In ciuda greutatilor intampinate de noul stat grec, astazi cetatenii cu drept de vot aleg guvernul in locul de nastere al democratiei.

Noul stat a avut parte de o nastere dificila si de o copilarie bolnavicioasa. Era extrem de sarac, bantuit de bande de talhari si obstructionat de dispute intre variatele fractiuni politice. In 1834, in urma unei rebeliuni din Mani, trupele guvernamentale au fost invinse si trimise acasa fara echipament. Atena ramasese orasul provincial murdar pe care Byron l-a vizitat. In interior, conditiile erau mai mizere decat cum erau in perioada otomana.

Absolutismul bavarez era de vina, partial. Moartea lui Kapodhistrias a confirmat dorinta grecilor de a fi condusi de greci. Coroana noului regat va fi acceptata de Otto, fiul lui Ludovic I al Bavariei, care a ajuns la Nafplio (Nauplion) in anul 1833 la bordul unui cuirasat englez. Deoarece nu avea inca varsta, conducerea efectiva a ajuns pe mana mai multor regenti. Apelurile pentru o constitutie au fost ignorate pana cand, in 1843, o scurta revolta ateniana l-a fortat pe Otto sa-i destituie pe sfetnicii sai bavarezi si sa accepte ideea unei conduceri constitutionale si a unui guvern parlamentar. In ciuda economiei sarace, constitutia din 1844 si mai apoi cea din 1864 a inzestrat tara cu semnalmentele unui stat cu o democratie avansata.

"Mareata Idee'

Noul regat avea mai putin de o treime de greci in Orientul Apropiat. Planul "eliberarii' grecilor otomani, al crearii unui nou Bizant prin recucerirea Constantinopolului si "rascumpararea' umilintei din 1453, era cunoscut sub numele de "Ideea Mareata'. Aceasta isi avea radacinile in solul unui nationalism enorm. Ideea Mareata nu era tocmai o politica reala, caci armata greaca nu era nicidecum o problema pentru otomani; cu toate acestea, ea a supravietuit multiplelor umilinte. Dupa infrangerile din 1897 si 1922, armata greaca a inceput sa-si traiasca sfarsitul. Regele George I, care 1-a urmat pe izgonitul rege Otto, era numit nu doar "Regele Greciei', dar si "Regele tuturor elenilor'.

Cel mai proeminent populist din sec. al XIX-lea, Theodore Deliyiannis, a incurajat expeditiile din Tessalia si Creta. Rivalul sau cel mai deschis, Harflaos Trikoupis, a inteles ca o asemenea politica nu era inteleapta atata timp cat Grecia mai depindea de imprumuturi din strainatate, acestea dandu-le creditorilor mana libera in privinta oricarei decizii de politica externa a grecilor. Trikoupis a militat pentru reducerea dependentei prin relansarea activitatii economice. S-au construit drumuri, s-a relizat si Canalul Corint. Pireul s-a extins intr-o asemenea masura, incat a devenit unul dintre cele mai folosite porturi din zona mediteraneana.

Dar, in ciuda aparitiei unor fabrici de textile si de articole alimentare, activitatea industriala a ramas minima pana la Primul Razboi Mondial. Grecia era o natiune rurala, o tara de tarani. Lipsa marilor mosii a putut genera inegalitati sociale, dar, in acelasi timp, a facut ca majoritatea agricultorilor sa ramana extrem de saraci, prea saraci pentru a adopta metode moderne de a lucra pamantul. Exportul de stafide a fost profitabil o vreme, dar o decadere mondiala in 1893 a lovit intreaga economie. Grecia a devenit falimentara, iar foamea a facut ca multi tarani sa emigreze. Pana in 1912 numeroase sate au supravietuit datorita ajutoarelor trimise de tinerii emigranti din Statele Unite.

Asemenea probleme nu au facut decat sa accentueze entuziasmul grecilor pentru infaptuirea Ideii Marete. Un teritoriu in plus a fost recapatat in urma Congresului de la Berlin din 1881.

Cand necazurile din Creta Otomana au provocat un val de simpatie pe continent in 1897, fortele navale grecesti au fost trimise pe insula, in timp ce armata mergea inspre nord, fiind oprita doar de trupele otomane intr-o infrangere umilitoare. Pe Creta si in Macedonia, conducerea otomana cadea, insa, nasterea noilor natii balcanice, Serbia si Bulgaria, a mai adaugat o dificultate la ambitiile grecesti. In Grecia, schimbarile politice au fost de multe ori provocate de revolte militare, ceea ce s-a intamplat si in anul 1909. Tineri ofiteri ai armatei au instigat la o revolta impotriva institutiilor politice, aducand in fata un nou politician de reputatie radicala, Eleftherios Venizelos, care sa formeze un nou guvern. Diplomat versat, Venizelos a concentrat energiile clasei medii grecesti in propriul sau partid liberal, care urma sa domine in urmatorii 25 de ani.

Un deceniu de razboaie

Cand au erupt razboaiele balcanice in 1912, Grecia era destul de puternica pentru a cuceri sudul Macedoniei de la otomani si pentru a apara acest castig, in alianta cu Serbia, in fata ostilei Bulgarii. Castigurile complete ale luptei, pe langa Macedonia, erau Epirul, Creta si insulele Egeene de Est. Deodata, suprafata si populatia Greciei erau dublate.

Nu prea mai era timp pentru a analiza ce impun noile teritorii, caci tara intrase in Primul Razboi Mondial. Venizelos si noul rege, Constantin, au avut neintelegeri privitoare la participarea Greciei la razboi. Prim-ministrul dorea ca Grecia sa ofere Antantei suport integral, in timp ce Constantin dorea Grecia neutra. Cearta a creat o serie de intrebari: cine are ultimul cuvant in privinta politicii externe, regele sau parlamentul? Disputa a dus la un razboi civil deschis, terminat in 1917, cand Constantin a fost nevoit sa plece din tara, iar Grecia a intrat in razboi.

Venizelos a crezut ca puterile Antantei vor recompensa Grecia pentru suportul oferit.

Anexarea Smirnei (Izmir), cu toate bogatiile sale si cu populatia greaca numeroasa, a fost de mult timp un gand de baza al Ideii Marete. Cand englezii, francezii si americanii au aprobat debarcarea trupelor grecesti in Smirna, in mai 1919, se parea ca, in sfarsit, visul se realizeaza.

Dar nu a fost asa! in 1920, pendulul politic al grecilor l-a indepartat pe Venizelos de la putere si l-a adus inapoi pe regele Constantin. Morala armatei a fost redusa substantial de schimbarile de la conducere, iar revigorarea zelului national turc, precum si ridicarea conducatorului turc Mustafa Kemal, erau mult mai periculoase. Fortele militare grecesti au avansat pana la 80 km. de Ankara in iunie 1921, dar au fost impiedicate de aliatii europeni, acestia schimbandu-si statutul intr-unul neutru si refuzand sa vanda arme grecilor. Kemal i-a oprit pe greci si i-a obligat sa faca cale intoarsa. Dupa un an, Kemal a spart liniile grecesti la sfarsitul lui august; armata greaca a abandonat Smirna dupa cateva zile. Armata turca a intrat in oras pe 9 septembrie 1922, incendiind cartierele grecesti si americane si ucigand locuitorii crestini, estimati la 30.000. In 1923, un tratat, care a pus capat razboiului dintre cele doua tari, a stabilit granitele care exista si astazi (exceptie fiind Insulele Dodecanese, care au fost sub tutela italienilor pana la sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial). Pe langa asta s-a cazut de acord si asupra unui masiv transfer de populatie: 380.000 de locuitori musulmani ai Greciei s-au mutat in Turcia in schimbul a 1,1 milioane de greci ortodocsi. Acest schimb a incheiat o prezenta greaca in Asia Mica de 2.500 de ani. Grecii se refera la aceste evenimente, ca "Dezastrul din Asia Mica', si ele raman un factor definitoriu in perceptia greaca a lor si a turcilor.

Anii interbelici

Saracita de 10 ani de razboi, natiunea s-a confruntat acum cu problema adaptarii noilor veniti indigeni intr-o tara deja bine populata. Economia a profitat de mana de lucru ieftina, si tot in perioada interbelica s-a intamplat ca Grecia sa inceapa se se industrializeze. Dar refugiatii au facut sa creasca si tensiunea sociala. In jur de 500.000 dintre ei s-au stabilit in zone urbane, cautandu-si de lucru.

Dupa dezastrul din 1922, Regele Constantin a fost obligat sa paraseasca Grecia pentru a doua oara, stabilindu-se o republica parlamentara. Aceasta a ramas in picioare timp de 12 ani; in acest rastimp au avut loc o serie de coalitii de scurta durata si guverne minoritare, intrerupte de dictaturi militare si diverse lovituri de stat. Guvernele schimbau in mod regulat sistemul electoral pentru a se mentine la putere. Singura perioada de stabilitate (anii in care a guvernat Venizelos, din 1928 pana in 1932) a fost inecata in socul colapsului economic mondial. In 1933, liberalii au fost urmati de Partidul Populist Regal, ai carui lideri timizi sustineau doar pe jumatate republica. In afara de problema constitutionala, putine lucruri diferentiau partidele politice.

Lipsit de suportul cetatenilor, guvernul parlamentar a ramas vulnerabil la presiunea militara. In 1935 s-a ajuns din nou la rege, de acesta data George al II-lea, fiul lui Constantin. In 1936, acesta a dizolvat parlamentul oferind functia de premier unui politician de extrema dreapta, Ioannis Metaxas, fost ofiter in armata si un roialist infocat. Putin mai tarziu, Metaxas a raspuns valului de greve prin introducerea legii martiale. Dar "intaiul Taran' (dupa cum ii placea lui Metaxas sa fie numit) nu a reusit niciodata sa construiasca fundatia pentru mult dorita lui "A Treia Civilizatie Elena'.

Conflict reinnoit

Metaxas a incercat sa mentina o linie neutra in politica externa fata de Marea Britanie si Germania. Dominatia crescanda a Germaniei in Balcani a trebuit sa fie pusa in opozitie cu puterea navala britanica in Marea Mediteraneana. Dar Germania nu a fost singura putere cu dorinte expansioniste in Balcani. In aprilie 1939, Mussolini a trimis trupe in Albania, iar in 1940, el a incercat sa intreaca recordul de cuceriri al lui Hitler trecand peste Albania, pana in Grecia. Metaxas nu mai putea spera in neutralitatea Greciei. Primindu-i pe ambasadorul Italiei la el acasa, el a raspuns ultimatului fascist printr-un scurt "NU!' sau, cel putin, asa spune legenda.

Luptand singure in muntii Epirului, fortele grecesti au fost pline de succes, impingandu-i pe Makaronades (mancatorii de spaghete) inapoi in Albania. Dar in primavara anului 1941, Hitler a trimis trupe pentru pacificarea Balcanilor, in pregatirea invaziei Uniunii Sovietice. Victoria a fost rapida: invazia Greciei a inceput in data de 5 aprilie, iar in ziua de 30 a lunii aprilie, nemtii l-au instalat pe generalul Tsolakoglou in functia de prim-ministru.

Grecia a ramas ocupata de nemti si italieni pana in 1944. Ocupatia a fost ferma in primul rand in orase, acestea suferind de lipsa hranei, ca de exemplu in teribila iarna din 1941-1942. Tot la orase a avut loc exterminarea diferitelor comunitati evreiesti. Regele George si guvernul sau oficial au plecat din tara in 1941 si au ramas sub protectie britanica pana la sfarsitul razboiului.

Totusi, in zonele muntoase, o organizata rezistenta si-a inceput activitatea. Primul si cel mai important astfel de grup a fost Frontul de Eliberare Nationala (EAM in limba greaca), organizat de Partidul Comunist. Alte grupuri, respectand traditia kleft, s-au format si ele in munti, facand escapade regulate la campie; se mai intamplau si ciocniri intre aceste grupuri.

