilustrii predecesori ai
domnului. Este cert faptul ca Despot a considerat Tara Romaneasca fiind
o prate integranta a mostenirii sale politice, mostenire ce se lega de
refacerea unitatii politice a vechii Dacii. Titulatura vorbeste de la sine:
„Heraclides Iacobus Basilicus Dei gratia Despotas Sami etc regni
Moldaviae princeps, palatinus Walachiae, gentis utriusque dominus et
haeres”. Avand in vedere ca domnul folosea aceasta titulatura mai ales
in scrisorile adresate Habsburgilor, este limpede ca se facuse exponentul
acestora in realizarea planului refacerii granitelor „Imperiului roman de
natiune germana” in limitele „naturale”, date de limesul danubian si de
litoralul pontic.
Evident, planul era prea indraznet si punerea lui in practica cerea
timp si mai ales rabdare pentru a nu leza susceptibilitatea vecinilor
puternici. Este de discutat mai ales in ce masura Despot a fost
instrumentul planurilor Habsburgilor de a-si impune dominatia politica la
Dunarea de Jos sau a urmarit propriul sau plan politic de recuperare a
gloriei anticei Dacii. In mod firesc, in peregrinarile sale in lumea
germana, printre umanistii adepti ai Reformei, s-a familiarizat cu
justificarea istorica si politizarea notiunii de Dacia, menita sa legitimeze
pretentiile Casei de Austria in spatiul extra-carpatic si in bazinul pontic.
De aici si pana la visul „bizantin” al lui Despot nu a mai fost decat un
pas. Istoricul Stanislas Sarnicki, contemporan si prieten intim al
principelui, scria ca Despot „se gandea sa refaca el insusi acel regat, pe
moment acoperit de pamant si de praf si sa-si impodobeasca fruntea cu
coroana regala”.
Proclamatia lui Despot catre moldoveni, cu care isi incepea domnia
in anul 1561, continea o aderare neconditionata la planul de cruciada
antiotomana initiat de Casa de Austria pentru eliberarea „Tarii Grecesti”,
a Constantinopolului si a Stramtorilor, proiect pe care il urmareau
Habsburgii inca din 1512-1518, dar care niciodata nu a putut capata nici
cea mai mica umbra de realitate. In continuarea fireasca a ideii reinvierii
Imperiului roman de Rasarit domnul Moldovei punea necesitatea refacerii
unitatii politice a vechii Dacii, sarcina care i se parea mai apropiata
intereselor sale si mai usor de indeplinit. In acest scop, Despot, cu
acordul Casei de Austria, a sprijinit, la inceputul domniei sale, pe
diaconul sarb Dimitrie, adept al Reformei si candidat la tronul Tarii
Romanesti. Ca sa nu riste un conflict armat cu otomanii, domnul
Moldovei s-a multumit ulterior cu un „protectorat politic” asupra Tarii
Romanesti, ce putea fi o prima etapa in reunificarea Daciei.
Ambasadorul imperial Belsius noteaza in raporturile sale ca
domnul muntean, Petru-Voda (cel Tanar), a trimis in Moldova trei
ambasade, care aveau ca urmare semnarea unui tratat de prietenie si buna
vecinatate si de alianta militara. Interesant este ca dusmanul comun era
desemnat a fi „chiar imparatul turcilor sau imparatul romanilor”. Petru
cel Tanar se declara „frate” al lui Despot, ceea ce ar presupune o relatie
de egalitate in statutul politic, dar Belsius nota, in raportul din 19 aprilie,
ca domnul Tarii Romanesti oferise „pacea cu smerenie”, iar Despot s-a
purtat cu solii „cu multa severitate in infatisare, dar cu mai multa
blandete in vorbire”. Intregul comportament al domnului Moldovei marca
nota de superioritate in raporturile cu Petru si cu toate ca tratatul de
prietenie era ratificat in cadrul unei ceremonii religioase, Despot il oprea
pe solul muntean „Armagha <Aramagna> ca un fel de zalog”. In plus,
incepeau tratativele pentru o alianta matrimoniala intre cei doi domni,
Despot cerand in casatorie pe una dintre fiicele Chiajnei.
