Geopolitica Japoniei in secolul XX

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE ISTORIE

Referat

Geopolitica Japoniei in secolul XX

Geopolitica Japoniei in secolul XX

Japonia in secolul douazeci se manifesta ca o natiune aflata in cautarea unui scop, o natiune cuprinsa de framantari interioare, de contradictii, de complexe si de momente profunde de autoanaliza. Intr-o prima faza, care a durat putin peste cinzeci de ani, din 1890 pana in 1945, statul nipon a incercat sa niveleze terenul competitiei si sa ajunga din urma tarile occidentale, mult mai avansate, prin folosirea puterii sale militare si prin aderarea la principiile realpolitikului german. Aceasta alegere s-a datorat atat complexului de inferioritate resimtit de poporul japonez fata de marile puteri ale vremii si a refuzului de a impartasi destinul Asiei continentale , cat si consecintelor Tratatului de la Washington din 1922 prin care Statele Unite au cautat sa limiteze influenta Japoniei in zona Pacificului de vest. Dupa sfarsitul celui de al doilea razboi mondial situatia se schimba drastic. Japonia se transforma aproape peste noapte dintr-o natiune imperialista intr-un stat pacifist, renuntand prin constitutie la dreptul de a purta razboi si la dreptul de a mentine o armata proprie, chiar si sub o forma minima, necesara si permisa prin Carta ONU pentru a se putea apara in fata unei agresiuni externe. Aceasta schimbare neasteptata si aproape absoluta in atitudinea poporului japonez s-a datorat in cea mai mare parte traumelor pe care acesta le-a resimtit in perioada Razboiului de 15 ani , si care a dus in cele din urma la abandonarea totala a Destinului Imperial.

In randurile urmatoare voi incerca sa analizez, din punct de vedere geopolitic, aceste doua momente - prima jumatate imperialista a secolului douazeci si a doua jumatate pacifista - din istoria statului japonez. Voi incerca sa punctez, in masura in care va fi posibil, asemanarile si deosebirile dintre fascismul nipon si fascismul european, dintre motivatiile expansionismului german si motivatiile expansionismului japonez si voi identifica diferentele majore dintre gandirea geopolitica a Japoniei in prima jumatate a secolului douazeci, pe de-o parte, si gandirea geopolitica a Japoniei in perioada Razboiului Rece, pe de alta parte.

Dupa sosirea in 1853 a " corabiilor negre " americane statul nipon a fost nevoit pentru a supravietui sa puna capat izolationismului sau insular vechi de aproape doua sute de ani si sa urmeze calea modernizarii si a expansiunii, dupa modelul tarilor occidentale. Alternativa era sa impartaseasca destinul Asiei si sa devina o zona de influenta disputata intre marile puteri coloniale. In acest context poporul japonez a optat pentru prima varianta, revolutia Meiji din 1866 care a pus capat erei shogunatului reprezentand primul pas facut de acesta spre implinirea destinului sau imperial.

Din punct de vedere geografic Japonia s-a situat de la bun inceput intr-o pozitie favorabila pentru a-si extinde propria influenta in zona Pacificului de vest. Dispunerea latitudinala a insulelor sale principale ( Hokkaido, Honshu, Shikoku si Kyushu ) ii permitea, intr-o masura egal avantajoasa, expansiunea fie spre regiunile bogate in materii prime din sud-estul Asiei ( Taiwan - cucerit in 1892 ; Filipine, Oceania, Indochina - cel mai mult dorite si, in cele din urma ocupate in timpul celui de al doilea razboi mondial ), fie spre vastele teritorii ale Chinei, folosind drept cap de pod peninsula coreeana, cucerita in 1910. Dincolo de acest atu geografic Japonia s-a mai bucurat la inceputul secolului douazeci de un alt avantaj, politic de data aceasta, deosebit de important: competitia dintre marile puteri europene pentru sfere de influenta. Izbucnirea primului razboi mondial si implicarea statului japonez in conflict, i-a permis acestuia intr-o maniera relativ usoara sa-si impuna propria hegemonie in Asia de sud-est prin ocuparea coloniilor germane si prin disparitia temporara a concurentei economice europene din zona ..