Dominatia EAM-ului s-a realizat atunci cand englezii au inceput sa stabileasca contact cu grupurile de rezistenta in 1942 si s-a intamplat sa coincida considerentele militare cu cele politice. EAM, care avea aproximativ un milion de sustinatori, era bine plasat sa incolteasca trupele germane. Pe de alta parte, britanicii, suspectand EAM-ul ca vrea sa faca din Grecia o tara comunista, au sustinut cu arme alte grupuri de rezistenta pentru ca si acestea sa poata actiona.

EAM, de partea lui, era ingrijorat de faptul ca Churchill dorea reinstaurarea monarhiei fara sa consulte in prealabil poporul grec. De fapt, Churchill nu avea o simpatie deosebita pentru gherile, considerandu-i pe membri "banditi mizerabili'.

In toamna lui 1944, fortele germane s-au retras, fiind inlocuite de trupe engleze. In martie 1947, SUA si-au luat sarcina de a reinstala guvernul civil. Dar fortele de rezistenta nu au avut incredere in intentiile aliatilor si au refuzat sa depuna armele. Aliatii, temandu-se de o posibila rascoala comunista, au incercat din rasputeri sa gaseasca politicieni moderati carora sa le poata da puterea. Cu toate acestea, acesti politicieni nu se puteau baza pe sprijinul si ajutorul militiilor de dreapta pentru a pastra ordinea.

Acestea sunt circumstantele in care regele s-a intors in Grecia in anul 1946: inflatie, o inflorire a pietei negre si violenta raspandita in toata tara.

Razboiul rece

Grecia a avut un rol-cheie in crescandul razboi rece. Deja depinzand de imprumuturi aliate, guvernul a exagerat constient amenintarea comunista pentru a castiga suportul american. De fapt, el a trebuit sa si renunte la controlul anumitor teritorii din campie in favoarea rebelilor.

Ajutat de americani, guvernul a reusit sa invinga armata rebela din muntii din nord-vestul Greciei, in octombrie 1949. Dar victoria a implicat retinerea unor simpatizanti de aripa stanga si evacuarea integrala a unor sate. Violarea drepturilor civile si aparitia unui puternic serviciu secret nu s-au incheiat in 1950. Din nou, politica s-a polarizat: vechea ruptura dinainte de razboi dintre roialisti si republicani a lasat loc unei rupturi intre stanga si dreapta.

Grecia priveste spre vest

Democratia a infruntat razboiul civil - insa doar atat. In urmatorul deceniu se pare ca s-a ajuns la un fel de stabilitate, cu doar doi prim-ministri, amandoi conservatori, fiind la putere intre anul 1952 si anul 1963. Totusi, aceasta stabilitate a fost precara, sprijinindu-se pe o politica de descurajare a oricarei opozitii fata de regim.

Grecia a intrat in NATO in 1951, iar orientarea pro-occidentala a politicii straine a asigurat un suport financiar din partea Statelor Unite. Cu toate acestea, relatia nu a fost fara probleme: cand a erupt disputa din jurul Ciprului in 1954, Grecia a refuzat sa ia parte la manevrele NATO. Acest lucru a umbrit problemele pe care guvernele viitoare le puteau avea in definirea rolului Greciei in Europa. Pentru o vreme, problema Ciprului a fost rezolvata in 1960, insula devenind republica.

"Miracol' suparator

In anii '50 si '60, Grecia, la fel ca Italia si Spania, a experimentat un miracol economic, care a transformat tara. Energia electrica a devenit raspandita pretutindeni si s-au dezvoltat mijloacele de comunicatie. Atena a crescut vazand cu ochii, pana a ajuns sa adaposteasca mai mult de o treime din intreaga populatie a Greciei.

Formele vechi ale controlului politic au inceput sa se uzeze. S-a ridicat o noua clasa mijlocie, care privea elita politica conservatoare ca inradacinata in retorica razboiului rece si lipsita de viziunea Greciei ca stat modern.