Planurile de casatorie demonstreaza dorinta domnului Moldovei de
a-si extinde controlul asupra Tarii Romanesti, mai mult incearca sa-l
casatoreasca pe Petru cu fiica unui nobil originar din Raszka (Rama),
Nicolae Cherepovici. Din pacate, nunta lui Despot, fixata pe 15 august,
era amanata deoarece domnul incerca sa faca din acest eveniment un
prilej de afirmare politica europeana. Istoricul Stefan Andreescu
considera ca alianta matrimoniala a fost tergiversata, deoarece Despot
astepta evolutia evenimentelor politice, dupa ratificarea tratatului de pace
habsburgo-otoman. Parerea noastra este ca interesul Casei de Austria
pentru Moldova nu a scazut nici un moment dupa 2 iunie 1562, pentru ca,
in ciuda tratatului de pace, conflictele de granita intre Ioan Sigismund si
Ferdinand nu au incetat.
Ca dovada a faptului ca Despot a dorit sa-si marcheze pozitia sa
intre principii Europei printr-o ceremonie nuptiala grandioasa, stau
invitatiile de nunta trimise, intre altii, arhiducelui Maximiliam,
imparatului, regelui Spaniei, al Poloniei, ducelui Albert de Bavaria, lui
Ioan Sigismund si altor nobili maghiari si germani.
La 9 iunie 1562 vistiernicul Stroici pleca cu primele invitatii catre
Casa de Austria. De remarcat ca, in corespondenta cu Maximilian,
Despot nu a incetat nici un moment sa-l numeasca Princeps ac Domine
(sic), Domine tanquam frater nobis observantissimi (sic), formula de
protocol ce il situa pe picior de egalitate pe arhiduce cu domnul Moldovei
(care si el se numea Princeps si dominus). Cu doua zile inainte, in
raportul din 7 iunie, Belsius mai nota ca Despot ar fi dorit sa trimita cu
invitatiile de nunta nu „pe Stroici al sau ci pe altul mai cu trecere fata de
M.M.V.V.” dar „pentru ca nunta e amanata din august pana in octombrie
se va ingriji pana atunci ca sa mai faca o data invitatiile”.
Nunta insa nu a mai avut loc nici in octombrie 1562. In aceeasi
luna, dinspre Tara Romaneasca era lansat un atac, de care era facut
responsabil Alexandru Lapusnenau. Despot a intepretat, insa, aceasta
agresiune ca nefiind straina de domnul muntean, fapt pentru care
planurile matrimoniale au cazut, iar domnul Moldovei le-a impus
muntenilor plata unei sume in valoare de 5.000 galbeni.
De altfel emisarul Casei de Austria nu scapa nici o ocazie de a nota
orice informatie ce arata modul in care domnul muntean era tutelat de
Despot. Cand, la porunca sultanului, cei doi principi ar fi trebuit sa
acorde ajutor militar lui Ioan-Sigismund, Belsius nota cu bucurie ca solul
muntean a fost trimis la Petru-Voda cu raspunsul „sa stea linistiti
<muntenii> si sa mai amane treaba”.
La 7 iunie, acelasi Belsius vedea ca iminenta victoria Casei de
Austria la Dunarea de Jos, daca Ferdinand s-ar hotari sa lichideze
conflictul pentru Transilvania pe calea armelor. Era relevat si momentul
propice pentru o apropiere diplomatica avantajoasa intre Habsburgi si
Tara Romaneasca cu ocazia nuntii lui Despot, cand s-ar fi putut stabili
contacte politice cu muntenii, sub pretextul logodnei intre Petru cel Tanar
si Elena, fiica lui Nicolae Cherepovici, nobil de origine sarba, ce urma a
fi atras de Habsburgi (“indata ce ai nostri vor fi dus la capat treaba cu
transilvanenii si daca Maiestatile Voastre ii vor avea in mana ca pe
<supusi> ai lor, va trebui sa se recurga la niste notificari si catre cei din
Tara Romaneasca – intrucat sunt foarte strans legati de el <de Despot>
–cu indemnuri asemanatoare in ce-i priveste pe acei boieri ca sa nu tina
de turci In sfarsit, daca s-ar gasi cu cale, am inmana aici, cu prilejul
acestei nunti, o scrisoare lui Petru Voievodul, despre care am auzit ca
fiind in varsta de 15 ani umbla sa se insoare cu fiica lui Nicolae
Cherepovici, de 18 ani, si am pune in vedere lui Despot ca sa recomande
cauza M.M. V.V. si boierilor si astfel M.M. V.V. s-ar intari aici la
moldoveni, la munteni si poate, prin el <Despot> si la tatari, pentru ca sa
inceapa in sfarsit si turcul sa fie tulburat de ceva neajunsuri”.
