Neoliticul - epoca noua a pietrei

NEOLITICUL (6600-3800/3700)

Neoliticul, epoca noua a pietrei, este o epoca in care se schimba radical relatia om-mediu. Numele epocii subliniaza un fapt remarcabil, dar care nu este insa cel mai important: acela ca in aceasta epoca se foloseste o noua tehnica de prelucrare a pietrei, slefuirea, dublata de perforare. Materia prima de baza pentru confectionarea uneltelor ramane, in continuare, piatra. Vechea tehnica a cioplirii continua sa fie utilizata. De o importanta capitala este trecerea de la economia de tip pradalnic, ocupativ, la cea productiva, prin aparitia si dezvoltarea unor ocupatii cu totul noi:

1. cultivarea primitiva a plantelor;

2. domesticirea si cresterea animalelor;

3. metalurgia aramei si a aurului;

4. olaritul

Drept urmare, vechile ocupatii: culesul, vanatoarea si pescuitul trec pe plan secundar, avand insa, in continuare, o anumita pondere in asigurarea mijloacelor de subzistenta. Raportul dintre cele doua ocupatii devenite de baza, cultivarea plantelor si cresterea animalelor, este variabil de la o arie culturala la alta , dar si in timp. In general, economia neolitica s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la sfarsitul eneoliticului si mai apoi in epoca de tranzitie se inregistreaza o tendinta de crestere a ponderii cresterii animalelor in detrimentul cultivarii, datorita patrunderii in spatiul est european a unor populatii intrusive, crescatoare de vite in turme mari, populatii venite din stepele nord-pontice.

CONSECINTELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE

Consecintele aparitiei economiei productive sunt multiple. Le vom aminti doar pe cele mai importante:

1. Scaderea dependentei omului fata de natura si capriciile ei;

2. Multiplicarea mijloacelor de subzistenta, care are drept consecinta o epoca mai prospera, care se caracterizeaza printr-un sensibil spor demografic, dar si printr- o oarecare crestere a duratei medii de viata.

3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupatii, vanatoarea sau pescuitul si dezvoltarea, cu precadere, a cultivarii a dus la o mai mica mobilitate in spatiu, la fixarea comunitatilor umane in spatiu, fenomen care devine mai evident in ultima parte a neoliticului, cand se poate vorbi de o sedentarizare totala.

4. Habitatul cunoaste modificari totale. Sunt abandonate cvasi-total pesterile, se dezvolta asezarile stabile constituite din locuinte, de obicei de suprafata, solide, durabile, confortabile, generoase prin spatiul destinat locuirii.

5. Se modifica radical tipul de alimentatie, cu o serie de consecinte pentru gradul de sanatate. Schimbarile sunt in general benefice, dar se constata si urmari negative (aparitia cariilor dentare, spre exemplu, datorata consumului repetat de cereale)

6. Au loc modificari in plan religios, fiind adorate cu precadere divinitati protectoare ale ogoarelor si ale fertilitatii, deci legate de noile ocupatii.

7. Apar stereotipii de inmormantare a defunctilor, care se constituie in obiceiuri funerare, iar spre finele neoliticului se raspandeste practica inmormantarilor extra muros, in spatii strict delimitate, cimitire.

8. Noul tip de economie are si un puternic impact ecologic. Nevoia de terenuri cultivabile, in conditiile unei agriculturi primitive, de tip extensiv, a dus la un amplu proces de deforestizare.

9. Se constata de aseenea cresterea efortului fizic si a timpului acordat activitatilor care au menirea de a asigura subzistenta.

Neoliticul reprezinta o alta atitudine fata de natura si fata de viata in general, este o stare psihica noua care se caracterizeaza printr-o preocupare constanta pentru viitor.

PERIODIZAREA NEOLITICULUI

Pentru neoliticulde pe teritoriul Romaniei au fost definite urmatoarele etape:

1. Neoliticul timpuriu (6600-5500)- cu culturile Carcea-Gura Baciului (in Oltenia si vestul Transilvaniei intracarpatice), Startevo-Cris (pe aproape intreg teritoriul Romaniei, mai putin Dobrogea si NV Transilvaniei) si Ciumesti- Piscolt (in NV Transilvaniei).