Alegerile din 1961 au vazut resuscitarea centrului politic sub conducerea fostului liberal Yeorghios Papandhreou. Cand s-au anuntat rezultatele, in favoarea lui Karamanlis, Papandhreou a declarat ca alegerile fusesera frauduloase.

Miscarile publice datorate posibilelor legaturi intre partidul guvernant si violenta de extrema dreapta s-au intensificat in mai 1963, cand un deputat de stanga, Yeorghios Lam-brakis, a fost asasinat la un raliu al pacii, in Salonic. Cu putin timp dupa, Karamanlis si-a dat demisia, iar in alegerile urmatoare Par-ti-dul Uniunii Centrale al lui Papandhreou a castigat, fiind primul partid de centru care conduce mai bine de un deceniu. O perioada extinsa de guvernare centrista parea acum posibila, iar cei de aripa dreapta din domeniul militar vedeau in noul guvern o amenintare.

Cand Papandhreou a cerut revigorarea ofiterilor din armata, el s-a gasit in tabara opusa ministrului sau al apararii si a tanarului rege Constantin al II-lea. Regele a incercat sa distruga Partidul Uniunii Centrale, dar cand Papandhreou s-a inteles cu principalele partide din opozitie asupra unor noi alegeri in mai 1967, Constantin a fost pus fata in fata cu o noua victorie a Uniunii Centrale.

Totusi, au existat planuri de interventie militara ale ofiterilor, dar acestea au fost dramatic intrecute atunci cand un grup de ofiteri mai tineri actionand in conformitate cu un plan al NATO au dat o lovitura de stat in dimineata zilei de 21 aprilie a anului 1967. Legea martiala a fost proclamata; toate partidele politice s-au dizolvat. Coloneii detineau acum puterea.

Regimul Coloneilor

Avand drept suport taranii si clasa mijlocie, coloneii simbolizau reactia provinciala la noua lume a consumatorului urban, generata de asa-numitul "miracol' economic din anii 50 si 60. Ei pledau pentru nevoia de intoarcere la traditionala moralitate si religie, pregatind totul in detaliu. Nu numai ca acestia au inchis frontierele pentru strainii barbosi, cu parul lung si cu fuste mini (sau cel putin pana cand turismul a devenit profitabil), dar i-au si prevenit pe greci sa nu citeasca literatura subversiva, incluzand aici dictionarele greco-bulgare. Este perioada marcata de torturi si deportari.

Junta a fost motivata de un amestec de interes personal si nationalism. In mod cert, combinatia nu era ceva nou; in mai multe randuri in perioada interbelica, ofiteri ai armatei s-au folosit de retorica salvarii nationale pentru a scapa de anumite situatii in care ar fi putut sa-si piarda locul de munca. In politicile lor si in atitudinile lor, coloneii s-au bazat pe traditii mai vechi. Ei doreau ca tara sa radieze de civilizatie in toate partile, stabilind "Grecia grecilor crestini' care ar fi putut-o face din nou un pol de atractie spirituala si ideologica. Acesta a fost vechiul vis: scaparea dintr-o lume moderna intr-o fuziune fantastica de Atena si Bizant clasice.

Primele semne de nemultumire au coincis cu colapsul economic din 1973. Liderii protestului erau studenti, ale caror ocupari de cladiri ai universitatilor din lunile martie si noiembrie au fost intrerupte in mod brutal. Din ce in ce mai mult guvernul s-a dovedit incapabil sa rezolve problema ordinara a guvernarii generale. In cadrul sangerosului eveniment de la Institutul Politehnic din Atena, colonelul Papadhopoulos, figura reprezentativa a regimului, a fost inlocuit cu sinistrul Dhimitrios Ioannidhes, care fusese inainte comandantul politiei militare.