Problema cea mai importanta ce a stat in atentia ambasadorului
imperial a fost insa cea a Transilvaniei. Dupa elanul razboinic cu care, in
ianuarie 1562, anturajul imparatului saluta posibilitatea de a se cuceri
Transilvania dinspre Moldova, Belsius asista la o aplanare a starii
conflictuale, datorata incheierii pacii pe 8 ani intre Habsburgi si otomani,
la 2 iunie 1562. Cu toate acestea, rapoartele ambasadorului abunda in
date despre relatiile lui Despot cu principele Ioan-Sigismund, relatii ce
erau un adevarat test al credintei domnului Moldovei fata de imparat. Cu
aceste ocazii informatiile lui Belsius devin din ce in ce mai confuze, mai
ambigue, amalgamandu-se intr-un stil prolix, uneori imposibil de urmarit.
Belsius se intrece in elogii la adresa domnului Moldovei si aduce mereu
in discutie credinta nestramutata a acestuia fata de Casa de Austria, careia
ii nutreste o mare recunostinta (“iar luarea domniei de catre el Despot nu
o atribuie decat Maiestatilor Voastre si lui Dumnezeu mai intai si va va fi
vesnic recunoscator”).
Evolutia atitudinii lui Belsius arata puterea de persuasiune pe care o
avea domnul Moldovei si o anumita doza de fascinatie ce, se pare, ca o
exercita asupra celor aflati in imediata sa vecinatate. Ambasadorul
imperial, desi fusese trimis cu o misiune secreta, fusese primit de Despot
cu toate onorurile destinate unei persoane publice, oficiale. In plus, acesta
se straduise sa ii lase impresia unei mari increderi si prietenii, ceea ce
magulise profund vanitatea ambasadorului. Este suficient sa amintim
conversatiile confidentiale, purtate pe soptite in iatacul domnului, la care
Belsius face referiri in mai toate notele sale. Cu aceste ocazii, domnul
Moldovei incerca sa-si convinga interlocutorul ca ii impartaseste
informatii de cea mai mare importanta pentru siguranta Casei de Austria.
Pe rand, Despot mentiona de existenta unor spioni ai otomanilor la
Viena, despre posibilitatea cuceririi Transilvaniei si culmina cu un plan
„secret”: de recuperare a Budei si a cetatilor moldovenesti de pe litoralul
pontic. Datele erau insa asa de putin concrete, incat pana si increzatorul
ambasador isi punea intrebari cu privire la sensul celor spuse de domn.
Rapoartele trimise de ambasadorul imperial sunt net favorabile lui
Despot si gasim numeroase fragmente in care se noteaza faptul ca insusi
domnul ii dicta pasaje intregi din aceste rapoarte. La 13 aprilie, Belsius
informa pe arhiducele Maximilian ca domnul „m-a dus cu el mai inauntru
si mi-a poruncit sa scriu acestea Maiestatii Voastre, in numele sau”. La
19 aprilie, ambasadorul il intreba direct pe Despot „ce lucru nou as putea
scrie Maiestatilor Voastre din partea sa”. Dupa cum se poate vedea,
Belsius devenise un fel de secretar particular al domnului si nu un
reprezentant al intereselor Casei de Austria. In alte cateva randuri, acesta
nota ca a scris corespondenta lui Despot, adresata colaboratorilor sai (lui
Anton Zékel – Székely –, Albert Laski si altora), dar si mai des arata ca a
fost pe post de interpret, in timpul audientelor acordate reprezentantilor
secuilor si solilor principelui Ioan-Sigismund.
Cu ocazia acestor audiente, Belsius avea ocazia sa auda si lucruri
care ii starneau indoieli. Exista in rapoartele sale cateva accente critice la
adresa firii schimbatoare a domnului si la prea marea bunavointa ce o
nutresc otomanii fata de acesta, dar aceste asertiuni sunt imediat
„inecate” in pasaje elogioase, ce arata parca teama ambasadorului, ca, in
ciuda corespondentei cifrate, aceasta ar fi putut fi citita de Despot.