2. Neoliticul dezvoltat (5500-5000)- cu cultura ceramicii liniare (in nordul Romaniei), Vinta timpurie (in Banat si Oltenia), Lumea Noua (in Transilvania), Dudesti (in Muntenia), Hamangia incipienta (in Dobrogea)

3. Eneoliticul care a fost divizat in eneoltic timpuriu (5000-4500) si eneolitic tarziu (4500-3800/3700). Denumirea vine de la latinescul eneus= arama. Termenul este sinonim cu cel de chalcolitic care vine de la grecescul chalkos=arama. Eneoliticul timpuriu este reprezentat de culturile Boian (centrul si sudul Munteniei), Vadastra (intre Olt si Jiu), Hamangia (Dobrogea), Stoicani-Aldeni (zona de curbura a Carpatilor, sudul Moldovei), Precucuteni (Moldova),Vinta-Turdas (Transilvania si Banat). Eneoliticul tarziu este reprezentat de culturile Cucuteni-Ariusd (Moldova si jumatatea estica a Transilvaniei), Salcuta (Oltenia), Gumelnita (Muntenia si Dobrogea), Tiszapolgár-Romanesti (Banat si Crisana) si Bodrogkeresztúr-Gornesti (la vest de m. Apuseni), Decea Muresului (Transilvania), Cernavoda I (linia Dunarii).

ORIGINILE NEOLITICULUI IN SPATIUL ACTUAL AL ROMANIEI

G. Childe, in 1929, a introdus in literatura termenul de revolutie neolitica, termen care presupune ca in noua epoca se face un salt urias si rapid. Termenul este destul de discutabil. Sigur ca, comparand trasaturile generale ale celor doua epoci, paleoliticul si neoliticul, cea de-a doua pare revolutionara prin multiplele elemente de noutate. TotusI, trecerea de la paleolitic la neolitic a fost un proces complex si de lunga durata. In Orientul Apropiat, Mijlociu si in Africa de NE cultivarea si domesticirea s-au realizat intr-un interval larg de timp, care corespunde mileniilor 9-7. Domesticirea este un proces complex, de durata. A trecut mult trimp pana au fost domesticite toate animalele de baza. Mai mult, aici a existat un neolitic aceramic (Hatilar, Çatal Hüyük, Jerichon), deci nu toate trasaturile noii epoci au aparut concomitent. In alte zone, aparitia noilor ocupatii este concomitenta si brusca. Este, de obicei, cazul continentului european, implicit si al zonei noastre. Aceste constatari au facut sa se vorbeasca despre existenta unor centre nucleare de inventie, de unde, mai apoi, noile inventii s-ar fi raspandit destul de rapid, fie prin deplasari de populatii, fie prin procese de acculturatie, prin preluarea de idei, modele , artefacte din aproape in aproape. Ca centre primare de inventie, deci donatoare, au fost acceptate a fi fost Orientul Apropiat si Mijlociu pentru mileniile 9-7, Japonia si China, dar numai pentru ceramica, pentru mileniile 8-7 si America Centrala pentru mileniile 5-2. Cel mai apropiat centru de inventie fata de Europa si de noi este cel din Orient, drept pentru care se cauta originile neoliticului european in aceasta zona. Contributii stiintifice mai noi admit posibilitatea pluralitatii nucleare, adica considera ca ar fi putut exista si alte centre de inventie in Europa, acolo unde paleofauna si paleoflora dispunea de specii si soiuri care se pretau cultivarii si domesticirii, deci acolo unde au fost depistati in stare salbatica stramosi ai unor plante si animale cunoscute, la nivelul neoliticului timpuriu, sub forma cultivata sau domestica. Ce i-a determinat pe oameni sa ajunga la cultivare si domesticire, deci la conceptul de rezerva? Cel mai probabil schimbarile climatice din epoca postglaciara, care au dus la disparitia unor animale sau la retragerea unora spre zonele cu clima rece, fapt cea a dus la diminuarea resurselor de vana toare.