In sfarsit, junta a culminat in cadrul cazului Cipru. O lovitura nationalista, sustinuta de Atena, impotriva presedintelui cipriot, arhiepiscopul Makarios, i-a dus pe turci pana la a debarca trupe in nordul insulei. Ioannidhes le-a ordonat fortelor grecesti din zona sa contratace, dar mobilizarea a fost atat de haotica incat conducatorii locali au refuzat sa execute ordinul. In 24 iulie 1974, fostul premier, Karamanlis, s-a intors triumfal din exil la Atena pentru supravegherea restaurarii democratiei parlamentare.

Tranzitia la democratie s-a efectuat foarte fin, daca luam in considerare marile probleme cu care s-a confruntat Karamanlis. Fiind constient de propria-i vulnerabilitate, el s-a miscat incet, demitand colaboratorii regimului. In alegerile din noiembrie 1974, Partidul Noua Democratie a lui Karamanlis (ND) a fost victorios, caci foarte multa lume l-a votat pe acesta ca un garant al stabilitatii. Chiar si Karamanlis a fost bine plasat pentru a face orice schimbare politica necesara, de cand referendumul din luna urmatoare alegerilor a adus voturi destule necesare abolirii monarhiei, compromisa de actiunile regelui de dinainte si de dupa junta.

In locul monarhiei, Karamanlis a creat o presedentie puternica. Se credea ca in cazul unei schimbari de stanga, Karamanlis ar renunta la scaunul de parlamentar, devenind presedinte.

Miscare la stanga

Semnele unei astfel de miscari erau evidente dupa alegerile din 1977, in care Andhreas Papandhreou si partidul sau Miscarea Socialista Panelenica (PASOK) au avut parte de mari succese. Mai tanarul Papandhreou, fiul lui Yeorghios, reprezenta o generatie noua, postbelica, familiarizat cu "miracolul' si cu fructele sale. Avand reputatie de profesor de economie in Statele Unite, el era bun si sa conduca un partid de tehnocrati. Totusi, el mai avea faima de radicalist si a atacat vehement politica lui Karamanlis, luand o pozitie mai de razboi in ceea ce priveste Turcia si amenintand ca guvernul PASOK va scoate Grecia din NATO si din Uniunea Economica Europeana, subiecte de referendum. Suportul pentru PASOK a crescut pana cand, in 1980, Karamanlis a renuntat la functia de prim-ministru si a fost ales presedinte printr-un vot al Parlamentului.

Dupa victoria PASOK in alegerile din octombrie 1981, bazata pe simplul slogan Allaghi! (Schimbare!), Papandhreou si-a luat in primire functia, formand primul guvern socialist al Greciei. Semnificatia lui sta nu in socialism, existent doar cu numele, ci in remarcabilul succes obtinut prin articularea viziunilor propriei generatii.

Retorica acestui partid l-a dus pana la alegerile din 1989, cand scandalurile financiare si interne s-au intors impotriva PASOK, aducand la putere Partidul Noua Democratie, condus de Konstantinos Mitsotakis. Aceasta a fost doar o intrerupere scurta, caci PASOK va castiga din nou urmatoarele alegeri, in 1993, Papandhreou revine la conducere pana cand boala de care suferea l-a obligat sa renunte la cariera politica in 1995. Partidul sau l-a ales drept succesor pe Kostas Simitis, rolul acestuia fiind de a obliga populatia sa accepte realitatea economica. Mai ales dupa moartea lui Andhreas Papandhreou, guvernul a urmat cu rigurozitate un plan de mentinere foarte jos a nivelului inflatiei, pentru ca Grecia sa indeplineasca conditiile de aderare la Uniunea Monetara Europeana in anul 2001. Nu va fi usor pentru multi parlamentari PASOK, ca sa nu amintim de uniunile laburiste, care sunt nesatisfacute de aparentul abandon al idealurilor socialiste, iar partidul Noua Democratie la randul sau nu este unit.

In ceea ce priveste afacerile externe, Grecia pare sa accepte faptul ca fosta componenta a Iugoslaviei va include numele oficial "Macedonia'. Cealalta problema principala este Turcia, unde elementele nationaliste au continuat sa ameninte Grecia. Pana acum guvernul Simitis a reactionat calm, dar ferm la aceste incidente