Cele mai elocvente rapoarte pentru modul in care Belsius informa
curtea imperiala sunt cele din 6 si 7 iunie. Ele au fost redactate in urma
audientei acordate de domnul Moldovei emisarilor secuilor, rasculati
impotriva lui Ioan-Sigismund si, ulterior, chiar solilor principelui
Transilvaniei. Daca ambasadorul Habsburgilor astepta ca acutizarea
conflictului din Transilvania sa il convinga pe Despot sa intervina cu
armele, pentru a apara interesele imparatului, rezultatul a fost cu totul
altul. Domnul Moldovei se prezenta tuturor acestor emisari ca un arbitru
al neintelegerilor dintre „rebeli” si principe si accepta rolul de mediator,
dar de pe pozitii de forta si superioritate. Aceasta il facea pe ambasador
sa scrie la 6 iunie: „Despot era acum tot atat de subtil si inca mai
alunecos, daca pot spune astfel, decat ca un sarpe”. Domnul Moldovei ii
aparea in apogeul fortei sale politice cand nota: „Fiul regelui Ioan cere
ajutor si ii va inapoia de bunavoie cele ce sunt ale sale cetatile domnilor
moldoveni din Transilvania, chiar se roaga sa i se trimita boieri care sa
poarte solie la secui”. In alt pasaj Belsius revenea si mai explicit „ cand
a vazut acest Despot ca el poate sa ii ajute si sa-i vatame si pe unii si pe
altii, adica si pe turci si pe crestini (ceea ce se datoreste pozitiei
geografice) a inceput mai apoi in urma solilor turci sa se sumeteasca,
incat este chiar teama ca turcul sa reverse asupra lui toata favoarea”.
Ambasadorul se simtea chiar obligat sa ii reaminteasca domnului de
juramantul de vasalitate, prestat fata de imparat la Locse (Levocsa) si sa il
impiedice „prin prezenta sa ca sa nu se repeada acesta in ajutorul lui
Ioan-Sigismund”. Comportamentul lui Despot il facea pe Belsius sa
verifice chiar, prin agentii sai, daca cele spuse de domn sunt intotdeauna
adevarate si sa isi exprime teama ca acesta una face si alta spune. La 13
iunie, marturisea ca cele auzite in timpul audientei acordate de domn
emisarilor secuilor l-au „lovit ca o piatra drept in inima”. Era vorba
despre convorbirea cu Albert Laski, pe care Despot il sfatuia sa ramana
doar mediator de pace intre secui si Ioan-Sigismund si sa nu intervina cu
armele in Transilvania (“asadar ramai deoparte de la aceasta treaba, caci
ei <transilvanenii> sunt tributari turcului, iar cat priveste ca sa fii tu
mediator, acest lucru negresit poti sa-l faci si vei face un lucru placut
turcului daca vei impaca pe supusii sai, nu spori rebeliunea lor pe care
Ferdinand ar dori-o cu cea mai mare patima si din partea ta mai ales
acum”.
Toate aceste semnale de alarma ar parea ca veneau de la un
observator atent si vigilent, dar trebuie subliniat faptul ca orice nota
critica este disimulata de alte cateva pagini de elogii sau de digresiuni,
incat practic acestea nu se pot observa decat la o citire deosebit de atenta
si oarecum avizata. Mai directe si mai clare sunt reprosurile pe care
Belsius le facea cu destula insistenta imparatului si arhiducelui
Maximilian. Intre 6 si 30 iunie, ii acuza de pasivitate pe frontul din
Transilvania, ii sfatuia, destul de iritat, sa nu scape ocazia de a interveni
in rascoala secuilor, le cerea bani pentru suplimentarea cheltuielilor de
intretinere si, in cele din urma, dandu-si seama ca prioritatile politice ale
stapanilor sai s-au schimbat, insista sa primeasca noi instructiuni pentru
desfasurarea misiunii sale diplomatice. „Deci prea supus si prea rugator
doresc sa stiu ce am de facut. Caci propunandu-mi-se o alta navigatie
odata ajuns in port trebuie sa mi se dea si alta panza si sa mi se
potriveasca vaslele, asa cum va porunci M.V. Acesta <Despot> nu se va
grabi nici cu ajutoarele, nici cu razboiul”. Cu aceasta ocazie (la 30
iunie), Belsius trimitea arhiducelui Maximilian si copiile corespondentei
purtate de domnul Moldovei cu Ioan Sigismund, in lunile mai-iunie 1562,
ce cuprindeau porunca sultanala ca Despot sa il ajute pe Ioan-Sigismund
impotriva rasculatilor si promisiunile de pace si buna vecinatate intre cei
doi.
