Europa in secolele al xvii-lea si al xviii-lea

EUROPA IN SECOLELE AL XVII-LEA SI AL XVIII-LEA

La sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul celui urmator, preponderenta spaniola in Europa a intrat in declin.

Concomitent, a inceput ascensiunea Frantei.

In timp ce Franta se pregatea sa se amestece in treburile interne ale Imperiului Romano-German, in 1610 a intervenit moartea prin asasinat a regelui Henric al IV-lea.

Spania a capatat, astfel, ragazul de a continua conflictul din Tarile de Jos.

Intre timp, habsburgii vienezi au reluat efortul de recastigare a pozitiilor pierdute de catolici dupa pacea de la Augsburg (1555). Aceste eforturi erau, in fond, si expresia luptei pentru suprematie dintre Habsburgi si Bourboni.

La inceputul secolului al XVII-lea, conjunctura parea sa fie favorabila Habsburgilor (imparatii Matei al II-lea si Ferdinand al II-lea). Dovada a fost lovitura din Boemia (1620), care a marcat inceputul razboiului de 30 de ani si a reprezentat un succes de mare efect, redandu-le Habsburgilor o pozitie dominanta in Europa centrala.

Impresia a fost intarita de victoria de la Muntele Alb (1620), care a starnit teama tinuturilor baltice, locuite de danezi si suedezi, si unii si altii de religie protestanta.

In perioada 1625-1629 s-a derulat faza daneza a Razboiului de 30 de ani, in timpul careia pozitia Imparatului s-a consolidat.

In timpul fazei suedeze care a urmat (1630-1635), dominata de victoriile regelui suedez Gustav Adolf, raportul de forte s-a rasturnat in favoarea principilor protestanti. Moartea neasteptata a lui Gustav Adolf l-a readus, insa, pe Imparat intr-o situatie favorabila.

Faza franceza a Razboiului de 30 de ani (1635-1648) a schimbat din nou situatia, dupa victoria zdrobitoare a Frantei impotriva Spaniei la Rocroi (1643). Mai mult, Imparatul se va lovi si de o puternica coalitie facuta de Franta cu principii protestanti germani, fapt care l-a facut sa accepte pacea negociata de la Münster si Osnabrük (1648). A fost ceea ce s-a numit pacea westfalica, care, intre altele: a limitat puterea Imparatului si a dat Frantei posibilitatea sa se amestece in treburile interne ale Germaniei, afirmandu-se astfel ca principala putere in Europa.

Dupa cum remarca Henry Kissinger, pacea westfalica a purtat amprenta puternica a viziunii politice a cardinalului Richelieu, la baza careia s-a aflat principiul ratiunii de stat.

Un timp, circa 10 ani, ascensiunea Frantei a fost temperata de continuarea razboiului cu Spania, care era sprijinita, mai mult sau mai putin indirect, de Anglia si Provinciile Unite. Anglia nu accepta o Franta prea puternica, motiv pentru care i-a sprijinit pe hughenoti, chiar dupa restaurarea Stuartilor. La randul lor, Provinciile Unite au avut o atitudine oscilanta, dar mai degraba inamicala la adresa Frantei.

In plus, Franta era afectata la mijlocul secolului al XVII-lea de Fronde, care vor lua sfarsit odata cu intrarea in deplinatatea prerogativelor sale regale a tanarului monarh Ludovic al XIV-lea (1642).

El a corijat o caracteristica neproductiva a politicii franceze de pana atunci, si anume instabilitatea, legata profund de disensiunile care tulburasera cateva decenii tara.

Ludovic al XIV-lea a pastrat totodata o alta trasatura a politicii franceze, respectiv neangajarea totala in aventura maritima si coloniala, in maniera Spaniei si Angliei, desi Franta era o tara cu potential urias, cel putin demografic, si ar fi putut sa populeze usor coloniile pe care le infiintase.

Concomitent, Ludovic al XIV-lea a trebuit sa tina seama de configuratia Europei dupa tratatele westfalice. Era o Europa a statelor care se desprindeau incet, incet, de feudalism, adica de o epoca a suprematiei puterii Papalitatii si Imperiului.

Dupa opinia lui H. Kissinger, in buna masura, aceasta evolutie i se datora cardinalului Richelieu, cel care a intors spatele legaturilor dinastice si imperativelor religioase, punand la baza organizarii Europei raporturile de forta, expresie a rolului sporit al statelor.

In plan concret, aceasta linie de evolutie decurgea din limitarea puterii Imparatului si cresterea proportionala a emanciparii principatelor germane, devenite acum state cvasiindependente. Situatia lor era garantata de doua state puternice: Franta si Suedia.

Desigur, ambitiile Frantei erau infinit mai mari decat cele ale Suediei. Insa, dorind sa dea tarii sale locul cel mai privilegiat intre statele Europei, Ludovic al XIV-leea a sfarsit prin a ridica impotriva Frantei intreaga Europa.

Acest fapt s-a vazut inca de la primul razboi de succesiune (1667-1668), desfasurat la granita de nord a regatului, adica in regiunea de unde veneau principalele pericole pentru Franta (dinspre Provinciile Unite si Anglia).

A urmat razboiul cu Olanda (1670-1678), inceput ca un razboi cu    mobiluri economice (drepturile navale ale Frantei) si incheiat ca un razboi impotriva unei coalitii.

Razboiul s-a terminat cu pacea de la Nimčgue (1678), care a consfintit superioritatea Frantei, prin intarirea considerabila a frontierei sale de nord cu o salba de fortarete si orase fortificate.

In Est, Franta si-a extins influenta in Alsacia, Lorena, Saar, a obtinut Franche-Compté si orasul Strasbourg.

Aceasta expansiune a generat o noua coalitie, inspirata in principal de Anglia si Olanda. Conflictul s-a incheiat cu pacea de la Ryswick (1697), care a stavilit expansiunea franceza, dar a confirmat cuceririle sale anterioare.

Dupa Ryswick, Franta era prima putere a Europei, fapt ce nu mai trebuia impus.

Aceasta situatie a dus la aparitia la suprafata diplomatiei timpului a unui nou concept: echilibrul, care nu era expresia unui raport de forte cu care statele se obisnuisera sau la care se adaptasera, ci o relatie de o asemenea natura incat, confruntate cu un stat susceptibil sa dobandeasca o pozitie dominanta, unul sau mai multe state sa fie in stare sa-i limiteze puterea.

Este de subliniat ca aceasta teorie a echilibrului privea exclusiv afacerile continentului nu si pe cele maritime.

Necesitatea echilibrului in Europa a aparut cu prilejul declansarii succesiunii la tronul Spaniei, care a dat nastere razboiului din 1701-1714. Din variantele de scenarii avute la indemana, ca sa salveze unitatea monarhiei spaniole, regele Spaniei, Carol al II-lea, l-a desemnat mostenitor la tron pe un nepot al lui Ludovic al XIV-lea. Cum acesta a acceptat, s-a trezit cu opozitia puterilor maritime, Marea Britanie si Olanda, apoi a facut razboi, cu victorii si infrangeri de o parte si de alta, dupa care, in 1714, s-a incheiat pacea de la Utrecht.

Pacea i-a adus Frantei conditii echilibrate; ea ceda unele fortificatii in Flandra, dar pastra Dunkerque, Lille, Valenciennes, Givet, Longwy, Strasbourg, Alsacia, Franche-Compté si Roussillon.

Spania a pierdut Tarile de Jos, atribuite Austriei drept compensatie pentru pierderea coroanei spaniole. Olanda ocupa sapte orase intarite in Tarile de Jos, impotriva incursiunilor franceze. Posesiunile spaniole din Italia au trecut in mana Imparatului, mai putin Sicilia.

Teritoriile de peste mari au cunoscut si ele schimbari de stapan, in favoarea Angliei mai cu seama.

Tratatul de la Ultrecht a organizat o Europa a statelor, in care nici unuia nu i s-a lasat posibilitatea de a le domina pe celelalte.

Atenuarea suprematiei franceze pe continent, era insotita, in aceste conditii, de un echilibru care nu va mai putea fi distrus decat prin coalitie.

Aceasta va fi insusirea definitorie a istoriei continentului in secolul al XVIII-lea.

Ansamblul tratatului de la Utrecht a realizat, de fapt, echilibrul intre Franta si Austria. Prezenta in Tarile de Jos, la nevoie, aceasta din urma avea posibilitatea de invadare a Frantei.

Cat priveste celelalte puteri, Anglia era in ascensiune, dar departe de a-si propune sa se transforme in arbitrul Europei. Provinciile Unite se aflau in declin, Spania la fel, dar ea reprezenta, totusi, un partener viabil, insa doar atat..

In astfel de imprejurari, dupa Utrecht, pentru Franta a devenit evident ca vremea infruntarilor cu Viena trecuse. Ea avea de luat in calcul chiar o apropiere de Austria, pentru a stavili Anglia si Prusia, ale caror ambitii puteau deveni oricand primejdioase.

Dupa moartea lui Ludovic al XIV-lea, in 1715, Franta va ramane insa in prim plan inca aproape 100 de ani.

Austria, de asemenea, ramanea o mare putere, mai ales ca dupa 1683, cand a avut loc respingerea turcilor la al doilea asediu al Vienei, ea va declansa aproape programatic ofensiva pe Dunare si infiltrarea in sud-estul Europei, dislocand Imperiul Otoman si eliberand teritorii intinse, din Ungaria pana in Oltenia.

Evident, Imperiul Otoman se mentinea in continuare o putere importanta in sud-estul Europei, dar respingerea din fata zidurilor Vienei anunta decadenta lui indiscutabila.

Schimbari semnificative s-au produs si in nordul continentului. Aici razboaiele ruso-suedeze s-au incheiat cu infrangerea Suediei, care si ea a intrat in declin.

O directie asemanatoare va urma, in aceeasi regiune, si Polonia, dupa domnia lui Jan Sobieski, aparatorul Vienei. Pentru Polonia, s-a dovedit ca sistemul electiv, nationalismul si ambitiile exagerate erau incompatibile cu o politica pe termen lung.

Pentru Polonia, ca si pentru alte tari din regiune, aceasta situatie era cu atat mai periculoasa cu cat, din 1740, in centrul continentului isi facea simtita tot mai viguros prezenta Prusia, pe tronul careia tocmai se suise regele Frederic al II-lea, care va fi supranumit si Cel Mare. Pentru tanarul rege al Prusiei, domnia incepea cu convingerea ca tratatele westfalice incetasera sa mai aiba vreo valoare, iar principii erau, ca atare, totalmente dezlegati in libertatea de a se alia si de a face coalitii, chiar unii impotriva altora.

Este interesant ca, la moartea sa, Ludovic la XIV-lea ar fi spus ca pacea viitoare a Europei nu avea sa fie compromisa neaparat de Casa de Austria si de cuceririle sale, ci de ambitia unui principe prusac de a lua conducerea statelor germane, contestand astfel autoritatea Imparatului, si de a incepe organizarea Germaniei in jurul Prusiei.

Daca initial aceasta tendinta n-a fost neaparat rodul unui program politic, dupa 1740, in mod sigur, linia a fost urmata cu consecventa.

Ea a fost favorizata, neasteptat, de Franta, care, in pofida avertismentului lui Ludovic al XIV-lea, a continuat sa considere Imperiul Habsburgic ca principal adversar.

Eroarea de apreciere era cu atat mai grava cu cat ea era facuta pe fondul slabirii Suediei in favoarea Rusiei, al dificultatilor Poloniei, tot in favoarea Rusiei, si al retragerii Imperiului Otoman in fata Austriei si Rusiei.

Toate statele aflate in declin erau state de influenta franceza.

Mai mult, in timpul razboiului de succesiune la tronul Austriei, urmare a presiunilor de la curtea Frantei, aceasta s-a aflat de partea regelui Prusiei.

Razboiul a antrenat in lupta doua tabere: una formata din Franta, Prusia si Spania, cealalta formata din Austria si Anglia. Prima tabara l-a sustinut la tron pe principele elector al Bavariei, care a devenit, pentru putina vreme, Imparat, urmare a victoriilor militare franceze si prusace.

In timpul acestui razboi, Franta n-a fructificat ocazia de a-si restabili suprematia pe continent. Ea s-a lasat usor manipulata de Frederic al II-lea, care ulterior o va parasi cu usurinta, pentru a reveni, cand interesele i-au cerut-o si, pe alt plan, s-a ajuns la o lupta dura impotriva Angliei, pe mare si in colonii, desi nu aceasta ar fi fost prima prioritate a politicii franceze.

Nu peste mult timp, s-a inregistrat o rasturnare spectaculoasa a aliantelor de pana atunci.

Aceasta a fost ocazionata de Razboiul de 7 ani.

De teama unei aliante anglo-ruse, pe de o parte, s-a produs o apropiere anglo-prusiana, concretizata in tratatul de Westminster (ianuarie 1756). Acesta a fost primul moment al rasturnarii mentionate, care a generat o alta alianta neasteptata, si anume cea dintre Franta si Austria (mai 1756). Nu peste mult timp, la tratat vor adera si Rusia si Suedia.

Conflictul care a urmat, cu victorii de o parte si de alta, scotand in evidenta geniul militar al lui Frederic al II-lea, s-a incheiat cu tratatul de la Paris (1763), intre Marea Britanie si Franta, insemnand sfarsitul ambitiilor coloniale ale Frantei.

Ea a pierdut Canada, pastrand, insa, in America de Nord doar Louisiana.

Tratatul de la Paris a consfintit succesul Marii Britanii, care s-a impus ca prima putere maritima in Europa si in lume.

Cat priveste rivalitatea austro-prusaca, prin tratatul de la Herbertsburg, Silezia a fost confirmata ca anexiune a Prusiei.

Ulterior, alianta franco-austriaca se va stinge, sub amenintarea neacceptarii de catre Franta a impartirii Poloniei.

Polonia va fi miza unei noi apropieri austro-prusiene, Frederic al II-lea, ca si Austria, nedorind ca regatul Varsoviei sa revina integralmente Rusiei.

Ramasa in afara aranjamentelor referitoare la Polonia, Franta a inteles ca adversarul sau cel mai de temut din acel moment ramanea, ca si pana atunci, Anglia. Iata de ce, ea a reconfirmat pactul de familie cu Spania si a trecut la reconstructia unei marine puternice.

In 1770, Franta a reaparut in prim plan pe arena internationala, pregatind revansa impotriva Angliei, pe mare si in colonii.

In aceasta directie, Franta a evitat sa se lase atrasa intr-un conflict european.

Teatrul de actiune va fi altul: coloniile engleze din America de Nord, pe care Franta le va ajuta sa-si obtina independenta.

Victoria coloniilor, consacrata prin tratatul de la Versailles (septembrie 1873), pe langa succesul acestora in confruntarea cu metropola, a insemnat, concomitent, si revansa Frantei impotriva Angliei.

In aceeasi perioada, Franta va fi, insa, pusa in umbra in centrul Europei, urmare a celor trei impartiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795) intre Austria, Prusia si Rusia, Polonia fiind o tara de puternica si veche influenta franceza.

Castigatoare aici erau cele trei state beneficiare, in special Prusia si Rusia, care de acum inainte se vor invecina la granitele lor orientale/occidentale.

Noua ordine teritoriala marca slabirea Frantei in Europa de Rasarit, fiindca aliatii ei de aici: Suedia, Polonia si Imperiul Otoman, fie erau in declin, fie disparusera ca state.

Aceasta pierdere se adauga pierderii Canadei, ceea ce constituia inca un semn al decadentei prestigiului Frantei spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, care, in fond, nu prefigura altceva decat revolutia.