Despot Voda, moment de apogeu al imixtiunii Habsburgilor in spatiul romanesc

Despot Voda, moment de apogeu al imixtiunii Habsburgilor in spatiul romanesc

Studiile publicate in ultimele decenii sunt unanim de acord ca

„momentul Despot” a insemnat pentru diplomatia Habsburgilor in spatiul

sud-est european un punct culminant, fiind primul domn, care, propulsat

de Habsburgi pe tronul Moldovei, a reusit sa se mentina doi ani la

conducerea tarii, lasand aparenta unei deschideri totale spre Occident,

atat din punct de vedere politic si economic, cat si, mai ales, din punct de

vedere cultural si religios. Desi domnia sa a fost scurta, Despot a uzat de

o abilitate politica si diplomatica de mare finete, care l-a ajutat sa nu fie

detronat in primele zile dupa urcarea sa pe tron. Sa nu uitam ca la inceput

sultanul percepuse ascensiunea lui Despot ca pe o imixtiune brutala si

neavenita a „germanilor” in Moldova. Cu toate acestea, la 16 martie

1562, Ferhat-aga, insotit de 5 capugii, aducea lui Despot caftanul si

steagul de investitura, recunoscandu-l domn al Moldovei, in schimbul

platii tributului de 30.000 de galbeni.

In ciuda jocului dublu pe care domnul Moldovei a fost silit, de

imprejurarile politice ale momentului, sa-l joace inca din primele luni de

domnie, apropiatii imparatului Ferdinand si ai fiului acestuia, arhiducele

Maximilian, au exultat la vestea „triumfului lui Despot” in Moldova,

considerand, dupa cum s-a aratat deja, ca daca Habsburgii controlau

teritoriul extracarpatic, Transilvania, atacata din doua flancuri, nu putea

avea scapare, urmand a-si lua locul – in scurt timp – intre posesiunile

patrimoniale ale Habsburgilor austrieci. La 5 ianuarie 1562, raportul,

trimis arhiducelui Maximilian de catre Sigismund Thorda, consilier al

trezoreriei Ungariei, marca posibilitatile de acces dinspre Moldova catre

Transilvania si autorul spera ca „Despot sa fie gata oricand atat sa

raspunda vointei Maiestatilor Lor cat si sa isi pastreze credinta nestirbita

si constanta”. Pozitia lui Despot era cu atat mai pretioasa cu cat Thorda

aprecia ca „nu exista nici o indoiala si <Despot> nici nu se ascunde ca

este gata oricand de lupta si are pregatiti soldati cu experienta care au dat

dovada tariei si vitejiei lor si care sunt platiti la timp, fara nici o

intarziere”. Cu toate acestea, Sigismund Thorda analiza cu cea mai mare

luciditate pozitia lui Despot care, intre otomani si poloni, nu putea oferi

cu prea multa usurinta ajutor Habsburgilor. In Polonia se refugiase

Alexandru Lapusneanu, iar „turcii nicidecum nu l-ar mai rabda pe Despot

daca nu le-ar plati intreaga suma de bani datorata si nu le-ar acorda

tributul marit, impreuna cu toate dovezile de supunere cerute, sau daca

ar banui ca este vasalul Maiestatilor Voastre”, cu toate ca „dupa obiceiul

din vechime regilor Ungariei le revenea investitura principilor celor doua

Valachii”. Autorul raportului mentiona insa ca, odata cu trecerea

timpului, aceasta situatie se schimbase, iar domnul Moldovei „tinea acum

atat de Poloni cat si de turci”, de aceea trebuie sa desfasoare intreaga sa

abilitate pentru a „ascunde dorinta sa de a da ajutor Maiestatilor

Voastre”. Mai mult „daca turcii ar da un asemenea ordin incat toti sa-l

paraseasca pe Despot si sa-l recunoasca pe Alexandru ca domn, sub

amenintarea ca altfel tara ar fi trecuta prin foc si sabie, cu siguranta ca

soarta lui Despot ar atarna de un fir de par, la fel s-ar intampla, si daca

s-ar amesteca polonii, cu care turcii sunt aliati”.

Toata aceasta pledoarie o facea Sigismund Thorda pentru a explica

demersurile domnului Moldovei de a stabili bune relatii cu Polonia si mai

ales cu Imperiul otoman, unde trimisese o ambasada pentru a obtine

confirmarea sa pe tron. In acelasi timp, el atragea atentia imparatului ca

este necesar sa fie testata fidelitatea lui Despot pentru cauza Casei de

Austria, tocmai pentru faptul ca situatia sa politica era atat de nesigura.

Pentru aceasta recomanda sa fie ales „inainte de toate un barbat de

incredere, nu neaparat cu un nume ilustru, dar credincios, priceput si

iscusit, care sa fie trimis la Despot sa il felicite pentru izbanda sa la tron,

in numele Maiestatilor Voastre si sa il incurajeze sa ramana alaturi de

vointa Maiestatilor Voastre si sa actioneze impreuna cu acesta dupa cum

au hotarat Maiestatile Voastre si sa i se ceara sa informeze pe Maiestatile

Voastre, atat despre vointa <domnului>, cat si despre intentiile sale, ca si

despre ceea ce trebuie intreprins pentru bunul mers al lucrurilor Si

acesta sa ramana in siguranta pe langa Despot si sa informeze zilnic pe

Maiestatile Voastre prin note secrete Pot fi trimisi chiar doi

ambasadori, dintre care unul sa revina imediat si sa aduca un raspuns

sigur despre Despot”. Thorda mai considera necesar ca vanitatea lui

Despot sa fie magulita si in acest scop „Maiestatile imperiale sa adauge

felicitarilor si un titlu onorific care ar putea fi conferit fara prea mare

greutate, chiar daca nu ar reprezenta mare lucru, caci este stiut ca pe

Despot il incanta titlurile si pe langa aceasta sa fie aplaudat de poporul de

rand si mai ales sa i se aduca mari onoruri”.