Toate aceste ambiguitati si informatii confuze il faceau pe
arhiducele Maximilian sa se arate profund nemultumit de activitatea lui
Belsius. La 13 iunie, ii scria ambasadorului ca a primit corespondenta
acestuia, trimisa in lunile aprilie si mai, dar ca informatiile trimise sunt
neclare si ii poruncea sa trimita rapoartele la timp si sa noteze doar
lucrurile importante. In acelasi timp, Maximilian transmitea lui Despot
intreaga sa bunavointa si sprijin, dar dorea sa stie de la Belsius cum
evolueaza raporturile intre domnul Moldovei si sultan, raporturi despre
care stia, deja, ca sunt foarte bune.
In aceeasi zi (13 iunie), arhiducele scria si imparatului Ferdinand,
aratandu-si fatis dorinta de a-l inlocui pe Ioan Belsius, care trimisese trei
scrisori „scrise fara o ordine cronologica, confuze si pline de lacune”. Din
aceasta cauza, Ferdinand era rugat sa hotarasca rechemarea lui Belsius si
trimiterea altui ambasador. In acelasi timp, se hotara ca in scurt timp
Francisc Záy sa trimita „in secret”, in Moldova, armele cerute de Despot.
La 25 iunie, Maximilian revenea cu date noi cu privire la situatia
din Moldova, culese din raportul adus de Pierre Roussel, dar si din cele
ce le aflase prin viu grai de la acesta. Desi memoriul lui Roussel era in
totalitate favorabil domnului Moldovei, pe care il prezenta ca fiind
inconjurat de dusmani si lipsit de orice posibilitate financiara de a se
inarma, Maximilian se temea ca Despot ar putea „lucra” pentru sultan (
arbitror Despotam suspicionem qua prius apud Turcatum Principem
laborat). In acelasi timp, cererile repetate de arme si de bani ale
domnului Moldovei il faceau pe Maximilian sa creada ca „puterea lui
Despot nu mai este la fel de sigura ca pana acum si nici nu va prinde
radacini si ma indoiesc ca de acum ne-ar fi de folos pentru viitor ca sa
trimitem in acest mod masini de razboi in posesiunile acestuia <Despot>,
care oricum sunt supuse turcilor”. Cu toate acestea, era bine ca in
continuare sa i se arate lui Despot cea mai mare bunavointa si sa i se
trimita o suma modica, intre 2.000 si 4.000 de florini, care i-ar folosi lui
Despot sa cumpere „cate ceva din ce ii este necesar”.
La 7 iulie 1562, Maximilian anunta ca il va rechema pe
ambasadorul imperial in Moldova, ale carui rapoarte erau incomplete si
voit laudative la adresa lui Despot (praefatus Belsius narrationes suas
more suo confundat atque truncato sensu perscribat deprehendo tamen
Despotam inservire). Cu aceasta ocazie, se stabilea ca imparatul si fiul
sau aveau sa fie reprezentati la planuita nunta a domnului de catre viitorul
ambasador ce avea sa fie trimis in Moldova.
La 21 iulie, Ioan Belsius pleca din Moldova, fiind rechemat de
Ferdinand (sub honesto pretextu). Despot nu scapa insa ocazia de a-l
folosi ca pe propriul sau agent diplomatic la curtea Habsburgilor,
inmanandu-i scrisoarea prin care cerea ajutor militar. De altfel Belsius
avea sa revina in Moldova, unde, in octombrie 1562, il gasea noul
ambasador Martin Literatul (Szentgothárdy), care era obligat de domn sa
colaboreze cu colegul sau, pana la sfarsitul lunii ianuarie 1563.