In ceea ce priveste termenul pus in circulatie de Childe, acela de revolutie neolitica, el este azi depasit. In centrele de inventie trecerea nu a fost deloc brusca. Faptul ca a existat neolitic aceramic este o dovada. Cultivarea se pare ca a aparut prima. Si in cazul cultivarii si in cazul domesticirii au existat o serie de etape intermediare, care au presupus familiarizarea cu soiurile salbatice si o tot mai mare apropiere fata de animalele salbatice. Termenul de revolutie poate fi, eventual, acceptat pentru acele spatii unde neolitizarea s-a realizat prin colonizare Aici animalele domestice, plantele si ceramica au aparut toate deodata si brusc. Este paradoxul neoliticului, caci asistam la o revolutie exac in acele spatii care nu au facut nici un pas concret si nici un efort, care nu si-au adus nici un aport inventiv care sa graeasca trecerea la neolitic.

In ceea ce priveste trecerea la neolitic pe teritoriul actual al Romaniei, se constata ca in mezolitic a existat o singura cultura care ar fi putut evolua in sens neolitic, Schela Cladovei, in arealul careia este atestat pentru prima data un animal domestic, cainele , ca si interesul pentru o graminee in stare salbatica, din specia cerealia. Termenul de cultivare este insa prea pretentios, mai potrivit este sa spunem ca populatiile Schela Cladovei intretineau o vegetatie spontanee de tip cerealia. Se pare, insa, ca aceasta cultura nu a evoluat in sens neolitic. Adica nu au fost constatate elemente de continuitate intre cultura ei materiala si cultura materiala a neoliticului timpuriu din aceasta zona. Gramineele cunoscute si cultivate in neoliticul timpuriu din spatiul actual al Romaniei ca si mare parte a animalelor domestice nu-si au stramosi in aceasta zona, patria lor de origine fiind una orientala sau sud-balcanica. Mai mult, cea mai veche ceramica neolitica din Romania apartinand culturii Carcea-Gura Baciului prezinta asemanari de forma, tehnica de ornamentare si motive ornamentale (pictura cu linii si buline albe) cu ceramica de tip proto-Sesklo din Grecia si cu ceramica Karanovo I din Bulgaria. Drept urmare, azi este impartasita cvasi total teoria conform careia neoliticul din spatiul nostru este un fenomen de import, datorat unui proces de roire si migratie pornit din sudul Pen. Balcanice al unei populatii care in urma unui spor demografic a plecat spre nord, in cautare de noi terenuri care se pretau cultivarii. Aceste populatii ar fi adus cu ele tehnica de confectionare a ceramicii, seminte si ar fi venit insotita de animale gata domesticite. Se vorbeste de mai multe valuri de migratie dinspre sud. Primul ar fi dus la aparitia culturii Carcea-Gura Baciului, cea mai timpurie cultura neolitica, care a evoluat in Oltenia, SV Transilvaniei, ajungand pana in zona Clujului. Populatia creatoare a acestei culturi a venit din Grecia, inaintand pe vaile raurilor si traversand Bulgaria. Al doilea val de populatii sudice a dus la formarea culturii Starcevo-Cris. Aceste poulatii au traversat NE Jugoslaviei si au patruns mai intai pe Valea Dunarii in Banat, Oltenia si o parte din Muntenia. Din Banat s-au extins spre Crisana, Transilvania si au trecut prin pasurile Carpatiulor Orientali spre Moldova, ocupand un spatiu extrem de larg, aproape intregul areal al Romaniei de azi, la care se adauga spatii din Jugoslavia si Ungaria.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE NEOLITICULUI

CULTIVAREA PLANTELOR

Cultivarea plantelor este ocupatia de capatai, care asigura baza alimentatiei. Se cultiva o serie de cereale:

1. graul (triticum)-8 specii fiind atestate in zona noastra: triticum monococcum, dicoccum, vulgare, compactum, aestivum, spelta si durum. Este atestat in toate ariile culturale.

2. orzul (hordeum);

3. secara- atestata mai ales in sudul Romaniei, in arie Gumelnita;

4. meiul (panicum miliaceum);

5.ovazul

6. hrisca

7. borceagul

Dintre leguminoase sunt atestate bobul, mazarea, lintea, iar dintre plantele tehnice canepa si inul. Fructele sunt destul de putin atestate, doar in arie Cucuteni este atestat marul.

Cu privire la soiurile de cereale cultivate trebuiesc facute cateva observatii. Triticum monococcum are ca stramos pe triticum böeticum, care a exista in stare naturala in Orient, Caucaz si in sudul Pen. Balcanice. Initial a fost cultivat in Asia Mica, de unde cultura lui s-a raspandit pe spatii foarte largi, gratie faptului ca a fost un soi nepretentios, care s-a adaptat extrem de bine la orice conditii de relief, intre 0-2000 m. Azi acest soi a fost abandonat. Triticum dicoccum a existat in stare salbatica doar in Iordania si Israel. Se cultiva si astazi, fiind un soi care s-a adaptat foarte bine in zonele cu relief inalt. Triticum aestivum si compactum sunt hibrizi ai primelor doua soiuri. Orzul (hordeum) este cunoscut in stare salbatica (hordeum spontaneum) in Asia Mica, Liban, Palestina, Iran si Irak, deci originea lui este tot orientala. In general, soiurile cultivate la nivelul neoliticului nu au antecedente locale, nu au existat in stare salbatica in spatiul nostru, fapt ce se constituie intr-un argument pentru teoria neolitizarii ca fenomen de import.

Privitor la cultivare trebuiesc facute cateva observatii foarte importante. Initial, adica la nivelul neoliticului timpuriu, se fac experimente in materie de cultivare, in sensul ca se cultiva pe aceeasi tarla mai multe soiuri de grau, semn ca nu se cunosteau foarte bune calitatile fiecarui soi si modul in care se adapteaza acestea la factorii de mediu, clima, conditii de umiditate si relief. Prin cultivarea concomitenta , comunitatile isi asigurau, indiferent de capriciile vremii, un minim de cereale. In timp, se acumuleaza experienta si se fac observatii riguroase asupra fiecarui soi in parte si se abandoneaza soiurile nepotrivite, fiind selectate si cultivate doar cele care se adapteaza perfect la conditiile de relief si clima ale unei zone date. Spre exemplu, in neoliticul final, in arie Gumelnita populatiele se fixeaza la triticum vulgare, iar in aria culturii Cucuteni din Moldova soiurile agreate sunt triticum compactum si vulgare.

Uneltele folosite pentru cultivare sunt destul de primitive: plantatorul, sapaliga din corn de cerb, de aceea termenul cel mai potrivit este cel de gradinarit, iar spre sfarsitul neoliticului se banuieste ca ar fi aparut deja un plug primitiv din lemn, numit aratru. Exista doar putine indicii in acest sens: o statueta de lut care pare a reprezenta o vita injugata, care a fost descoperita in aria culturii Tripolie din Basarabia; cateva oase de bou castrat provenite din aria culturii Vadastra (neolitic mijlociu) despre care se crede ca a fost castrat in ideea de a fi folosit ca animal de tractiune. De asemenea se cunosc unele unelte din corn de cerb care ar fi putut fi folosite drept brazdare. La acestea se adauga faptul ca, in eneolitic, populatiile sunt total sedentarizate, semn ca fusesera gasite solutii pentru o profitabila exploatare a solului. Desigur ca solutia nu este sigur sa fi fost aratrul, tot atat de bine putea fi descoperirea asolamentului sau a ingrasmantului natural. Avand in vedere ca uneltele au fost destul de primitive, au fost exploatate mai ales solurile afanate, nisipoase, numite usoare, care, de obicei, nu sunt foarte bogate in substante nutritive.

Metodele de cultivare sunt la fel ca si uneltele. Cultivarea repetata a aceluiasi lot cu aceeasi planta ducea la epuizarea solurilor, fapt care explica semisedentarismul neoliticului timpuriu, adica frecventa stramutare a vetrei satului, desigur nu la distante foarte mari. Pentru defrisarea padurilor care acopereau spatii foarte largi a fost folosit focul. Este posibil ca paiele ramase dupa recoltare sa fi fost si ele incendiate mai ales ca este incetatenita si azi parerea falsa ca incendierea resturilor de vegetatie duce la ingrasarea pamantului. Azi s-a demonstrat ca urmarile incendierii pot fi pozitive doar un an ( arderea duce la cresterea procentului de potasiu din sol) si ca repetarea acestei operatiuni la nesfarsit duce la epuizarea solului. Se banuieste ca spre finele neoliticului s-ar fi cunoscut deja rotatia culturilor si lasarea pamatului in parloaga, deci asolamentul si ca asa s-ar explica, mai degraba,     sedentarizarea totala. Spre exemplu cultivarea unor leguminoase precum bobul si mazarea pe un teren epuizat are urmari benefice pentru sol care se imbogateste cu azot. Arheologia nu are mijloace pentru a stabili daca s-au folosit ingrasminte pentru imbunatatirea calitatilor solului. Este totusi foarte probabil sa fi fost folosit balegarul in acest sens. Cat priveste imbunatirile funciare de tipul irigatiilor cunoscute din Mesopotamia sau Egipt, nicaieri in Europa ele nu sunt atestate atat de devreme. Doar in Spania se cunosc din chalcolitic, deci spre finele neoliticului. Nu avem nici o informatie cu privire la lotificarea suprafetelor cultivate, cum exista pentru Mesopotamia (canale de irigatie) sau China (fantani). Terenul cultivat era situat in afara asezarilor, nu departe de ele. Casele sunt prea concentrate in spatiu ca sa permita cultivarea intravilana. Loturile cultivate, pe de alta parte, nu puteau fi foarte departe de asezari pentru ca nu erau cunoscute inca mijloacele de transport (carul). Nu se stie daca pamantul era exploatat in devalmasie, de intreaga comunitate, sau de catre familiile individuale. In general participau la activitatile agricole toti membri valizi ai colectivitatii, indiferent de sex sau varsta. Aparitia aratrului este posibil sa fi dus la propulsarea barbatului in activitatile de cultivare mai mult decat inainte.

CRESTEREA ANIMALELOR

Toate animale domestice au fost domesticite pentru prima data in Orient, inclusiv cainele despre care s-a crezut ca ar fi aparut mai intai in Europa. Azi este o certitudine ca pe la 12.000 fusese deja domesticit la Shanidar, in Irak, precum si in Iran. Zona orientala de inventie cuprinde Iranul (Ali Kosh), Irakul (Shanidar), Anatolia (Hacilar, Can Hasan), Siria (Ras Shamra), Palestina (Jerichon). Pe baze logice se presupune ca intre vanatoare si domesticire au existat cateva etape intermediare, care nu pot fi confirmate pe cale arheologica. Aceste etape ar fi:

1. urmarirea animalelor domestice in deplasarile lor;

2.supravegherea, pazirea turmelor aflate in stare de libertate;

3. ingradirea turmelor in tarcuri si asigurarea hranei acestora;

4. inmultirea turmelor in stare de captivitate.

Practic este foarte dificil de stabilit momentul in care un animal a devenit domestic. Se considera ca o etapa importanta in domesticirea animalelor este momentul in care se constata o riguroasa selectie a speciilor si apar stereotipii la varsta de sacrificare a animalelor, in functie de animal, fapt care ofera posibilitatea perpetuarii speciei, dar si exploatarea la maxim a unui animal (ne gandim la folosirea animalului nu numai pentru carne, ci si pentru obtinerea unor produse derivate).

Oaia a fost domesticita in Orient, in intervalul 9000-8000, pornindu-se de la muflonul rosu. Ea apare in Asia Mica, Iran si Cipru. O specie de muflon care s-a pretat domesticirii a trait si in sudul Europei in Corsica, Sardinia, Sicilia, Spania si Grecia, dar nu este inca sigurca ea a fost domesticita independent de cntrele orientale. Cea mai veche oaie domestica este atestata la Shanidar, in Irak.

Capra a fost domesticita in jur de 7000, se pare in Palestina. O specie de capra salbatica, care se preta domesticirii, a trait si in Europa. De precizat este faptul ca la capra procesul de domesticire nu este ireversibil, mai precis o capra domestica poate deveni salbatica.

Porcul domestic este cunoscut pe la 7000 la Ras Shamra, 6500 la Jarmo si 6200 la Nea Nikomedia in Grecia.

Tot in mileniul 7 este atestat si boul domestic in Grecia de nord. Stramosul sau salbatic, bos primigenius, a existat in paleolitic in intreaga Europa.

Calul va fi tarziu domesticit, in intervalul 4000-3000, cel mai probabil pe la 3500, in Asia Centrala.

La noi existau in fondul genetic bos primigenius , sus scrofa si calul salbatic, dar in pofida acestui fapt, in zona noastra nu s-a ajuns la domesticirea lor. Pe teritoriul nostru, primele animale domestice, exceptie facand cainele cunoscut din mezolitic, apar cu cea dintai cultura neolitica: Carcea-Gura Baciului. O statistica facuta pe resturile osteologice de la Carcea indica 76 % animale domestice, iar alta de la Gura Baciului 96 %. Procentele foarte ridicate de oase de animale domestice indica o trecere brusca de la vanatoare la creserea animalelor domestice, fara etape intermediare. De asemenea acest procent arata ca vanatoarea a fost abandonata cvasi total. In neoliticul romanesc nu se cunoaste nici o cultura in aria careia ponderea vanatorii sa fi fost mai mare decat a cresterii animalelor.

A existat o ierarhie a animalelor domestice, procentual vorbind, care este valabila pentru toate culturile neoliticului, cu foarte putine exceptii. Cele mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovicaprine, porcine si caini. O exceptie este inregistrata in faza a II-a a culturii Salcuta, faza in care predomina ovicaprinele, urmate de porcine si doar pe ultimul loc bovinele. In general, creserea numarului de porci indica o sedentarizare totala.

Se constata o preocupare pentru selectia speciilor de animale in functie de zona de relief, fiind alese acelea care se adapteaza cel mai bine la conditiile de mediu. Varsta de sacrificare este foarte importanta pentru ca ea precizeaza modul in care este exploatat un animal. Porcul este intotdeauna sacrificat in jurul varstei de un an, cand atinge maximum de greutate. Cresterea lui dupa aceasta varsta este inutila pentru ca sporurile in greutate sunt de aici incolo neglijabile. Oaia intalnita in neoliticul romanesc are 60 cm la greaban si are ca stramos pe ovis orientalis. Oaia este sacrificata la o varsta cuprinsa intre 4 -10 ani, fapt ce indica ca ea este folosita si pentru lapte si lana si ca este asigurata si perpetuarea speciei. In cazul bovinelor varsta de sacrificare difera in functie de sex. Femelele sunt sacrificate la varste mai avansate decat masculii, care sunt sacrificati in momentul in care ajung la greutatea mazxima. Doar dupa ce bovinele au inceput a fi folosite ca animale de tractiune, a crescut varsta de sacrificare a masculilor care, insa, erau castrati. Castrarea bovinelor este atestata inca de la nivelul culturii Starcevo-Cris.

In ceea ce priveste calul, desi s-a facut afirmatia ca in aria culturii Vadastra ar fi fost descoperit deja din neoliticul dezvoltat un cal domestic de talie mica, utilizat la calarie, descoperirea este singulara , neconfirmata de alte descoperiri si foarte indoielnica. Nu exista alte atestari de cal domestic la acest nivel cronologic, ba chiar in epoca de tranzitie ele sunt foarte putine in Europa. De abia in epoca bronzului calul a fost folosit pentru scopuri utilitare.