In 1910 statul nipon isi atinsese limitele propriei expansiuni. Prezenta marilor puteri in aceasta regiune a lumii a facut imposibila continuarea procesului de extindere a imperiului japonez inceput cu douazeci de ani mai inainte. La acea data, in 1910, statul nipon nu detinea capacitatea militara de a lupta cu Marea Britanie sau cu Franta si de a invinge, iar noile teritorii obtinute la inceputul secolului douazeci ( Taiwan, I-le Kurile, jumatatea sudica a peninsulei Sakhalin, Coreea ) nu erau in masura sa furnizeze toate materiile prime de care avea nevoie economia japoneza pentru a sustine extinderea imperiului. Pentru o scurta perioada dupa sfarsitul primului razboi mondial aceasta situatie parea sa se modifice spre avantajul Japoniei, o data cu retragerea prezentei occidentale din zona Pacificului de vest. In 1922 insa ambitiile expansioniste ale statului nipon au fost brusc oprite odata cu semnarea Tratatului de la Washington. Japonia s-a regasit din nou in aceeasi situatie precara in care se aflase cu zece ani mai inainte. Desi era un stat industrial puternic dezvoltat, arhipelagul nipon detinea putine resurse naturale, fiind dependent de importuri si de accesul la rutele maritime.

In acest context, incepand cu perioada anilor '20, gruparile nationaliste de dreapta vor capata o pondere tot mai mare pe arena politica interna. Spre deosebire de nazismul german ideologia japoneza de dreapta a reprezentat mai degraba o imbinare de idei traditionaliste si conservatoare - loialitatea suprema fata de imparat si patrie, respectarea codului bushido - si idei cvasi-fasciste - superioritatea rasei japoneze, controlul statului asigurat de armata - folosite de catre elita politica pentru a justifica expansiunea imperiului. Abia in perioada anilor '30, o data cu formarea axei Berlin-Tokyo, au loc pentru prima oara schimburi de idei intre nationalistii germani si cei japonezi. Desi in esenta aceleasi gandirea nipona de dreapta difera de cea germana prin modul in care a aparut si prin accentul pe care-l pune pe originea divina a imparatului, tenno, si a poporului japonez.

Concomitent cu ascensiunea fortelor nationaliste in perioada anilor '20 apar in randul intelectualitatii nipone doua scoli de gandire care sustineau expansiunea imperiului de-a lungul a doua axe diferite:

Scoala continentala era de parere ca extinderea trebuia sa aiba loc pe directia est-vest spre Manciuria si China, folosind drept cap de pod peninsula coreeana cucerita in 1910. Existau cinci motive pentru aceasta alegere: 1) tratatul de la Washington din 1922 a impiedicat dezvoltarea unei forte navale, dar nu si a unei forte militare terestre 2) expansiune spre sud era imposibila datorita prezentei marilor puteri occidentale in aceasta zona 3) razboiul continental era de preferat datorita rezistentei minime pe care japonezii o vor intampina 4) fiind un stat insular Japonia era vulnerabila in cazul unui conflict cu o Mare Putere capabila sa-si proiecteze fortele militare pe distante lungi. Cucerirea Chinei si a Manciuriei si mutarea centrelor de productie in aceste zone ar fi aparat industria japoneza de un atac provenit pe cale maritima 5) prin cucerirea Asiei de est statul nipon isi va asigura o mare parte resursele necesare pentru sustinerea efortului de razboi.

Scoala oceanica - Blue-Water School era de parere ca extinderea imperiului ar trebui realizata pe directia nord-sud din mai multe motive: 1) Japonia detinea deja importante posesiuni in regiunile tropicale 2) Asia de sud-est oferea intregul ansamblu de materii prime necesare pentru sustinerea industriei nipone: minereuri de fier in Malaezia si Filipine; carbune si lemn ( in special bambus ) in Sumatra si Borneo; petrol in Indochina etc 3) Japonia, fiind un stat insular si dependent de importuri, trebuia sa-si asigure in primul rand controlul asupra rutelor comerciale, dupa exemplul Imperiului Britanic.

Se pot observa in cadrul acestor doua scoli asemanarile cu modelul imperialist german, care prioretizeaza importanta puterii terestre, land-power, si, respectiv, cu modelul imperialist englez, bazat pe suprematia maritima, sea-power. Pana la izbucnirea celui de al doilea razboi mondial gandirea geopolitica a Japoniei a fost dominata de scoala continentala, dupa cum avea sa afirme un diplomat nipon prezent la semnarea Tratatului de la Washington din 1922: .There is absolute unanimity in Japan on the proposition that we mustexpand; but there are two schools of thought as to where we should expand:the first is the Continental School, the second is called Blue-water School. For the moment the Continental School has the upper hand . Exista o serie de asemanari intre modelul continental japonez de expansiune si ideile geopolitice enuntate de Karl Haushofer: 1) existenta si prosperitatea unui stat depinde in primul rand de accesul la regiunile bogate in resurse 2) o natiunea sanatoasa si puternica, precum Japonia, are dreptul de a se extinde si de a aduce restul popoarelor din Asia, mai slab dezvoltate, sub conducerea sa 3) extinderea continentala era de preferat deoarece scadea vulnerabilitatea statului in fata unui atac provenit pe cale maritima. Spre deosebire de Haushofer care sustinea expansiunea prin cultura si prin asimilarea pasnica a natiunilor mai mici, elita japoneza a preferat razboiul ca mijloc de a obtine autarhia si de a-si asigura spatiul vital de care avea nevoie - lebensraum. Din multe puncte de vedere aceasta optiune a fost impusa statului nipon care in timpul perioadei interbelice si-a vazut propriu imperiu comercial prabusindu-se incetul cu incetul in fata expansiunii economice a marilor puteri occidentale: If we merely hope to develop trade, we shall eventually be defeated by England and America, who possess unsurpassable capitalistic power. In the end, we shall get nothing [ . ]Final success belongs to the country having food supply; industrial prosperity belongs to the country having raw materials; the full growth of national strength belongs to the country having extensive territory. If we pursue a positive policy to enlarge our rights in Manchuria and China all these prerequisites of a powerful nation will constitute no problem.

Extinderea statului japonez in perioada anilor '30 a fost initiata sub actiunea unei duble presiuni:

O presiune interna care s-a manifestat prin dorinta de a recupera terenul pierdut in fata puterilor occidentale. Aceasta dorinta avea la baza un complex de inferioritate / superioritate puternic resimtit de poporul japonez. Arhipelagul nipon era privit ca un taram ales de zei, situat in centrul lumii, iar locuitorii acestui arhipelag , ca descendenti ai zeilor, fusese incredintati cu misiunea divina de a uni toate colturile pamantului sub conducerea lui Tenno. In realitate Japonia incepuse incetul cu incetul sa fie lasata in urma de celelalte mari puteri ale vremii, cum ar fi Marea Britanie sau Statele Unite. Aceasta discrepanta a starnit dorinta japonezilor de a-si demonstra propria valoare si de a ocupa un loc pe scena mondiala compatibil cu statutul de popor ales de zei.

O presiune externa - Gaiatsu : Dupa sosirea corabiilor negre in 1853 Japonia a avut de ales intre doua optiuni: fie sa treaca sub controlul statelor occidentale, si astfel sa devina, asemenea Asiei, o simpla zona de influenta, fie sa depaseasca acest obstacol si, urmand modelul marilor puteri, sa-si creeze propriului sau imperiu colonial. Dorinta de expansiune a poporului japonez poate fi explicata, din acest punct de vere, ca o reactie de autoaparare fata de presiunea externa a statelor vestice. Razboiul ce se prefigura la orizont urma sa aiba, in ochii japonezilor, forma unui conflict intre doua civilizatii fundamental diferite, scopul acestei ciocniri fiind eliberarea definitiva a continentului asiatic de orice influenta occidentala.

Ideologia care a stat la baza expansiunii nipone a avut, spre deosebire de fascismul european, o puternica componenta spirituala care cuprindea trei elemente: 1) Imparatul era un descendent direct al zeitatilor ancestrale iar japonezii erau un popor ales 2) arhipelagul nipon era centrul lumii 3) hakko ichiu : cele opt colturi ale pamantului sub un singur acoperis - reprezenta mandatul divin ce fusese incredintat poporului japonez pentru a uni intreaga lume sub conducerea Imparatului. Toate aceste elemente alcatuiau impreuna Calea Imperiala.

In 1938, la putin timp dupa izbucnirea celui de al doilea Razboi Sino-Japonez, reprezentantii elitei politice de la Tokyo au anuntat formarea unui bloc de natiuni, liber de orice influenta occidentala, in estul continentului sub denumire de Marea Sfera Asiatica a Co-prosperitatii. Aceasta noua entitate avea sa cuprinda arhipelagul nipon, Manciuria, peninsula coreeana, o parte din China, Taiwan iar mai tarziu I-le Filipine, Oceania si sud-estul Asiei (v. harta p.9) Din punct de vedere industrial si agricol marea sfera a co-prosperitatii urma sa fie impartita in trei zone: 1) nucleul productiv si managerial format din arhipelagul japonez 2) regiunea continentala, in primul rand Manciuria si nordul Chinei, ce urma sa furnizeze materiile prime necesare in industria de razboi. Amplasarea centrelor extractive in aceasta zona a fost facuta din motive strategice. 3) coloniile din sud ce reprezentau principalele piete de desfacere ( alaturi de cele din China ) pentru produsele nipone. Dupa formarea acestei entitati politice si teritoriale urmatorul pas spre implinirea destinului imperial trebuia sa fie ocuparea integrala a statului chinez, identificat drept Heartlandul continentului asiatic: in order to conquer China we must first conquer Manchuria and Mongolia. In order to conquer the world we must first conquer China. If we succeed in conquering China, the rest of the Asiatic countries and the South Sea countries will fear us and surrender to us. Then the world will realize that Eastern Asia is ours and will not dare to violate our rights[9] Se remarca in acest caz asemanarea dintre gandirea geopolitica nipona si teoria heartlandului enuntata la inceputul secolului douazeci de Sir Harlford John Mackinder, cu centrul situat de aceasta data in China si nu in Europa de est.

Dupa sfarsitul celui de al doilea Razboi Mondial Imperiul Japonez dispare de pe harta lumii. Unul dintre motivele principale care a contribuit la infrangerea arhipelagului nipon a fost sustinerea prelungita de catre acesta a unui efort militar si economic mult prea ridicat. Odata cu extinderea conflictului capacitatea japonezilor de a-si alimenta masina de razboi, in ciuda noilor teritorii cucerite, a scazut de la un an altul, ducand in cele din urma la capitularea neconditionata din 1945.

Doi ani mai tarziu in timpul ocupatiei americane este emisa o noua constitutie prin care statul japonez renunta pentru totdeauna la dreptul de a mai purta razboi si la dreptul de a mai mentine orice forma de putere militara, indiferent daca aceasta era limitata la strictul necesar pentru a-si garanta propria securitate. In schimb integritatea teritoriala si politica a Japoniei urma sa fie aparata, pe baza noului tratat de alianta, de catre Statele Unite, sub indrumarea careia fusese redactat articolul IX din constitutia nipona, altfel cunoscut si sub denumirea de articolul pacii[10]:

ARTICLE 9.

(1)Aspiring sincerely to an international peace based on justice and order, the Japanese people forever renounce war as a sovereign right of the nation and the threat or use of force as means of settling international disputes.

(2) In order to accomplish the aim of the preceding paragraph, land, sea, and air forces, as well as other war potential, will never be maintained. The right of belligerency of the state will not be recognized.

Sapte ani mai tarziu, in 1954, constitutia a fost partial reinterpretata, pentru prima si ultima oara in istoria sa, recunoscand dreptul statului de a mentine o forta militara sub o forma minima, in conformitate cu articolul 51 din Carta ONU, cu scopul de a se putea apara in eventualitatea unei agresiuni externe. Demn de mentionat este ca reinterpretarea constitutionala din 1954 s-a datorat mai degraba presiunilor americane si nu atat dorintei poporului japonez de a-si reinvia trecutul imperialist. Din contra chiar locuitorii arhipelagului nipon pareau decisi odata cu sfarsitul tragic al celui de al doilea Razboi Mondial sa rupa toate legaturile cu perioada militarista a anilor '30 -'40. Desi constitutia fusese redactata sub indrumarea autoritatilor americane, izbucnirea conflictului est-vest si inceputul politicii de containment a creat o noua situatie in care Japonia urma sa joace, asemenea Germaniei de vest, un rol central in avangarda puterilor occidentale, de aici rezultand si necesitatea reinarmarii arhipelagului nipon.

Din punct de vedere geopolitic strategia Japoniei in perioada Razboiului Rece a fost total diferita, daca nu chiar opusa, fata de strategia folosita cu douazeci de ani mai inainte. In prima jumatate a secolului statul nipon a profitat de pozitionarea unica a insulelor sale in estul continentului asiatic pentru a-si extinde dominatia in aceasta regiune a lumii. Dupa sfarsitul razboiului din coreea si izbucnirea conflictului est-vest liderii politici de la Tokyo sesizand avantajul geografic al Japoniei au profitat de noua situatia internationala pentru a obtine, fara nici un cost, sprijinul militar si economic al Statelor Unite. Plasandu-se sub umbrela de securitate americana si apeland la restrictiile constitutionale din articolul IX, care limita plafonul maxim pentru bugetul armatei la 1% din PIB, statul japonez s-a retras de pe scena internationala reintorcandu-se la vechiul sau izolationism insular. Astfel conceptul interbelic de hakko ichiu - cele opt colturi ale pamantului unite sub un singur acoperis - a fost inlocuit cu o noua politica mercantilista ce urmarea maximizarea profitului comercial si reducerea cheltuielilor militare - Doctrina Yoshida[11]. In mod ironic dupa infrangerea sa in cel de al doilea Razboi Mondial Japonia a reusit sa obtina pe cale pasnica cea ce in urma cu doua decade incercase sa obtina prin forta si nu izbutise; o dezvoltare economica fara precedent in istoria lumii , depasirea complexului de inferioritate fata de celelalte mari puteri, accesul nerestrictionat la piata americana si la majoritatea rutelor comerciale din sud-estul Asiei si plasarea intregii problematici a securitatii pe seama Statelor Unite, toate acestea fara aproape nici un cost. Bineinteles ca aceasta stare de fapt ideala nu ar fi fost posibila decat in contextul Razboiului Rece. Prin bandwagoning liderii de la Tokyo au stiut sa-si maximizeze interesele nationale, profitand in egala masura, de pozitia geografica a statului nipon, de restrictiile constitutionale, de noua viziune pacifista a poporului japonez si de situatia internationala care a luat nastere dupa sfarsitul celui de al doilea conflict mondial. In 1985 Japonia devenise cea mai mare putere economica a lumii dupa Statele Unite, cel mai mare creditor al lumii si una dintre natiunile cele mai avansate din punct de vedere tehnologic - in viziunea liderilor politici de la Tokyo arhipelagul nipon era exemplul ideal de stat pacifist care, in ciuda resurselor sale limitate, a reusit sa prospere dincolo de orice inchipuiri.

Odata cu prabusirea URSS-ului in 1992 si cu disparitia amenintarii comuniste situatia Japoniei s-a schimbat inca o data. Reducerea valorii strategice a insulelor nipone a facut imposibila continuarea implementarii Doctrinei Yoshida sub forma sa veche. In fata a numeroase critici, marea majoritate tinand de politica mercantilista desfasurata in perioada conflictului est-vest, statul nipon a fost nevoit la inceputul anilor '90 sa ia masuri in vederea revizuirii conduitei sale de pe arena internationala. Una dintre aceste masuri urmareste la momentul actual fie reinterpretarea, fie modificare partiala a constitutiei, cu precaderea articolul IX, in scopul de a-i permite Japoniei asumarea unui rol compatibil cu statutul sau de mare putere economica.

In prezent este dificil de preconizat care va fi destinul acestei natiuni in noua arhitectura internationala rezultata dupa sfarsitul Razboiului Rece. Cu toate aceste exista o serie de alternative pe care statul japonez le va putea exploata in viitorul nu prea indepartat in functie de situatia politica si militara care va lua nastere in urmatorii ani in zona Pacificului de vest: 1) Japonia ar putea sa abandoneze cu totul principiile Doctrinei Yoshida asumandu-si un rol mult mai important pe scena internationala. Cu precadere dupa evenimentele de la 11 septembrie 2001 responsabilitatile statului japonez in ceea ce priveste contributia sa la garantarea securitatii mondiale au crescut considerabil la fel si asteptarile din partea celorlalte mari puteri, si in special din parte Statelor Unite. 2) Japonia ar putea sa urmeze exemplul statelor europene si sa initieze impreuna cu alte tari de pe continentul asiatic un proces de integrare economica si politica regionala. 3) In conditiile ascensiunii chineze Japonia se poate folosi de pozitia sa geografica, la fel ca in perioada Razboiului Rece, pentru a obtine sprijinul militar si economic al Statelor Unite, ducand astfel la un echilibru nou al puterii in regiunea Pacificului de vest. Mergand pe aceasta directie statul japonez ar putea reinitia vechea politica mercantilista, revenind inca o data la izolationismul sau insular.

The Great Asian Co-prosperity Sphere

Bibliografie:

Charles A. Fisher, The Expansion of Japan: A Study in Oriental Geopolitics The     Geographical Journal, Vol. 115, Ian. - Mar., 1950, p. 179-193

Kenneth B. Pyle, The Japanese Question: Power and Purpose in a new Era, The AEI Press, Washington D.C., 1996

Robert S. Ross, The Geography of the Peace: East Asia in the Twenty-First Century International Security, Vol. 23, No. 4. 1999, pp. 81-118.

R. S. Nathan, Geopolitics and Pacific Strategy Pacific Affairs, Vol. 15, No. 2. , Iun. 1942, pp. 154-163.

William C. Johnstone, Must We Keep Japan Strong? Far Eastern Survey, Vol. 11, No. 22. Nov. 1942, pp. 225-228.