Scrisoarea oficiala de acreditare a lui Martin Literatul era semnata de
Ferdinand de Austria la 25 august 1562 la Praga, iar instructiunile i se
inmanau la inceputul lunii octombrie 1562.
Textul acestor instructiuni urmarea sa clarifice noului ambasador
scopul misiunii sale in Moldova. Acesta era urmatorul: sa mentina
bunavointa lui Despot pentru cauza Casei de Austria, de al carei ajutor
trebuia incredintat, dar, in acelasi timp, urma sa explice domnului
Moldovei ca armistitiul incheiat cu turcii trebuie respectat pentru ca
Habsburgii sa nu fie acuzati de incalcarea pacii. Daca, insa, otomanii ar
rupe tratatul atunci imparatul ar porni cu toate fortele si masinile de
razboi sa-si apere regatul Ungariei si nu ar uita „de salvarea Moldovei si
a altor vecini ai regatelor si provinciilor sale, de siguranta si linistea
<carora> este legat”.
In secret, Martin Szentgothárdy avea sa se informeze despre orice
miscare suspecta a domnului, despre modul in care administra si guverna
tara, despre starea de spirit a locuitorilor, ca si despre orice fel de simpatii
ar exista fata de Ioan-Sigismund sau fata de otomani. Misiunea lui
Szentgothárdy era clara, dar nici rapoartele acestuia nu aveau sa
lamureasca mai bine pe Habsburgi despre manevrele politice ale lui
Despot, decat cele ale lui Belsius.
Putem considera ca intre lunile aprilie 1562 si ianuarie 1563 din
Moldova au sosit doar doua rapoarte relativ obiective, care au scapat de
cenzura, dar si de puterea de persuasiune a lui Despot. Cele doua
informari apartin: una lui Belsius si este scrisa la 4 februarie 1563, la
Eperjés, deci la eliberarea sa definitiva din functie, iar cea de-a doua a lui
Martin Literatul si era redactata la inceputul misiunii sale, la 20 ianuarie
1563, fiind incredintata tot lui Belsius spre a fi scoasa din Moldova. In
ambele cazuri este clar ca ambasadorii nu au fost nicicum influentati de
domn si incearca parca sa isi scuze propriile rapoarte neclare. La 4
februare, Belsius relata inceputul conflictului intre Despot si Laski,
lasand sa se inteleaga ca domnul Moldovei nu a procedat cu dreptate,
cand l-a deposedat pe cel mai apropiat sprijinator al sau de cetatea
Hotinului, pe care i-o daruise, ca recompensa pentru banii dati la urcarea
sa pe tron. La 20 ianuarie, raportul lui Martin Literatul arata clar ca pana
la acea data fusese impiedicat de domn sa isi indeplineasca functia sa
diplomatica, deoarece acesta il preferase pe Belsius, ce alcatuise toate
notele si memoriile trimise curtii imperiale. Imediat insa, incepand cu 2
februarie 1563, rapoartele lui Martin Szentgothárdy reluau acelasi ton cu
cele ale predecesorului sau, Despot fiind coplesit cu elogii, in timp ce
Albert Laski este tratat drept un tradator lipsit de onoare.
Cea mai elocventa marturie a modului abil in care domnul
Moldovei stia sa-si apere interesele politice, dar si a puterii sale de
seductie asupra ambasadorilor imperiali, poate fi considerata arestarea
agentului luteran Wolf Schreiber. Acesta sosea la Suceava, la 31
decembrie 1562, ca imputernicit al teologului David Ungnad, ca sa se
ofere sa traduca si sa tipareasca Biblia in limba romana. Modul plin de
emfaza in care acesta se prezenta la domn, echipajul stralucitor care-l
adusese in Moldova, precum si scrisoarea de recomandare data de
imparat starneau invidia celor doi ambasadori, aflati la Suceava (Belsius
si Szentgothárdy), care s-au temut ca aveau sa piarda favoarea domnului.