Ne-am oprit pe larg asupra acestui raport inedit pentru ca

Sigismund Thorda in doar cateva pagini reusea sa surprinda, inca din

ianuarie 1562, principalele puncte care aveau sa defineasca orientarea

politica a domnului Moldovei, dar si sa creioneze personalitatea acestuia,

inclinata spre o latura teatrala, ce s-a evidentiat atat in tineretea

aventuroasa, cand isi inscenase propria inmormantare, cat si modul plin

de emfaza in care isi „regiza” aparitiile in public, insotite, la inceputul

domniei si de executiile unor asasini platiti de Lapusneanu si prinsi de

Despot.

Sfaturile lui Thorda se pare ca au gasit ecou, pentru ca, la 6

februarie 1562, Ferdinand de Austria inmana la Praga instructiunile

pentru viitoarea ambasada in Moldova. Persoanele alese erau Ioan

Belsius si Marc Bergowitz, desi Thorda ii recomandase pe Antonio Zékel

(Székely) si pe Joannes Villemus (Jean Villey). Este de subliniat faptul ca

imparatul acorda toata atentia cuvenita Moldovei intrucat hotara sa

trimita aici o ambasada permanenta. Scopul acestei misiuni diplomatice il

aflam din instructiunile inmanate de imparat ambasadorilor si era acela

de a informa zilnic despre evolutia evenimentelor politice din spatiul

extra-carpatic, inclusiv din Tara Romaneasca, dar si de a mentine treaz,

in ochii lui Despot, interesul pentru cauza Habsburgilor. Tocmai pentru

ca Ferdinand de Austria avea in acel moment mai multa nevoie de

Despot, decat ar fi avut domnul Moldovei de Casa de Austria,

ambasadorii erau trimisi, in primul rand, sa maguleasca orgoliul

principelui. Acesta urma a fi felicitat pentru urcarea pe tron, victorie

pentru care imparatul se rugase la Dumnezeu, pe care o „dorise cu

inflacarare” si despre care aflase cu multa bucurie. Despot trebuia sa

ramana alaturi de Casa de Austria pentru ca doar „bunavointa divina”

facuse ca o provincie „atat de bogata ca Moldova” sa se alature cauzei

Republicii crestine pentru a ajuta regatului Ungariei „atat de lovit si de

asuprit” de catre Imperiul otoman. Tocmai pentru ca Habsburgii voiau sa

se sprijine pe Moldova ambasadorii aveau sa informeze cu exactitate

despre modul in care Despot guverneaza tara, despre cum este privit de

popor, ca si despre atitudinea otomanilor si a vecinilor fata de domnul

Moldovei. In acelasi timp, Ferdinand se interesa de capacitatea militara a

tarii. In incheierea instructiunilor se specifica faptul ca cei doi

ambasadori aveau sa urmareasca cu atentie sa raspunda la intrebarile

imparatului, iar dupa aceea Bergowitz trebuia sa se intoarca cu un raport

amplu si edificator pentru linia politica ce urma sa fie adoptata de

Habsburgi. Daca Bergowitz isi incheia misiunea in cateva saptamani,

Belsius ramanea ambasador permanent in Moldova, pentru a trimite

„note secrete” imparatului. Dorinta lui Ferdinand de Austria de a pastra

secretul acestei misiuni diplomatice era atat de mare incat ii trimitea pe

cei doi emisari travestiti in negustori. Cu toate acestea, din rapoartele

trimise destul de frecvent de Belsius avea sa reiasa ca pozitia sa la curtea

lui Despot era bine cunoscuta de toata lumea, iar notele erau departe de a

fi secrete, in unele cazuri insusi domnul Moldovei dictand fraze intregi.

La 8 aprilie 1562, Belsius trimitea primul sau raport de la Harlau,

dar timpul avut la dispozitie fusese insuficient pentru a putea raspunde

clar la punctele chestionarului din instructiunile inmanate de imparat.

Singura informatie certa era aceea ca turcii ii trimisesera steagul de

investitura, la 16 martie. Cat privea posibilitatea Habsburgilor de a conta

pe ajutorul Moldovei, Belsius se multumea, in acel moment, sa

consemneze ca Bergowitz urma sa aduca stiri mai complete si ca domnul

ii spusese acestuia la plecare (la 7 aprilie) ca ar pune oricand la dispozitia

imparatului 40.000 de calareti si 60.000 de pedestrasi „doar sa i se trimita

arme si pulbere”. Credem ca cifra era voit exagerata de Despot pentru a

obtine stipendii cat mai consistente din partea Casei de Austria. Oricum,

Belsius a fost incantat de aceste cifre, pe care le repeta si in rapoartele

ulterioare, desi el nu a avut ocazia sa vada mai mult de 7.000 de ostasi

adunati sub arme. In acest raport Belsius mai pastreaza inca clar in minte

optiunile strategice ale Casei de Austria si noteaza ca ar fi o greseala daca

Despot ar fi fost silit sa concedieze mercenarii unguri si germani cu care

venise in Moldova. Din pacate, aceasta era una din conditiile puse de

Imperiul otoman pentru a-l recunoaste pe Despot si domnul Moldovei nu

intarzia sa i se conformeze. Desi garnizoana de mercenari era foarte mica

(Belsius pomeneste de 144 de oameni) ambasadorul imperial considera

ca „in felul acesta Maiestatile Voastre vor putea avea mai usor impotriva

turcilor si a fiului regelui Ioan putinta de a patrunde la ei in tara Caci

indata ce a plecat trimisul sultanului au fost sloboziti puscasii lui Roussel

si acum se uita la noi cu ochi rai boierii si revin uneltirile turcilor si ale

localnicilor”.

Interesul strategic a1 Habsburgilor pentru Moldova ramanea

constant, chiar daca avantul razboinic al comandantilor armatei imperiale

era temperat de semnarea tratatului de pace habsburgo-otoman, la 2 iunie

1562. Ca urmare, trupele de mercenari stipendiate de Ferdinand reveneau

in Moldova si ambasadorul imperial nota la 30 iunie: „acum au si sosit

acei soldati din Ungaria si indata chiar inainte de a fi descalecat, au fost

inspectati de Despot si platiti cu multa bucurie Mai ramane ca din

porunca Maiestatii Voastre ei sa fie retinuti aici si sa se oblige sa ramana

si sa nu le pese de greutatile in legatura cu asprii care aici sunt mult

inferiori monedelor noastre”. Era clar ca „soldatii unguri” (in text)

fusesera trimisi de Ferdinand de Austria pentru a-i aminti lui Despot

fagaduielile de credinta facute inca din 1560. In acelasi timp, putem

considera ca pasajul se refera la porunca imperiala cu privire la

stationarea mercenarilor in Moldova si la plata acestora in asa fel „ca sa

nu le pese de greutatile in legatura cu asprii care aici sunt mult inferiori

monedelor noastre” arata participarea directa a lui Ferdinand de Austria

in stipendierea acestora.

Un alt aspect care este adeseori atins de rapoartele lui Belsius este

legat de pozitia Tarii Romanesti in raport cu Moldova. Istoricul Stefan

Andreescu este de parere ca inca din epoca lui Alexandru Lapusnenau

Moldova a revenit la politica de protectorat politic fata de Tara

Romaneasca, politica pe care de altfel o dusesera si ilustrii predecesori ai

domnului. Este cert faptul ca Despot a considerat Tara Romaneasca fiind

o prate integranta a mostenirii sale politice, mostenire ce se lega de

refacerea unitatii politice a vechii Dacii. Titulatura vorbeste de la sine:

„Heraclides Iacobus Basilicus Dei gratia Despotas Sami etc regni

Moldaviae princeps, palatinus Walachiae, gentis utriusque dominus et

haeres”. Avand in vedere ca domnul folosea aceasta titulatura mai ales

in scrisorile adresate Habsburgilor, este limpede ca se facuse exponentul

acestora in realizarea planului refacerii granitelor „Imperiului roman de

natiune germana” in limitele „naturale”, date de limesul danubian si de

litoralul pontic.

Evident, planul era prea indraznet si punerea lui in practica cerea

timp si mai ales rabdare pentru a nu leza susceptibilitatea vecinilor

puternici. Este de discutat mai ales in ce masura Despot a fost

instrumentul planurilor Habsburgilor de a-si impune dominatia politica la

Dunarea de Jos sau a urmarit propriul sau plan politic de recuperare a

gloriei anticei Dacii. In mod firesc, in peregrinarile sale in lumea

germana, printre umanistii adepti ai Reformei, s-a familiarizat cu

justificarea istorica si politizarea notiunii de Dacia, menita sa legitimeze

pretentiile Casei de Austria in spatiul extra-carpatic si in bazinul pontic.

De aici si pana la visul „bizantin” al lui Despot nu a mai fost decat un

pas. Istoricul Stanislas Sarnicki, contemporan si prieten intim al

principelui, scria ca Despot „se gandea sa refaca el insusi acel regat, pe

moment acoperit de pamant si de praf si sa-si impodobeasca fruntea cu

coroana regala”.

Proclamatia lui Despot catre moldoveni, cu care isi incepea domnia

in anul 1561, continea o aderare neconditionata la planul de cruciada

antiotomana initiat de Casa de Austria pentru eliberarea „Tarii Grecesti”,

a Constantinopolului si a Stramtorilor, proiect pe care il urmareau

Habsburgii inca din 1512-1518, dar care niciodata nu a putut capata nici

cea mai mica umbra de realitate. In continuarea fireasca a ideii reinvierii

Imperiului roman de Rasarit domnul Moldovei punea necesitatea refacerii

unitatii politice a vechii Dacii, sarcina care i se parea mai apropiata

intereselor sale si mai usor de indeplinit. In acest scop, Despot, cu

acordul Casei de Austria, a sprijinit, la inceputul domniei sale, pe

diaconul sarb Dimitrie, adept al Reformei si candidat la tronul Tarii

Romanesti. Ca sa nu riste un conflict armat cu otomanii, domnul

Moldovei s-a multumit ulterior cu un „protectorat politic” asupra Tarii

Romanesti, ce putea fi o prima etapa in reunificarea Daciei.

Ambasadorul imperial Belsius noteaza in raporturile sale ca

domnul muntean, Petru-Voda (cel Tanar), a trimis in Moldova trei

ambasade, care aveau ca urmare semnarea unui tratat de prietenie si buna

vecinatate si de alianta militara. Interesant este ca dusmanul comun era

desemnat a fi „chiar imparatul turcilor sau imparatul romanilor”. Petru

cel Tanar se declara „frate” al lui Despot, ceea ce ar presupune o relatie

de egalitate in statutul politic, dar Belsius nota, in raportul din 19 aprilie,

ca domnul Tarii Romanesti oferise „pacea cu smerenie”, iar Despot s-a

purtat cu solii „cu multa severitate in infatisare, dar cu mai multa

blandete in vorbire”. Intregul comportament al domnului Moldovei marca

nota de superioritate in raporturile cu Petru si cu toate ca tratatul de

prietenie era ratificat in cadrul unei ceremonii religioase, Despot il oprea

pe solul muntean „Armagha <Aramagna> ca un fel de zalog”. In plus,

incepeau tratativele pentru o alianta matrimoniala intre cei doi domni,

Despot cerand in casatorie pe una dintre fiicele Chiajnei.

Planurile de casatorie demonstreaza dorinta domnului Moldovei de

a-si extinde controlul asupra Tarii Romanesti, mai mult incearca sa-l

casatoreasca pe Petru cu fiica unui nobil originar din Raszka (Rama),

Nicolae Cherepovici. Din pacate, nunta lui Despot, fixata pe 15 august,

era amanata deoarece domnul incerca sa faca din acest eveniment un

prilej de afirmare politica europeana. Istoricul Stefan Andreescu

considera ca alianta matrimoniala a fost tergiversata, deoarece Despot

astepta evolutia evenimentelor politice, dupa ratificarea tratatului de pace

habsburgo-otoman. Parerea noastra este ca interesul Casei de Austria

pentru Moldova nu a scazut nici un moment dupa 2 iunie 1562, pentru ca,

in ciuda tratatului de pace, conflictele de granita intre Ioan Sigismund si

Ferdinand nu au incetat.

Ca dovada a faptului ca Despot a dorit sa-si marcheze pozitia sa

intre principii Europei printr-o ceremonie nuptiala grandioasa, stau

invitatiile de nunta trimise, intre altii, arhiducelui Maximiliam,

imparatului, regelui Spaniei, al Poloniei, ducelui Albert de Bavaria, lui

Ioan Sigismund si altor nobili maghiari si germani.

La 9 iunie 1562 vistiernicul Stroici pleca cu primele invitatii catre

Casa de Austria. De remarcat ca, in corespondenta cu Maximilian,

Despot nu a incetat nici un moment sa-l numeasca Princeps ac Domine

(sic), Domine tanquam frater nobis observantissimi (sic), formula de

protocol ce il situa pe picior de egalitate pe arhiduce cu domnul Moldovei

(care si el se numea Princeps si dominus). Cu doua zile inainte, in

raportul din 7 iunie, Belsius mai nota ca Despot ar fi dorit sa trimita cu

invitatiile de nunta nu „pe Stroici al sau ci pe altul mai cu trecere fata de

M.M.V.V.” dar „pentru ca nunta e amanata din august pana in octombrie

se va ingriji pana atunci ca sa mai faca o data invitatiile”.

Nunta insa nu a mai avut loc nici in octombrie 1562. In aceeasi

luna, dinspre Tara Romaneasca era lansat un atac, de care era facut

responsabil Alexandru Lapusnenau. Despot a intepretat, insa, aceasta

agresiune ca nefiind straina de domnul muntean, fapt pentru care

planurile matrimoniale au cazut, iar domnul Moldovei le-a impus

muntenilor plata unei sume in valoare de 5.000 galbeni.

De altfel emisarul Casei de Austria nu scapa nici o ocazie de a nota

orice informatie ce arata modul in care domnul muntean era tutelat de

Despot. Cand, la porunca sultanului, cei doi principi ar fi trebuit sa

acorde ajutor militar lui Ioan-Sigismund, Belsius nota cu bucurie ca solul

muntean a fost trimis la Petru-Voda cu raspunsul „sa stea linistiti

<muntenii> si sa mai amane treaba”.

La 7 iunie, acelasi Belsius vedea ca iminenta victoria Casei de

Austria la Dunarea de Jos, daca Ferdinand s-ar hotari sa lichideze

conflictul pentru Transilvania pe calea armelor. Era relevat si momentul

propice pentru o apropiere diplomatica avantajoasa intre Habsburgi si

Tara Romaneasca cu ocazia nuntii lui Despot, cand s-ar fi putut stabili

contacte politice cu muntenii, sub pretextul logodnei intre Petru cel Tanar

si Elena, fiica lui Nicolae Cherepovici, nobil de origine sarba, ce urma a

fi atras de Habsburgi (“indata ce ai nostri vor fi dus la capat treaba cu

transilvanenii si daca Maiestatile Voastre ii vor avea in mana ca pe

<supusi> ai lor, va trebui sa se recurga la niste notificari si catre cei din

Tara Romaneasca – intrucat sunt foarte strans legati de el <de Despot>

–cu indemnuri asemanatoare in ce-i priveste pe acei boieri ca sa nu tina

de turci In sfarsit, daca s-ar gasi cu cale, am inmana aici, cu prilejul

acestei nunti, o scrisoare lui Petru Voievodul, despre care am auzit ca

fiind in varsta de 15 ani umbla sa se insoare cu fiica lui Nicolae

Cherepovici, de 18 ani, si am pune in vedere lui Despot ca sa recomande

cauza M.M. V.V. si boierilor si astfel M.M. V.V. s-ar intari aici la

moldoveni, la munteni si poate, prin el <Despot> si la tatari, pentru ca sa

inceapa in sfarsit si turcul sa fie tulburat de ceva neajunsuri”.

Problema cea mai importanta ce a stat in atentia ambasadorului

imperial a fost insa cea a Transilvaniei. Dupa elanul razboinic cu care, in

ianuarie 1562, anturajul imparatului saluta posibilitatea de a se cuceri

Transilvania dinspre Moldova, Belsius asista la o aplanare a starii

conflictuale, datorata incheierii pacii pe 8 ani intre Habsburgi si otomani,

la 2 iunie 1562. Cu toate acestea, rapoartele ambasadorului abunda in

date despre relatiile lui Despot cu principele Ioan-Sigismund, relatii ce

erau un adevarat test al credintei domnului Moldovei fata de imparat. Cu

aceste ocazii informatiile lui Belsius devin din ce in ce mai confuze, mai

ambigue, amalgamandu-se intr-un stil prolix, uneori imposibil de urmarit.

Belsius se intrece in elogii la adresa domnului Moldovei si aduce mereu

in discutie credinta nestramutata a acestuia fata de Casa de Austria, careia

ii nutreste o mare recunostinta (“iar luarea domniei de catre el Despot nu

o atribuie decat Maiestatilor Voastre si lui Dumnezeu mai intai si va va fi

vesnic recunoscator”).

Evolutia atitudinii lui Belsius arata puterea de persuasiune pe care o

avea domnul Moldovei si o anumita doza de fascinatie ce, se pare, ca o

exercita asupra celor aflati in imediata sa vecinatate. Ambasadorul

imperial, desi fusese trimis cu o misiune secreta, fusese primit de Despot

cu toate onorurile destinate unei persoane publice, oficiale. In plus, acesta

se straduise sa ii lase impresia unei mari increderi si prietenii, ceea ce

magulise profund vanitatea ambasadorului. Este suficient sa amintim

conversatiile confidentiale, purtate pe soptite in iatacul domnului, la care

Belsius face referiri in mai toate notele sale. Cu aceste ocazii, domnul

Moldovei incerca sa-si convinga interlocutorul ca ii impartaseste

informatii de cea mai mare importanta pentru siguranta Casei de Austria.

Pe rand, Despot mentiona de existenta unor spioni ai otomanilor la

Viena, despre posibilitatea cuceririi Transilvaniei si culmina cu un plan

„secret”: de recuperare a Budei si a cetatilor moldovenesti de pe litoralul

pontic. Datele erau insa asa de putin concrete, incat pana si increzatorul

ambasador isi punea intrebari cu privire la sensul celor spuse de domn.

Rapoartele trimise de ambasadorul imperial sunt net favorabile lui

Despot si gasim numeroase fragmente in care se noteaza faptul ca insusi

domnul ii dicta pasaje intregi din aceste rapoarte. La 13 aprilie, Belsius

informa pe arhiducele Maximilian ca domnul „m-a dus cu el mai inauntru

si mi-a poruncit sa scriu acestea Maiestatii Voastre, in numele sau”. La

19 aprilie, ambasadorul il intreba direct pe Despot „ce lucru nou as putea

scrie Maiestatilor Voastre din partea sa”. Dupa cum se poate vedea,

Belsius devenise un fel de secretar particular al domnului si nu un

reprezentant al intereselor Casei de Austria. In alte cateva randuri, acesta

nota ca a scris corespondenta lui Despot, adresata colaboratorilor sai (lui

Anton Zékel – Székely –, Albert Laski si altora), dar si mai des arata ca a

fost pe post de interpret, in timpul audientelor acordate reprezentantilor

secuilor si solilor principelui Ioan-Sigismund.

Cu ocazia acestor audiente, Belsius avea ocazia sa auda si lucruri

care ii starneau indoieli. Exista in rapoartele sale cateva accente critice la

adresa firii schimbatoare a domnului si la prea marea bunavointa ce o

nutresc otomanii fata de acesta, dar aceste asertiuni sunt imediat

„inecate” in pasaje elogioase, ce arata parca teama ambasadorului, ca, in

ciuda corespondentei cifrate, aceasta ar fi putut fi citita de Despot.

Cele mai elocvente rapoarte pentru modul in care Belsius informa

curtea imperiala sunt cele din 6 si 7 iunie. Ele au fost redactate in urma

audientei acordate de domnul Moldovei emisarilor secuilor, rasculati

impotriva lui Ioan-Sigismund si, ulterior, chiar solilor principelui

Transilvaniei. Daca ambasadorul Habsburgilor astepta ca acutizarea

conflictului din Transilvania sa il convinga pe Despot sa intervina cu

armele, pentru a apara interesele imparatului, rezultatul a fost cu totul

altul. Domnul Moldovei se prezenta tuturor acestor emisari ca un arbitru

al neintelegerilor dintre „rebeli” si principe si accepta rolul de mediator,

dar de pe pozitii de forta si superioritate. Aceasta il facea pe ambasador

sa scrie la 6 iunie: „Despot era acum tot atat de subtil si inca mai

alunecos, daca pot spune astfel, decat ca un sarpe”. Domnul Moldovei ii

aparea in apogeul fortei sale politice cand nota: „Fiul regelui Ioan cere

ajutor si ii va inapoia de bunavoie cele ce sunt ale sale cetatile domnilor

moldoveni din Transilvania, chiar se roaga sa i se trimita boieri care sa

poarte solie la secui”. In alt pasaj Belsius revenea si mai explicit „ cand

a vazut acest Despot ca el poate sa ii ajute si sa-i vatame si pe unii si pe

altii, adica si pe turci si pe crestini (ceea ce se datoreste pozitiei

geografice) a inceput mai apoi in urma solilor turci sa se sumeteasca,

incat este chiar teama ca turcul sa reverse asupra lui toata favoarea”.

Ambasadorul se simtea chiar obligat sa ii reaminteasca domnului de

juramantul de vasalitate, prestat fata de imparat la Locse (Levocsa) si sa il

impiedice „prin prezenta sa ca sa nu se repeada acesta in ajutorul lui

Ioan-Sigismund”. Comportamentul lui Despot il facea pe Belsius sa

verifice chiar, prin agentii sai, daca cele spuse de domn sunt intotdeauna

adevarate si sa isi exprime teama ca acesta una face si alta spune. La 13

iunie, marturisea ca cele auzite in timpul audientei acordate de domn

emisarilor secuilor l-au „lovit ca o piatra drept in inima”. Era vorba

despre convorbirea cu Albert Laski, pe care Despot il sfatuia sa ramana

doar mediator de pace intre secui si Ioan-Sigismund si sa nu intervina cu

armele in Transilvania (“asadar ramai deoparte de la aceasta treaba, caci

ei <transilvanenii> sunt tributari turcului, iar cat priveste ca sa fii tu

mediator, acest lucru negresit poti sa-l faci si vei face un lucru placut

turcului daca vei impaca pe supusii sai, nu spori rebeliunea lor pe care

Ferdinand ar dori-o cu cea mai mare patima si din partea ta mai ales

acum”.

Toate aceste semnale de alarma ar parea ca veneau de la un

observator atent si vigilent, dar trebuie subliniat faptul ca orice nota

critica este disimulata de alte cateva pagini de elogii sau de digresiuni,

incat practic acestea nu se pot observa decat la o citire deosebit de atenta

si oarecum avizata. Mai directe si mai clare sunt reprosurile pe care

Belsius le facea cu destula insistenta imparatului si arhiducelui

Maximilian. Intre 6 si 30 iunie, ii acuza de pasivitate pe frontul din

Transilvania, ii sfatuia, destul de iritat, sa nu scape ocazia de a interveni

in rascoala secuilor, le cerea bani pentru suplimentarea cheltuielilor de

intretinere si, in cele din urma, dandu-si seama ca prioritatile politice ale

stapanilor sai s-au schimbat, insista sa primeasca noi instructiuni pentru

desfasurarea misiunii sale diplomatice. „Deci prea supus si prea rugator

doresc sa stiu ce am de facut. Caci propunandu-mi-se o alta navigatie

odata ajuns in port trebuie sa mi se dea si alta panza si sa mi se

potriveasca vaslele, asa cum va porunci M.V. Acesta <Despot> nu se va

grabi nici cu ajutoarele, nici cu razboiul”. Cu aceasta ocazie (la 30

iunie), Belsius trimitea arhiducelui Maximilian si copiile corespondentei

purtate de domnul Moldovei cu Ioan Sigismund, in lunile mai-iunie 1562,

ce cuprindeau porunca sultanala ca Despot sa il ajute pe Ioan-Sigismund

impotriva rasculatilor si promisiunile de pace si buna vecinatate intre cei

doi.

Toate aceste ambiguitati si informatii confuze il faceau pe

arhiducele Maximilian sa se arate profund nemultumit de activitatea lui

Belsius. La 13 iunie, ii scria ambasadorului ca a primit corespondenta

acestuia, trimisa in lunile aprilie si mai, dar ca informatiile trimise sunt

neclare si ii poruncea sa trimita rapoartele la timp si sa noteze doar

lucrurile importante. In acelasi timp, Maximilian transmitea lui Despot

intreaga sa bunavointa si sprijin, dar dorea sa stie de la Belsius cum

evolueaza raporturile intre domnul Moldovei si sultan, raporturi despre

care stia, deja, ca sunt foarte bune.

In aceeasi zi (13 iunie), arhiducele scria si imparatului Ferdinand,

aratandu-si fatis dorinta de a-l inlocui pe Ioan Belsius, care trimisese trei

scrisori „scrise fara o ordine cronologica, confuze si pline de lacune”. Din

aceasta cauza, Ferdinand era rugat sa hotarasca rechemarea lui Belsius si

trimiterea altui ambasador. In acelasi timp, se hotara ca in scurt timp

Francisc Záy sa trimita „in secret”, in Moldova, armele cerute de Despot.

La 25 iunie, Maximilian revenea cu date noi cu privire la situatia

din Moldova, culese din raportul adus de Pierre Roussel, dar si din cele

ce le aflase prin viu grai de la acesta. Desi memoriul lui Roussel era in

totalitate favorabil domnului Moldovei, pe care il prezenta ca fiind

inconjurat de dusmani si lipsit de orice posibilitate financiara de a se

inarma, Maximilian se temea ca Despot ar putea „lucra” pentru sultan (

arbitror Despotam suspicionem qua prius apud Turcatum Principem

laborat). In acelasi timp, cererile repetate de arme si de bani ale

domnului Moldovei il faceau pe Maximilian sa creada ca „puterea lui

Despot nu mai este la fel de sigura ca pana acum si nici nu va prinde

radacini si ma indoiesc ca de acum ne-ar fi de folos pentru viitor ca sa

trimitem in acest mod masini de razboi in posesiunile acestuia <Despot>,

care oricum sunt supuse turcilor”. Cu toate acestea, era bine ca in

continuare sa i se arate lui Despot cea mai mare bunavointa si sa i se

trimita o suma modica, intre 2.000 si 4.000 de florini, care i-ar folosi lui

Despot sa cumpere „cate ceva din ce ii este necesar”.

La 7 iulie 1562, Maximilian anunta ca il va rechema pe

ambasadorul imperial in Moldova, ale carui rapoarte erau incomplete si

voit laudative la adresa lui Despot (praefatus Belsius narrationes suas

more suo confundat atque truncato sensu perscribat deprehendo tamen

Despotam inservire). Cu aceasta ocazie, se stabilea ca imparatul si fiul

sau aveau sa fie reprezentati la planuita nunta a domnului de catre viitorul

ambasador ce avea sa fie trimis in Moldova.

La 21 iulie, Ioan Belsius pleca din Moldova, fiind rechemat de

Ferdinand (sub honesto pretextu). Despot nu scapa insa ocazia de a-l

folosi ca pe propriul sau agent diplomatic la curtea Habsburgilor,

inmanandu-i scrisoarea prin care cerea ajutor militar. De altfel Belsius

avea sa revina in Moldova, unde, in octombrie 1562, il gasea noul

ambasador Martin Literatul (Szentgothárdy), care era obligat de domn sa

colaboreze cu colegul sau, pana la sfarsitul lunii ianuarie 1563.

Scrisoarea oficiala de acreditare a lui Martin Literatul era semnata de

Ferdinand de Austria la 25 august 1562 la Praga, iar instructiunile i se

inmanau la inceputul lunii octombrie 1562.

Textul acestor instructiuni urmarea sa clarifice noului ambasador

scopul misiunii sale in Moldova. Acesta era urmatorul: sa mentina

bunavointa lui Despot pentru cauza Casei de Austria, de al carei ajutor

trebuia incredintat, dar, in acelasi timp, urma sa explice domnului

Moldovei ca armistitiul incheiat cu turcii trebuie respectat pentru ca

Habsburgii sa nu fie acuzati de incalcarea pacii. Daca, insa, otomanii ar

rupe tratatul atunci imparatul ar porni cu toate fortele si masinile de

razboi sa-si apere regatul Ungariei si nu ar uita „de salvarea Moldovei si

a altor vecini ai regatelor si provinciilor sale, de siguranta si linistea

<carora> este legat”.

In secret, Martin Szentgothárdy avea sa se informeze despre orice

miscare suspecta a domnului, despre modul in care administra si guverna

tara, despre starea de spirit a locuitorilor, ca si despre orice fel de simpatii

ar exista fata de Ioan-Sigismund sau fata de otomani. Misiunea lui

Szentgothárdy era clara, dar nici rapoartele acestuia nu aveau sa

lamureasca mai bine pe Habsburgi despre manevrele politice ale lui

Despot, decat cele ale lui Belsius.

Putem considera ca intre lunile aprilie 1562 si ianuarie 1563 din

Moldova au sosit doar doua rapoarte relativ obiective, care au scapat de

cenzura, dar si de puterea de persuasiune a lui Despot. Cele doua

informari apartin: una lui Belsius si este scrisa la 4 februarie 1563, la

Eperjés, deci la eliberarea sa definitiva din functie, iar cea de-a doua a lui

Martin Literatul si era redactata la inceputul misiunii sale, la 20 ianuarie

1563, fiind incredintata tot lui Belsius spre a fi scoasa din Moldova. In

ambele cazuri este clar ca ambasadorii nu au fost nicicum influentati de

domn si incearca parca sa isi scuze propriile rapoarte neclare. La 4

februare, Belsius relata inceputul conflictului intre Despot si Laski,

lasand sa se inteleaga ca domnul Moldovei nu a procedat cu dreptate,

cand l-a deposedat pe cel mai apropiat sprijinator al sau de cetatea

Hotinului, pe care i-o daruise, ca recompensa pentru banii dati la urcarea

sa pe tron. La 20 ianuarie, raportul lui Martin Literatul arata clar ca pana

la acea data fusese impiedicat de domn sa isi indeplineasca functia sa

diplomatica, deoarece acesta il preferase pe Belsius, ce alcatuise toate

notele si memoriile trimise curtii imperiale. Imediat insa, incepand cu 2

februarie 1563, rapoartele lui Martin Szentgothárdy reluau acelasi ton cu

cele ale predecesorului sau, Despot fiind coplesit cu elogii, in timp ce

Albert Laski este tratat drept un tradator lipsit de onoare.

Cea mai elocventa marturie a modului abil in care domnul

Moldovei stia sa-si apere interesele politice, dar si a puterii sale de

seductie asupra ambasadorilor imperiali, poate fi considerata arestarea

agentului luteran Wolf Schreiber. Acesta sosea la Suceava, la 31

decembrie 1562, ca imputernicit al teologului David Ungnad, ca sa se

ofere sa traduca si sa tipareasca Biblia in limba romana. Modul plin de

emfaza in care acesta se prezenta la domn, echipajul stralucitor care-l

adusese in Moldova, precum si scrisoarea de recomandare data de

imparat starneau invidia celor doi ambasadori, aflati la Suceava (Belsius

si Szentgothárdy), care s-au temut ca aveau sa piarda favoarea domnului.

Desi ulterior incercau sa se disculpe in fata imparatului, pe moment cei

doi ambasadori fusesera primii care il denuntasera pe Schreiber, ca pe un

posibil spion si instigator, trimis de Ioan-Sigismund pentru a demonstra

Portii legaturile secrete dintre Despot si Habsburgi. La indemnul

agentilor imperiali, dar si din dorinta de a se pune intr-o lumina

favorabila la Constantinopol, domnul Moldovei hotara arestarea lui

Schreiber si trimiterea sa la Curtea sultanului. Apelurile disperate ale

celui intemnitat pe nedrept nu gaseau ecou nici macar la imparat, ce-l

acuza ca plateste pretul prostiei si nesabuintei sale ((meritas dat stultitiae

et temeritatis suae poenas). Schreiber avea sa ramana captiv pana in anul

1565.

In anul 1563, atentia Casei de Austria avea sa fie in continuare

atintita asupra Moldovei, de data aceasta datorita conflictului dintre

Albert Laski si Despot, conflict ce ameninta sa ia amploare prin

implicarea cneazului Dimitrie Wiesniowiecki si chiar a Poloniei, care era

favorabila revenirii pe tron a lui Alexandru Lapusneanu. La 29 martie,

Ferdinand de Austria ii cerea lui Maximilian sa ia grabnic masuri ca sa se

incheie lupta cu Moldova, pentru ca aceasta aducea prejudicii „Republicii

crestine si prezentelor noastre regate si posesiuni ereditare”.

Lupta cu Laski a fost intr-adevar de rau augur pentru domnul

Moldovei. Desi acesta il infrangea pe Wiesniowiecki si se impaca, macar

formal, cu Albert Laski, tulburarile din anul 1563 dadeau prilej boierilor,

nemultumiti mai ales de politica religioasa dusa de Despot, sa se revolte

sub conducerea lui Stefan Tomsa. Asedierea domnului la Suceava a luat

sfarsit odata cu dezertarea garnizoanei maghiare ce-l pazea pe domn si

prin asasinarea acestuia. La 29 octombrie Alexandru Lapusneanu primea

deja la Poarta firmanul de investitura.

La 20 noiembrie 1563, Francisc Záy scria imparatului despre

desfasurarea evenimentelor din Moldova, exprimandu-si regretul ca

trupele sale si cele ale lui Melchior Balassa nu au ajuns la timp, pentru a-l

salva pe Despot. Desi adunasera 1 300 de ostasi, acestia nu au mai fost

trimisi in Moldova, deoarece primisera stirea ca domnul a fost ucis. Záy

descria rascoala garnizoanei maghiare si uciderea lui Despot, cunoscand

versiunea omorarii lui Petru Deway de catre domn, versiune dezmintita

de procesul intentat ulterior lui Martin Farkas, ca instigator la rebeliune si

autor moral al asasinarii lui Despot. Comandantul cetatii Kosice nota insa

cu regret ca moartea domnului Moldovei a provocat atata bucurie lui

Ioan-Sigismund, incat acesta a poruncit sa se traga salve de tun in toate

cetatile sale.

Situatia devenea cu adevarat ingrijoratoare pentru ca Záy mentiona

ca Alexandru Lapusneanu era in drum spre Moldova, iar domnul Tarii

Romanesti era legat de Ioan-Sigismund „prin legaturi de familie si

prietenie”. Aluzia era la apropiata nunta dintre Petru-Voda si Elena

Cherepovici. Tatal acesteia fusese un apropiat al lui Petru Petrovic si al

reginei Isabela; Habsbsurgii sperasera in 1562 sa aduca pe acest nobil de

partea lor. La data raportului lui Záy, era clar faptul ca alianta

matrimoniala contractata de Petru era favorabila strangerii relatiilor

acestuia cu Ioan-Sigismund, in detrimentul Casei de Austria.

Autorul scrisorii nu se putea abtine sa nu deplanga lipsa acuta de

bani, care dusese la intarzierea ajutorului pentru Despot (“daca am fi avut

macar 3 000 de florini, Despot ar fi trait si acum”) si cerea ca imparatul

sa expedieze subsidii la Hotin, lui Laski si sa se ingrijeasca, pe viitor, sa

trimita banii la timp si pentru celelalte garnizoane.

La 3 decembrie 1563, Francisc Záy cerea incuviintarea imparatului

sa nu lase lucrurile la voia intamplarii in Moldova si sa intre cu trupele

lui Melchior Balassa, pentru a-l pune pe tronul tarii pe tanarul boier

Socol, fiul unui „fost conducator al muntenilor numit <si el> Socol”.

Acesta fusese adapostit de Melchior Balassa si era chiar sprijinit de o

parte a boierilor munteni pentru a prelua domnia Tarii Romanesti. Lui

Záy i se parea insa mai profitabil si mai usor ca sa-l ajute pe Socol sa

devina domnul Moldovei. Capitanul Cassoviei se straduia chiar sa-i

demonstreze lui Ferdinand ca a numi domni in cele doua tari romane nu

inseamna a actiona impotriva sultanului, atata timp cat acestea isi platesc

marite tributurile. Záy mergea pana acolo incat nutrea speranta, lipsita de

temei, pentru cauza Casei de Austria, ca „Socol este indragit de marele

vizir, astfel incat ar putea intra oricand in regatul transalpin; acesta ar

pune posesiunile sale ca tampon fata de cele ale imparatului si acestuia i

se va confirma domnia. De asemenea, se poate spera si la domnia

moldovenilor daca in acest chip, cu ajutorul lui Dumnezeu, Marinimia

Sfintei Voastre Maiestati ar putea sa o cuprinda”. Pentru asemenea

expeditie, in care pretendentul Socol era vizat pentru ambele tronuri, Záy

cerea insa bani (3 000 de florini) si ostasi, care sa fie la dispozitia sa

cateva luni, efectivele urmand sa urce macar la 1 000 de pedestrasi si 600

de calareti. In felul acesta, credea entuziastul comandant de osti, ca ar fi

„omorata orice speranta a transilvanului”, pentru ca Socol s-ar urca pe

tronul Tarii Romanesti si al Moldovei, iar credinta acestuia fata de

Habsburgi era de netagaduit, pretendentul fiind gata sa isi trimita fratele

ostatic la curtea imperiala, ca zalog al respectarii juramantului de

vasalitate.

Unui asemenea proiect, pe cat de atragator pe atat de utopic,

imparatul Ferdinand nu-i dadea curs, fiind constient de fortele militare

imense pe care ar fi nevoit sa le angajeze, pentru a pune, practic, sub

controlul sau zona extra-carpatica. Habsburgii nu reusisera in decursul a

patru decenii sa ocupe Transilvania, asa ca aducerea pe tronul celor doua

tari romane a unui domn vasal Casei de Austria ii aparea lui Ferdinand

peste puterile sale. Dornic sa nu fie acuzat ca a violat tratatul de pace,

imparatul se abtinea de la orice imixtiune fatisa in Moldova, desi la 9

februarie 1564 Francisc Záy ii scria despre lupta sangeroasa ce se dadea

intre Stefan Tomsa si Alexandru Lapusneanu. Avand sprijinul polon si

otoman, Alexandru nu accepta nici un fel de negocieri cu Tomsa, care ii

promisese sultanului sa se retraga momentan din domnie, sa traiasca la

Constantinopol, cu conditia ca la moartea lui Alexandru sa primeasca el

investitura.

Záy il mai anunta pe imparat ca bunele relatii intre Ioan-Sigismund

si Petru-Voda s-au rupt, deoarece domnul muntean, fara un motiv clar, isi

repudiase sotia, pe Elena Cherepovici, iar principele Transilvaniei

considerase acest act ca pe o insulta personala.

Stiri despre luptele din Moldova revin in rapoartele lui Záy pana in

aprilie 1564, cand era anuntata arestarea lui Tomsa in Polonia,

deposedarea sa de bunuri si iminenta pedeapsa cu moartea, deoarece

acesta era facut vinovat de uciderea lui Dimitrie Wiesniowiecki, de catre

turci .

Lipsa de interes a imparatului fata de informatiile trimise cu

obstinatie de comandantul cetatii Cassovia se datora faptului ca odata ce

sultanul acordase tronul Moldovei lui Alexandru Lapusneanu, Ferdinand

intelesese ca pe moment posibilitatea sa de amestec in politica tarilor

romane ramanea nula. Interesat sa-si apere ultimele capete de pod in

Transilvania, imparatul dorea sa mentina pacea cu Imperiul otoman.

Moartea lui Ferdinand, in iulie 1564, i-a adus urmasului sau, Maximilian

al II-lea, grija reactualizarii tratatului de pace din 1562.