Desi ulterior incercau sa se disculpe in fata imparatului, pe moment cei
doi ambasadori fusesera primii care il denuntasera pe Schreiber, ca pe un
posibil spion si instigator, trimis de Ioan-Sigismund pentru a demonstra
Portii legaturile secrete dintre Despot si Habsburgi. La indemnul
agentilor imperiali, dar si din dorinta de a se pune intr-o lumina
favorabila la Constantinopol, domnul Moldovei hotara arestarea lui
Schreiber si trimiterea sa la Curtea sultanului. Apelurile disperate ale
celui intemnitat pe nedrept nu gaseau ecou nici macar la imparat, ce-l
acuza ca plateste pretul prostiei si nesabuintei sale ((meritas dat stultitiae
et temeritatis suae poenas). Schreiber avea sa ramana captiv pana in anul
1565.
In anul 1563, atentia Casei de Austria avea sa fie in continuare
atintita asupra Moldovei, de data aceasta datorita conflictului dintre
Albert Laski si Despot, conflict ce ameninta sa ia amploare prin
implicarea cneazului Dimitrie Wiesniowiecki si chiar a Poloniei, care era
favorabila revenirii pe tron a lui Alexandru Lapusneanu. La 29 martie,
Ferdinand de Austria ii cerea lui Maximilian sa ia grabnic masuri ca sa se
incheie lupta cu Moldova, pentru ca aceasta aducea prejudicii „Republicii
crestine si prezentelor noastre regate si posesiuni ereditare”.
Lupta cu Laski a fost intr-adevar de rau augur pentru domnul
Moldovei. Desi acesta il infrangea pe Wiesniowiecki si se impaca, macar
formal, cu Albert Laski, tulburarile din anul 1563 dadeau prilej boierilor,
nemultumiti mai ales de politica religioasa dusa de Despot, sa se revolte
sub conducerea lui Stefan Tomsa. Asedierea domnului la Suceava a luat
sfarsit odata cu dezertarea garnizoanei maghiare ce-l pazea pe domn si
prin asasinarea acestuia. La 29 octombrie Alexandru Lapusneanu primea
deja la Poarta firmanul de investitura.
La 20 noiembrie 1563, Francisc Záy scria imparatului despre
desfasurarea evenimentelor din Moldova, exprimandu-si regretul ca
trupele sale si cele ale lui Melchior Balassa nu au ajuns la timp, pentru a-l
salva pe Despot. Desi adunasera 1 300 de ostasi, acestia nu au mai fost
trimisi in Moldova, deoarece primisera stirea ca domnul a fost ucis. Záy
descria rascoala garnizoanei maghiare si uciderea lui Despot, cunoscand
versiunea omorarii lui Petru Deway de catre domn, versiune dezmintita
de procesul intentat ulterior lui Martin Farkas, ca instigator la rebeliune si
autor moral al asasinarii lui Despot. Comandantul cetatii Kosice nota insa
cu regret ca moartea domnului Moldovei a provocat atata bucurie lui
Ioan-Sigismund, incat acesta a poruncit sa se traga salve de tun in toate
cetatile sale.
Situatia devenea cu adevarat ingrijoratoare pentru ca Záy mentiona
ca Alexandru Lapusneanu era in drum spre Moldova, iar domnul Tarii
Romanesti era legat de Ioan-Sigismund „prin legaturi de familie si
prietenie”. Aluzia era la apropiata nunta dintre Petru-Voda si Elena
Cherepovici. Tatal acesteia fusese un apropiat al lui Petru Petrovic si al
reginei Isabela; Habsbsurgii sperasera in 1562 sa aduca pe acest nobil de
partea lor. La data raportului lui Záy, era clar faptul ca alianta
matrimoniala contractata de Petru era favorabila strangerii relatiilor
acestuia cu Ioan-Sigismund, in detrimentul Casei de Austria.
Autorul scrisorii nu se putea abtine sa nu deplanga lipsa acuta de
bani, care dusese la intarzierea ajutorului pentru Despot (“daca am fi avut
macar 3 000 de florini, Despot ar fi trait si acum”) si cerea ca imparatul
sa expedieze subsidii la Hotin, lui Laski si sa se ingrijeasca, pe viitor, sa
trimita banii la timp si pentru celelalte garnizoane.
La 3 decembrie 1563, Francisc Záy cerea incuviintarea imparatului
sa nu lase lucrurile la voia intamplarii in Moldova si sa intre cu trupele
lui Melchior Balassa, pentru a-l pune pe tronul tarii pe tanarul boier
Socol, fiul unui „fost conducator al muntenilor numit <si el> Socol”.
Acesta fusese adapostit de Melchior Balassa si era chiar sprijinit de o
parte a boierilor munteni pentru a prelua domnia Tarii Romanesti. Lui
Záy i se parea insa mai profitabil si mai usor ca sa-l ajute pe Socol sa
devina domnul Moldovei. Capitanul Cassoviei se straduia chiar sa-i
demonstreze lui Ferdinand ca a numi domni in cele doua tari romane nu
inseamna a actiona impotriva sultanului, atata timp cat acestea isi platesc
marite tributurile. Záy mergea pana acolo incat nutrea speranta, lipsita de
temei, pentru cauza Casei de Austria, ca „Socol este indragit de marele
vizir, astfel incat ar putea intra oricand in regatul transalpin; acesta ar
pune posesiunile sale ca tampon fata de cele ale imparatului si acestuia i
se va confirma domnia. De asemenea, se poate spera si la domnia
moldovenilor daca in acest chip, cu ajutorul lui Dumnezeu, Marinimia
Sfintei Voastre Maiestati ar putea sa o cuprinda”. Pentru asemenea
expeditie, in care pretendentul Socol era vizat pentru ambele tronuri, Záy
cerea insa bani (3 000 de florini) si ostasi, care sa fie la dispozitia sa
cateva luni, efectivele urmand sa urce macar la 1 000 de pedestrasi si 600
de calareti. In felul acesta, credea entuziastul comandant de osti, ca ar fi
„omorata orice speranta a transilvanului”, pentru ca Socol s-ar urca pe
tronul Tarii Romanesti si al Moldovei, iar credinta acestuia fata de
Habsburgi era de netagaduit, pretendentul fiind gata sa isi trimita fratele
ostatic la curtea imperiala, ca zalog al respectarii juramantului de
vasalitate.
Unui asemenea proiect, pe cat de atragator pe atat de utopic,
imparatul Ferdinand nu-i dadea curs, fiind constient de fortele militare
imense pe care ar fi nevoit sa le angajeze, pentru a pune, practic, sub
controlul sau zona extra-carpatica. Habsburgii nu reusisera in decursul a
patru decenii sa ocupe Transilvania, asa ca aducerea pe tronul celor doua
tari romane a unui domn vasal Casei de Austria ii aparea lui Ferdinand
peste puterile sale. Dornic sa nu fie acuzat ca a violat tratatul de pace,
imparatul se abtinea de la orice imixtiune fatisa in Moldova, desi la 9
februarie 1564 Francisc Záy ii scria despre lupta sangeroasa ce se dadea
intre Stefan Tomsa si Alexandru Lapusneanu. Avand sprijinul polon si
otoman, Alexandru nu accepta nici un fel de negocieri cu Tomsa, care ii
promisese sultanului sa se retraga momentan din domnie, sa traiasca la
Constantinopol, cu conditia ca la moartea lui Alexandru sa primeasca el
investitura.
Záy il mai anunta pe imparat ca bunele relatii intre Ioan-Sigismund
si Petru-Voda s-au rupt, deoarece domnul muntean, fara un motiv clar, isi
repudiase sotia, pe Elena Cherepovici, iar principele Transilvaniei
considerase acest act ca pe o insulta personala.
Stiri despre luptele din Moldova revin in rapoartele lui Záy pana in
aprilie 1564, cand era anuntata arestarea lui Tomsa in Polonia,
deposedarea sa de bunuri si iminenta pedeapsa cu moartea, deoarece
acesta era facut vinovat de uciderea lui Dimitrie Wiesniowiecki, de catre
turci .
Lipsa de interes a imparatului fata de informatiile trimise cu
obstinatie de comandantul cetatii Cassovia se datora faptului ca odata ce
sultanul acordase tronul Moldovei lui Alexandru Lapusneanu, Ferdinand
intelesese ca pe moment posibilitatea sa de amestec in politica tarilor
romane ramanea nula. Interesat sa-si apere ultimele capete de pod in
Transilvania, imparatul dorea sa mentina pacea cu Imperiul otoman.
Moartea lui Ferdinand, in iulie 1564, i-a adus urmasului sau, Maximilian
al II-lea, grija reactualizarii tratatului de pace din 1562.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate