Universitatea din Bucuresti

Centrul "Credis"

IDD -Istorie

Cursul: Stiintele auxiliare ale istoriei

Anul de studiu I, semestrul I

Tema:

Stiintele auxiliare minore. Muzeologia. Heraldica. Genealogia. Numismatica. Metrologia.

Muzeologia

Termenul muzeologie in sens extensiv reprezinta tehnica muzeografica. Muzeologia (stiinta muzeului) se diferentiaza de muzeografie, care reprezinta punerea in aplicare a principiilor de ordin general in realizarea concreta a unei muzeu sau expozitie. Azi distingem intre muzeologia obiectului ( in care modul de functionare si prezentare a muzeului este bazat pe obiect) si muzeologia ideii (care se bazeaza pe cunoastere, obiective, pe concepte). Cea de-a doua forma a fost posibila o data cu intrarea muzeului in era comunicarii si a media, asadar este rezultatul progresului muzeologic. Muzeologia ideii nu elimina obiectul dar il pune in serviciul ideii, al unui mesaj (de cunoastere sau un principiu de prezentare); forma sa de prezentare este interactivitatea. Dezvoltarea muzeologiei contemporane a impus o noua forma tehnologica, muzeologia punctului de vedere; aceasta are ca obiectiv principal vizitatorul, caruia i se ofera mai multe puncte de vedere, scopul fiind ca acesta sa evolueze. In muzeologia punctului de vedere, expozitia face din vizitator actorul principal. Noile tendinte in muzeografia universala se refera la doua paliere: conceptia teoretica de selectie tematica a expunerii si forma ambientala de prezentare a obiectelor (arhitectura, mobilier, sisteme de iluminare). Au aparut, de asemenea, notiuni ca "industrie muzeala" si "business muzeal". Totusi, desi a crescut numarul muzeelor si rolul acestora in societatea contemporana, se considera ca muzeologia a intrat intr-o criza de concepte.

Termenul de muzeografie este atestat inca din 1727, cand a aparut la Hamburg o lucrare, in limba latina, destinata in special iubitorilor de arta si care se numea Muzeografie. Autorul era Gaspar Neickel si el dadea o serie de sugestii privind organizarea unui muzeu: alegerea cladirii, climatul adecvat pentru depozitarea colectiilor, cu respectarea unor conditii minimale de conservare. Obiectele expuse in muzee erau impartite in 2 categorii: naturalia si curiosa artificialia (in aceasta categorie intrau operele de arta). Evident ca aceste notiuni tineau de viziunea asupra muzeului in epoca, care era conceput ca un cabinet de curiozitati. In acel moment, notiunea de muzeu se referea doar la cladirea care adapostea o colectie destul de eterogena (flora, fauna ale diferitelor regiuni si marturii contemporane). Asadar, muzeul era un fel de depozit care organiza expozitii dupa criterii subiective si aleatorii, si nu ca rezultat al muncii de cercetare. In secolul XVIII, in Franta, se puneau bazele muzeografiei moderne, trecandu-se la organizarea sistematica a colectiilor, conservarea si restaurarea lor, precum si la crearea unor spatii corespunzatoare pentru expunere si depozitare. Apoi, din 1883 muzeologia se impunea ca o stiinta de sine-statatoare.

In spatiul nostru, termenul muzeu este folosit pentru prima data de catre Dimitrie Cantemir in Hronicul vechimii Romano-Moldo-Vlahilor, cu sensul de "camari unde stau la citeala sau la invatatura", asadar, ca locuri de studiu, asa cum erau in acel moment si in Europa.

Istoricul muzeelor.

Acumularile de obiecte pretioase sunt atestate inca din preistorie, chiar din neolitic, dupa cum o dovedesc tezaurele descoperite; aceste acumulari de piese erau legate si de temple, dupa cum ulterior, vor aparea in jurul bisericilor crestine. Termenul museion (greaca) si museum (latina) erau folositi in Antichitate pentru acele locuri in care se adunau filosofii si invatati; ele cuprindeau si colectii, sali de anatomie, parcuri zoologice si botanice si constituiau, in egala masura locuri unde se putea face cercetare. Cel mai cunoscut exemplu de astfel de cladire este museionul din Alexandria intemeiat de Ptolemeu Soter (colectiile artistice ale dinastiei Ptolemeilor erau insa pastrate in palate).

In antichitatea greaca au existat depozite de opere de arta, asa-numitele thesaurus care reprezentau mici monumente (capele) in imprejurimile templelor, unde erau pastrate si protejate acele daruri care nu erau expuse in templu. De asemenea, au existat, tot in antichitatea greaca, galerii de pictura, numite pinacoteci, termen care s-a pastrat pana azi si provine din grecescul pinas . O astfel de pinacoteca a existat la Atena, pe Acropole (in aripa nordica a Propileelor), unde in secolul V i.Hr. se expuneau picturile celebre.

Traditia tezurizarii obiectelor pretioase a existat si in Palestina. Se considera, de pilda, ca mentiunea din Cartea regilor, unde regele Ezechias arata trimisilor Babilonului casa cu obiectele sale pretioase, argintul, aurul, mirodeniile, armurile, reprezinta o referire la o forma de muzeu eterogen, specific antichitatii.

In Asia Mica, la Pergam a existat o preocupare pentru colectionarea artei grecesti si nu numai, in general pentru strangerea de opere vestite (de arta si cultura). In lumea antica, muzeul coexista cu biblioteca, in sensul ca bibliotecile erau decorate cu statui ale personajelor celebre; un exemplu in acest sens il constituie celebrul palat al imparatului Hadrian, construit la Tivoli (25 km de Roma), unde cele doua biblioteci (una cu manuscrise grecesti, cealalta cu latine) contineau si statui numeroase cu scurte inscriptii de caracterizare a personajului.

La Roma au existat si colectii ale unor patricieni sau chiar ale statului; in epoca Imperiului, marile colectii (cuprinzand capodopere ale artei grecesti si romane) erau uneori expuse in piete si gradini, teatre, temple, si alte locuri publice pentru a demonstra puterea imparatilor si a starni admiratia (multe erau prazi de razboi). Templul Concordiei, de la poalele Capitoliului, unde exista o colectie importanta de statui, tablouri, geme, bijuterii, era supravegheat de custozi, care erau si ghizi pentru public. Intelectualii si oamenii de arta vor cere ca tezaurele imperiale sa devina locuri publice, pentru a putea fi admirate de public, punandu-se, astfel, bazele muzeului-colectie.

Tezaurizarea a continuat si in Evul mediu, la nivel laic si ecleziastic, Renasterea contribuind esential la pretuirea valorilor Antichitatii. Marile catedrale isi construiesc sali de mici dimensiuni pentru pastrarea tezaurului iar manastirile strang in asa numitele clisiarnite o serie de piese valoroase, multe dintre ele impodobite cu camee antice.

In Europa occidentala si mai ales in Italia apar acum si colectii particulare; se pare ca cea mai veche astfel de colectie dateaza de la sfarsitul sec.XII, cand cardinalul Giordano Orsini crea la Roma, un cabinet de antichitati, transformat apoi in muzeu public.

In aceasta perioada, termenul muzeu este folosit pentru a defini o colectie de obiecte rare si pretioase adunate de principii Renasterii, mai intai in Italia si apoi in restul Europei. Astfel, colectia de manuscrise si geme a lui Lorenzo Magnificul purta numele de museo dei codici e cimeli artistici. Alaturi de aceste bunuri, in secolul XV incep sa apara si tapiserii si picturi flamande, fildesuri, covoare orientale, stampe, instrumente muzicale, sculpturi antice sau in spiritul antichitatii. De altfel, muzeul ca institutie moderna pare sa se fi nascut pe la jumatatea sec.XV, in orasele italiene si la curtile nobilimii, raspandindu-se apoi in restul Europei.

Incepand cu secolul al XVI-lea, cadrul colectiilor muzeale incepea sa se largeasca prin includerea si a altor domenii, in afara operelor antice; colectiile au acum un caracter universal si eterogen in Italia, Franta, Germania si se generalizeaza gustul pentru astfel de colectii erudite dar si eclectice, pentru cercetarea pretiosului, raritatilor dar si monstruosului. Apar, prin urmare, cabinetele de curiozitati, in care alaturi de statui romane se gaseau obiecte preistorice sau etnografice, unele dintre ele de pe alte continente, dupa cum in jurul acestor cabinete isi fac loc preocuparile de stiinte ale naturii, cu pavilioane pentru observatii astronomice, experiente si cercetari de alchimie, colectionare de fosile ori de roci deosebite. Tot acum lua nastere Muzeul istoric, care acorda atentie personalitatilor si cuprindea efigii monetare ale imparatilor, portrete ale poetilor, filosofilor; acest tip de muzeu apare in Italia, ca si muzeul de antichitati. Bazele muzeografiei moderne se vor pune in Franta, ca urmare a activitatii enciclopedistilor, a spiritului Luminilor si a Revolutiei franceze, trecandu-se la organizarea sistematica a colectiilor, conservarea si restaurarea lor. De asemenea, se gandesc spatii speciale pentru tipurile de obiecte expuse si se modernizeaza iluminatul salilor. In 1789, cu prilejul unei expozitii de pictura organizata la Luvru, se experimenteaza folosirea luminii din plafon. Prima mare institutie muzeala moderna a fost, insa, creata in Anglia: este vorba de British Museum, care lua fiinta in 1753, prin reunirea mai multor colectii.

Cel mai vechi muzeu constituit in spatiul nostru se datoreaza baronului Brukenthal, care si-a constituit, in 1796, o galerie in palatul sau de la Sibiu, unde isi prezenta colectiile. In 1817, aceasta colectie era deschisa publicului sub forma unui muzeu si ea reprezenta expresia epocii (barocul), avand un aspect eterogen: tablouri, monede, argintarie, manuscrise, piese arheologice si mineralogice. Cam in aceeasi perioada, episcopul de Oradea isi construia un palat, in stil baroc, care adapostea o galerie de tablouri si o biblioteca. Apoi, in perioada 1800-1864, in Principate, sunt atestate 11 muzee, pentru ca pana la 1900 sa mai apara alte 13 muzee noi.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea se va constitui si in spatiul romanesc un muzeu national, din initiativa lui Al.Odobescu si cu sprijinul domnitorului Al.I.Cuza; el se va numi Muzeul national de antichitati si grupa colectiile existente la Bucuresti din vremea lui Ghica, plus alte piese, totul sub o noua forma de expunere. Scopul muzeului era de a ilustra cultura din spatiul romanesc incepand cu preistoria, prin piese arheologice, opere de arta, stampe, desene, copii dupa picturi. Muzeul (care cuprindea in prima faza mai ales colectii de stiintele naturii) era adapostit la Colegiul Sf.Sava si se afla sub ingrijirea Eforiei Scoalelor.

Ulterior, vor aparea si muzeele etnografice in aer liber (Muzeul Satului apare in 1936), apoi, galeriile de arta nationala, primele muzee memoriale si cele cu profil de istorie a stiintei si tehnicii. In perioada 1940-1945, existau in Romania 50 de unitati muzeale, a caror evolutie a continuat si dupa razboi, cand numarul lor a crescut si s-a diversificat tipologia acestora. Pe la mijlocul anilor 90 existau, se pare, in intreaga lume, mai mult de 35.000 muzee, majoritare fiind cele fondate dupa 1950.

Astazi, muzeul este o institutie stiintifica cu caracter pluridisciplinar care cerceteaza conserva si valorifica, pentru un public larg, patrimoniul (documentar, cultural) aflat in pastrare. De asemenea, este o institutie cu o mare responsabilitate sociala si istorica (poate deforma adevarul si mintile sau poate deteriora piesele pana la distrugerea sau disparitia lor). Totodata, muzeul trebuie sa fie o institutie vie si in permanenta miscare (raportare al gustul publicului, la experimentele altor muzee, colectionare de noi obiecte, permanenta cercetare si restaurare), in caz contrar, el devenind o simpla colectie fara un mesaj de transmis.

Muzeele reprezinta institutii majore in cultura contemporana; ele sunt un subsistem al culturii nationale, simbolizand identitatea culturala a unei comunitati, un spatiu al discursului public. Totusi, muzeul si-a pastrat si rolul de tezaurizare, conservand obiecte rare si valoroase.

In secolul XX s-a pus tot mai mult accentul pe conservarea si restaurarea bunurilor de cultura, avandu-se in vedere atat artefactele din muzee cat si monumentele.

Exista organisme internationale specializate care se ocupa de aceasta problema, organisme nonguvernamentale ale UNESCO: ICOM (Consiliul International al Muzeelor, cu sediul la Paris si care cuprinde comitete specializate pe muzee de istorie, de arta; Romania a aderat in 1958 la acest organism, fondat in 1947), ICOMOS (Consiliul International al Monumentelor si Siturilor, cu sediul la Paris), ICCROM (Centrul International pentru conservarea si restaurarea bunurilor culturale cu sediul la Roma); scopul acestora este de a opri procesul de distrugere a patrimoniul cultural artistic precum si valorificarea acestuia in vederea atragerii unui public tot mai numeros si mai diversificat (ca gust, educatie, varsta etc).

Imaginea muzeului pentru public are doua componente: expozitia de baza (ca forma tranzitorie de prezentare a colectiilor) si expozitiile temporare (care valorifica si mare parte din acele obiecte de rezerva, pastrate in depozite special amenajate, unde acestea se se pot si studia). De asemenea, muzeul cuprinde spatii cu functionalitate diversa: spatii de expunere, depozitare, ateliere de restaurare, sali destinate studiului, cercetarii (biblioteca, de pilda), sali de spectacol sau auditii, sali de conferinte si de proiectii pentru filme, ateliere experimentale, restaurant, magazin de suveniruri, de cataloage si diverse publicatii. In general, se considera ca cel putin 50% din volumul general al cladirii trebuie acordat serviciilor interne ale muzeului (patrimoniu-evidenta, arhiva de fotografii si clisee, cercetare, biblioteca, restaurare-conservare, administrativ, tehnic). Atelierele si depozitele trebuie grupate in functie de natura obiectelor: metale, textile, ceramica, hartie, lemn. Exista si spatii destinate serviciilor administrative interne, cum ar fi birourile cercetatorilor, muzeografilor, serviciul evidenta, femeile de serviciu, dar si spatii pentru servicii administrative externe (garderoba, restaurant, cofetarie, grup sanitar, loc pentru fumat).

De asemenea, azi, muzeele nu expun numai propriul patrimoniu dar participa si la organizarea de expozitii alaturi de alte muzee, gazduieste expozitii itinerante, dupa cum organizeaza si ele astfel de expozitii itinerante. In plus, muzeele organizeaza conferinte-scoala cu elevi, studenti sau adulti precum si ateliere experimentale (care sunt si cele mai spectaculoase, din punctul de vedere al publicului).

Spatiul muzeal. Organizarea exponatelor

Muzeul actual trebuie sa fie o constructie functionala care sa corespunda scopurilor propuse si specificului obiectelor expuse. Principiile de baza ale unei astfel de constructii sunt: simplificarea la maximum a decoratiei interioare si exterioare; interzicerea folosirii la constructie a materialelor inflamabile (mai ales, lemnul), realizarea de deschideri largi care sa faciliteze trecerea de la o sala la alta, spatii mobile si functionale, care sa aiba in vedere posibilitatea extinderii muzeului, sisteme de alarma contra incendiilor, asezarea constructiei la distanta de surse de poluare. Exista si muzee care sunt inconjurate de un spatiu exterior destul de larg, care sa le permita expunerea in aer liber a acelor piese la care aceasta este posibila: sculpturi si fragmente de arhitectura, constructii taranesti.

Expozitia de baza a unui muzeu se realizeaza ca urmare a unei selectii riguroase, determinata de tematica si patrimoniul muzeal. Expozitia de baza reprezinta o forma de expunere permanenta, cu o durata care depinde de dinamica cercetarii si a personalului muzeal, de cerintele publicului precum si de cantitatea de piese din depozitul muzeului; in principiu, ea ar trebui sa aiba o durata de viata de circa 10-20 ani (intr-un sistem economic activ). Expozitia de baza prezinta insa doar o mica parte din patrimoniul unui muzeu. In multe muzee expunerile sunt cele numite de tip sandwich, adica cu scopul de a prezenta cat mai mult material, ceea ce duce la inghesuire si, in final, la probleme de conservare sau de percepere fidela din partea publicului.

Trebuie de asemenea, avut in vedere ca fiecare sala are unul sau mai multe spatii de interes major, care trebuie stabilite din momentul proiectarii expozitiei, chiar daca ele se pot modifica pe parcursul amenajarii. Aceste centre se definesc prin anumite obiecte simbol, in jurul carora graviteaza celelalte.

In cazul expozitiei temporare, trebuie avut in vedere ca nu exista un spatiu creat dinainte si ca acesta trebuie amenajat si adaptat nevoilor specifice. Totusi, acest spatiu conditioneaza in ultima instanta chiar reusita expozitiei, ajutand sau obturand mesajul ei. Un obiect privit din cel mai bun unghi, cu cea mai buna lumina, fundal sau ambient se recomanda singur iar privitorul nu are nevoie de eforturi speciale pentru a intelege mesajul. Expozitiile temporare sunt cele mai frecvente, ele au rolul de a mentine treaz interesul publicului, prin scoaterea la vedere si a unor piese aflate in depozite. Ele se bazeaza si pe politica de permanenta sporire a colectiilor muzeale, prin diverse achizitii. De asemenea, se bazeaza pe intuirea asteptarilor publicului, prin folosirea sondajelor de opinie sau a chestionarelor.

Primul pas in realizarea unei expozitii este alcatuirea tematicii, adica organizarea teoretica a materialului dupa o anumita idee, care va fi demonstrata si ilustrata prin obiectele alese. Expozitiile permanente pot expune mai multe astfel de teme sau idei, pe cand cele temporare, sunt axate, de obicei, pe o singura tema, legata de o comemorare, eveniment cultural sau stabilita functie de materialul din depozit, ori de o descoperire arheologica. Expozitia de baza atrage interesul publicului o perioada limitata de timp, dupa care vizitatorii vor fi doar turistii. De aceea, a aparut formula expozitiei temporare, care invioreaza activitatea muzeului si trezeste interesul publicului. Durata unei expozitii temporare este de 1-6 luni, in functie de importanta temei, caracterul pieselor expuse, spatiul rezervat expozitiei. Expozitiile temporare au rolul de a stimula cercetarea intr-un muzeu si de a pune in circuitul stiintific un numar cat mai mare de obiecte existente in depozite (de multe ori prea putin sau deloc cunoscute) sau ofera publicului posibilitatea de a cunoaste sub toate aspectele o problema, o personalitate etc. Cataloagele elaborate cu ocazia acestor expozitii devin instrumente de lucru valoroase pentru specialisti. De asemenea, cu ocazia organizarii acestor expozitii se pot experimenta noi idei de expunere.

Etapele realizarii tematicii unei expozitii

culegerea intregului material informativ privind tema pe care doriti sa o ilustrati in expo (obiecte din patrimoniul muzeului ori din alte colectii si informatii documentare).

gruparea intr-un sistem coerent a tuturor materialelor, dupa anumite criterii sau idei, subordonate temei centrale; stabilirea problemelor mai importante (care vor fi accentuate) si a celor secundare (mai estompate).

selectionarea obiectelor si documetelor realizand schema generala si planul de expunere.

adaptarea la spatiul existent a planului ideal intocmit; de multe ori, aceasta necesita o revizuire si selectionare a obiectelor.

intocmirea planului definitiv de expunere, in cele mai mici detalii, eventual realizarea de machete cu fotografiile exponatelor.

stabilirea exacta a tuturor elementelor auxiliare (fotografii, diapozitive, harti,   

desene, texte); amplasarea lor exacta, dimensionarea in raport cu obiectele

Exista o adevarata stiinta a luminii dintr-o expozitie , de dozare si regizare a acesteia. Marea problema este de a rezolva contradictia dintre nevoia de lumina in prezentarea exponatelor si efectele ei daunatoare asupra lor. Se prefera folosirea luminii artificiale, mai putin daunatoare decat cea naturala si care poate prelungi programul de vizitare a muzeului; in plus, ea poate fi dirijata si dozata. Lumina este folosita pentru a accentua anumite piese sau pentru a estompa altele, pentru a izola piesele spectaculoase. Izvorul luminos nu trebuie asezat la o distanta mai mica de sfertul inaltimii peretului, pentru ca punctele supraluminate sa apara pe suprafata iar umbra sa cada pe partea de jos. Suprafata peretilor de sticla ai vitrinelor reflecta lumina, de aceea se recomanda dispunerea lor pe un plan inclinat, evitand ca lumina sa-l orbeasca pe vizitator. Exista un iluminat general, din plafon si iluminat pentru fiecare vitrina sau piesa.. In ultimul timp s-a renuntat la folosirea becurilor care dau o lumina calda si destul de galbena in favoarea lampilor sau spoturilor cu neon si halogen care dau o lumina rece, mult mai propice pieselor. Se folosesc spoturi reglabile si echipate cu geam filtrant.

Alta problema a expunerii este legata de conservarea pieselor; mijloacele de suspendare, prindere si fixare cu suporturi de metal, plexiglas sau alte materiale rezistente trebuie sa aiba in vedere ca piesa sa fie bine fixata, sa nu alunece, sa nu se deterioreze datorita indoirii sau prinderii fortate.

Obiectele expuse trebui sa se armonizeze intre ele, sub raportul formei, coloritului, stilului, a folosirii fondului adecvat; culoarea poate pune in valoare sau estompa obiectul.

De asemenea, obiectele dintr-o expozitie trebuie legate intre ele cu ajutorul elementelor complementare: copii, facsimile, diapozitive, desene, texte explicative, harti, diorame. Integrarea materialului auxiliar intr-o expozitie este o problema de masura, bun gust dar si de cunoastere a unor reguli. Folosirea in exces a materialului documentar prezinta riscul de a pune in umbra obiectele originale, mai ales in cadrul muzeelor de istorie, unde exista tentatia de a explica amanuntit unele evenimente. Prezenta in numar prea mare a acestui material documentar poate obosi vizitatorul, pierzand din vedere ansamblul din cauza detaliilor. In general, trebuie avut in vedere ca designul expozitiei sa sugereze traseul logic si circuitul vizitatorului, sa expliciteze mesajul si sa puna in valoare exponatele.

Textele si etichetele explicative sunt de mai multe feluri:

texte care prezinta ideea fundamentala a expozitiei;

texte referitoare la un eveniment, personalitate, monument, stil, etapa;

text explicativ pentru o grupa de obiecte din aceeasi familie, care inlocuieste etichetele individuale;

eticheta pentru un singur obiect.

Repartitia si dispunerea, proportia, modul in care sunt scrise, materialul si culoarea se discuta cu arhitectul si graficianul si se raporteaza permanent la tipul obiectelor expuse si la ansamblul expozitiei. Aceste etichete trebuie sa fie clare, concise, citete, discrete, sa nu intre in concurenta cu obiectul sau sa il acopere. Ele se realizeaza pe materiale transparente (plexi, sticla) folosind o culoare contrastanta sau pe hartie. Se pot aseza alaturi de obiect, fie direct pe suprafata vitrinei, fie pe un mic suport tot din plexi; etichetele nu se lipesc si nu se sprijina pe obiect. Se pot fixa pe fundalul vitrinei, pe un panou sau perete. Textele trebuie insotite si de o traducere intr-o limba de circulatie sau chiar doua. In locul etichetelor explicative largi se pot folosi si monitoare care sa prezinte figuri, explicatii, filme diverse.

La intrarea in muzeu mai exista etichete care prezinta planul expunerii, circuitul, impartirea pe colectii, departamente sau galerii. Altele se refera la locul salilor de proiectie si conferinta sau la expozitii temporare; de asemenea, se indica casa de bilete, garderoba, standul de carti, restaurantul.

O expozitie are nevoie si de un afis: culoarea, textul si ilustratia trebuie sa atraga atentia vizitatorului inca din strada, de la mare distanta. Se folosesc unul sau mai multe panouri de mari dimensiuni, cu afisele expo si cu litere mari colorate, contrastand cu fondul. Textul trebuie sa cuprinda titlul, durata si programul de vizitare.

Heraldica

Heraldica este acea stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu compunerea si explicarea stemelor, adica cu explicarea figurilor heraldice de pe scut si cu explicarea caracteristicilor acestora, prin studierea si descifrarea simbolurilor. Heraldica se compune din doua mari parti:

stiinta heraldica care cuprinde principiile teoretice conform carora se poate

intocmi o stema cu toate elementelor ce o compun, si istoricul alcatuirii acestei steme;

arta heraldica care reprezinta realizarea practica a unui armorial, prin

transpunerea principiilor teoretice; de asemenea, studiaza evolutia iconografica a respectivei steme.

Heraldica se afla in stransa legatura cu sigilografia, careia ii imprumuta principiile si terminologia. De asemenea, se foloseste la randul sau de paleografie si numismatica.

Sursele de informare pentru heraldica sunt sigiliile, monedele, monumentele, pietrele tombale, piesele de mobilier, scrisorile de innobilare, diplomele si atlasele cu reprezentari ale armoriilor alcatuite in Evul Mediu.

Cele mai vechi informatii despre blazoane dateaza din secolul X, cu ocazia concursurilor organizate la Göttingen de catre Henric Pasararul, duce de Saxa (devenit ulterior imparat al Germaniei); la acestea turniruri se foloseau bucati de stofa avand rolul de blazon sau stema. In timpul cruciadelor, obiceiul folosirii acestor bucati de stofe distinctive se va generaliza si se va dezvolta dupa reguli precise. Acum, se pare ca s-au folosit si primele simboluri heraldice: lei, vulturi, cruci, mierle, serpi, monstri. Intr-o prima etapa, cuprinzand secolele XI-XII, reprezentarile s-au aflat direct pe scut, apoi, in secolele XIII-XV, se vor adauga la scut si ornamentele, pentru ca dupa secolul al XVI-lea sa inceapa decaderea. Termenul de heraldica provine de la acele persoane cu atributii de crainic la turniruri, care cunosteau foarte bine stemele. Heraldica a luat nastere din contopirea, intr-un sistem bine inchegat, a diferitelor elemente emblematice preexistente, si care se gaseau pe sigilii, scuturi de lupta sau steaguri ale unor persoane ori grupuri. Intre secolele XIII-XV, oricine a putut sa-si adopte armorii (blazoane) proprii, dupa bunul plac, cu singura conditie de a nu uzurpa o alta stema, constituita anterior; legislatii restrictive in acest sens apar abia de la sfarsitul secolului XV.

Primul tratat de heraldic s-a alcatuit la 1416 si ii apartine lui Clement Prinsault, insa stiinta heraldicii s-a consolidat prin contributiile teologului Filip Iacob Spener (1668), care stau la baza heraldicii moderne.

In spatiul nostru, stemele au fost de tipul armelor de auto-conferire, adica alcatuite de posesorii lor, unele dintre ele fiind ulterior confirmate de domn si devenind arme de concesiune. La sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a secolului urmator, marile familii boieresti isi vor realiza arborii genealogici, recunoscuti in mod oficial si dotati cu stema familiei.

Legile heraldicii si folosirea elementelor sale nu au constituit obiectul unei preocupari stiintifice pana in secolul al XIX-lea, desi a existat un cert interes al domnilor si boierilor nostri fata de insemnele armoriale. Unele descrieri de steme au aparut intr-o serie de tiparituri ecleziastice sau laice, incepand cu secolul al XVII-lea; de asemenea, o serie de cronicari, ca Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, Dionisie Fotino, au adus in discutie o serie de subiecte legate de stiinta blazonului. Totusi, aceste descrieri aveau un caracter profan si nu respectau regulile stiintei heraldice. Studiul concret al acestei stiinte a inceput o data cu necesitatea crearii stemei statului modern roman, la 1859. Preocupari fata de heraldica au avut Gh.Seulescu, Mihail Kogalniceanu (el participa la crearea stemei Bucurestilor si a Principatelor Unite), Cezar Bolliac, St.D.Grecianu, B.P.Hasdeu, V.A.Urechia, D.A.Sturdza, George Octav Lecca, P.V.Nasturel. In 1918 a aparut singura lucrare care poate fi considerata un armorial romanesc, Steme boieresti din Romania, apartinand lui Emanuel Hagi-Mosco si care cuprindea 90 blazoane in culori, dar fara text explicativ, din pacate. La Scoala practica de arhivisti, creata pe langa Directia generala a Arhivelor Statului din Bucuresti, exista si un curs de heraldica generala si nationala. Aceste cursuri au fost sustinute de mari personalitati, cum ar fi: Constantin Moisil (de formatie numismat), Aurelian Sacerdoteanu, Mihai Berza, E.Vartosu, E.Condurachi, Dan Cernovodeanu. De asemenea, preocupari de heraldica au avut si Gh.Bratianu, Constantin Karadja, Gh.Bezviconi, Octavian Iliescu, Jean N.Manescu, Sigismund Jakó (pentru Transilvania), Marcel Sturdza-Saucesti sa

Descifrarea blazoanelor/stemelor.

Stema este acea reprezentare grafica sau plastica a armelor unui cavaler si se compune din scut, coif si alte elemente:

Scutul, initial cu rol de protectie, devine scut de stema si are rolul de anunta

faptele de arme ale posesorului; el poate fi simplu (fara nici o reprezentare), compus (cu mai multe smalturi si cartiere), unit (scuturi alaturate), scut-ecuson (plasat in cadrul altui scut, ca urmare a unei concesiuni primite de nobil), scut peste scut, scut rasturnat (se punea, de regula, pe mormantul decedatului care incheia arborele genealogic al familiei). De asemenea, poate fi de forma circulara, ovala, triunghiulara, patrata, rombica, patrulatera, avand baza ascutita sau rotunjita (curbata), in forma de inima, dupa cum exista cate un scut specific Renasterii sau Barocului. Campul scutului poate fi impartit sau nu in cartiere sau cantoane, rezultate din divizarea scutului prin linii drepte sau curbe; numarul maxim de cartiere este de 32. Partitiunile sau impartirile scutului sunt urmatoarele: despicat (taiat cu o linie verticala la jumatatea sa), taiat (cu o linie orizontala la jumatate), taiat in banda (in diagonala, de la stanga la dreapta), taiat in bara (in diagonala de la dreapta la stanga), scartelat (linie verticala si orizontala intretaiate la mijloc), scartelat in curmezis (diagonale intretaiate la mijloc), gironat (combinare intre scartelat si scartelat in curmezis, rezultand 8 cartiere), tripartit in pal (impartit in trei cartiere, pe verticala), tripartit in fascie (impartit in trei cartiere, pe orizontala). Exista o serie de reguli care trebuie respectate in alcatuirea unui scut: scutul familiei principale se aseaza intotdeauna in centru; in stema se pot folosi doar rosul, albastrul, verdele si negru, care sunt culori heraldice; fiecare figura trebuie sa se deosebeasca pe campul scutului; nici un coif nu poate exista fara crestet (sau cimier) iar rolul coifului este de a proteja scutul.

Smalturile sunt reprezentari grafice ale metalelor, culorilor sau blanurilor si isi au originea in obiceiul zugravirii in culori a stemelor pe mobile sau pe arme. Aurul sau galbenul simboliza marirea, forta, bogatia si se reda prin puncte marunte la distanta egala, argintul sau albul sugerand inocenta si corectitudinea se reda printr-un camp neted, rosul, prin linii mici verticale, albastrul, prin linii subtiri orizontale, negrul prin linii incrucisate (orizontal si vertical, verdele prin linii diagonale, de la dreapta la stanga, violetul, prin diagonale de la stanga la dreapta iar portocaliul, prin linii incrucisate, pe diagonala. Blanurile erau reprezentate de sangeap (singipie) care se reda sub forma unor mici clopotei de argint si azur, asezati alternativ, hermina care se reda ca un camp de argint semanat cu un fel de trifoi cu trei lobi, la care se adaugau, contra-singipia si contra-hermina, unde reprezentarile se redau rasturnat.

Tot pe scut se afla mobilele sau figurile heraldice; ele pot fi:

figuri naturale, care sunt de obicei, imprumutate de la astre, elemente ale corpului

omenesc sau elemente preluate din lumea animalelor, insectelor, pasarilor, plantelor; exemplu: soarele, luna, globul terestru, stele, focul, apa, vantul , oameni in diverse ipostaze, sau doar anumite membre, leul, calul, berbecul, bourul, elefantul, camila, vulturul, cocosul, paunul, cioara sau corbul, albine, muste, fluturi, flori de crin, trandafiri, lauri, trifoiul, vita-de-vie, fiecare avand o semnificatie aparte care trimitea la trasaturile de caracter ale posesorului;

figuri artificiale, reprezentate de produse ale muncii omenesti, respectiv cruci,

buzdugane, sageti, arbalete, cornuri, turnuri, castele, poduri, coroane, vapoare, chei, inele, oglinzi;

figuri himerice, adica figuri fantastice, mitologice, de fantezie; de pilda, zgriptorul

(in jumatatea superioara vultur, iar in cealalta, leu), pasarea Phoenix, salamandra, licornul, dracul, sfinxul, balauri.

Piesele de pe scut pot fi onorabile si mai putin onorabile; cele onorabile ocupau de regula, intre un sfert si o jumatate din suprafata scutului.

Scutul din stema heraldica este insotit de: coif, coroana, lambrechini, crestet, suporti, sustinatori (sau tenanti), pavilion sau manta; in secolul al XIV-lea vor aparea si devizele sau maximele.

2. Coiful reprezenta cea mai nobila piesa, se aseza deasupra scutului cu rolul de    a-l proteja; din secolul al XV-lea apar o serie de reguli legate de modalitatile de reprezentare ale acestuia, fiecare avand o semnificatie . Acesta putea fi plasat din fata, trei sferturi sau profil, putea fi incoronat sau nu, cu viziera inchisa sau deschisa, cu sau fara gratii.

3. Cimierul era un ornament asezat in partea cea mai ridicata a unei steme, de obiecei, deasupra coifului.

4. Coroana indica rangul personajului respectiv si era de tipuri si forme variate: imperiala, regala, de principi, duci, marchizi, conti, viconti, baroni, cavaleri.

5. Lambrechinii reprezentau niste fasii de stofa fixate in partea superioara a armurii si care cobora de pe coif, apoi imbratisa scutul.

6. Deviza heraldica continea, de regula, o cugetare de natura filosofica sau umoristica si se aseza sub scut.

La ornarea si sustinerea scutului se mai foloseau si alte elemente simbolice, cum ar fi steagurile, tunurile, tobele sa. Toate aceste elemente heraldice din stema erau protejate de manta sau baldachin care era de purpura sau de postav si, in functie de rangul posesorului, se captusea cu hermina brodata cu aur sau chiar aurita in intregime.

Genealogia

Informatiile oferite de genealogie ofera explicatii altor stiinte, ca biologia, patologia ereditara, psihologia si in general, toate stiintele care au legatura cu individul, investigand comunitatile umane si societatea, in general. De asemenea, permite cunoasterea succesiunilor, deci ajuta cronologiei si se considera ca poate ajuta la realizarea unor portrete prin cunoasterea ascendentei cuiva. Prin informatiile oferite, genealogia poate ajuta si la depistarea falsurilor diplomatice. Si statistica sau demografia se pot folosi de datele furnizate de genealogie pentru a determina numarul locuitorilor unui sat, de exemplu. Cercetarea genealogica poate ajuta istoria si din perspectiva informatiile referitoare la datarea unui eveniment sau incadrarea cronologica a unei persoane/personalitati.

Datele necesare pentru alcatuirea unei genealogii sunt: originea persoanei, parintii din care se trage, timpul si locul nasterii, situatia, functia si demnitatea avute in timpul vietii; momentul, locul si felul mortii; casatoria, cu aceleasi indicatii privind originea, nasterea, situatia, functia si decesul sotului/sotiei; copiii, atat cei din ramura barbateasca, cat si din cea femeiasca (cu excluderea celor din partea feminina, care sunt urmariti in ramura barbateasca).

Pentru a obtine aceste date avem nevoie de informatii precise, care pot fi oferite de registrele parohiale (nastere, botez, cununie, moarte), dar si de izvoarele diplomatice sau cele narative (hotarnicii, foi de zestre, diate sau testamente, corespondenta, cronici),    inscriptiile si portretele murale de fondatori . Exista si initiative oficiale de alcatuire a unor astfel de situatii, de care ne putem ajuta in studiile genealogice. Din pacate, pentru spatiul extracarpatic, registrele parohiale au aparut abia in sec.XIX, Regulamentele organice fiind cele care au impus in mod oficial folosirea registrului de stare civila (mitrice) . Destul de rar, cate cineva insemna pe vreo carte bisericeasca data nasterii sau mortii cuiva, de regula a copiilor. Din pacate, nu toti nascutii erau inscrisi la biserica locala iar unii boieri apelau la vreun episcop sau mitropolit pentru savarsirea botezului. Pe de alta parte, nu s-au pastrat nici toate registrele de sec.XIX, mai ales cele ale altor confesiuni decat cea ortodoxa. Ceva mai multe informatii avem dupa 1865, in urma reformelor lui Alexandru Ioan Cuza. In privinta traditiei orale, trebuie spus ca si aceasta constituie o sursa de informare pentru genealogie insa trebuie folosita cu discernamant.

Cea mai veche lucrare cu caracter genealogic se considera ca este un incunabul anonim, aparut la Strassburg, in 1486, si in care se gaseau informatii cu privire la istoria familiilor si a persoanelor; in secolul urmator, lucrarile de genealogie s-au inmultit. Genealogia a inceput sa se contureze ca o stiinta, cu principii si norme bine stabilite, din secolul al XVII-lea, pentru ca bazele ei stiintifice sa fie puse in secolul urmator, cand a fost introdusa ca disciplina universitara. O contributie insemnata a avut-o Johann Christophe Gatterer, cel care alcatuia primul manual de genealogie, pentru ca, in 1886, genealogia sa se constituie ca stiinta de sine statatoare, gratie stradaniilor lui Ottokar Lorenz.

Inceputurile genealogiei "culte" romanesti pot fi fixate la inceputul secolului al XVIII-lea, o data cu Dimitrie Cantemir, care intocmea genealogia familiei sale, dupa cum, in Descrierea Moldovei dadea o lista a familiilor boieresti. In general, in Evul mediu, preocuparile privind stramosii se legau de necesitatea demonstrarii drepturilor funciare; prin urmare, se incerca alcatuirea cu mare precizie a unor spite de neam, inclusiv pentru familiile de tarani liberi din secolele XVIII-XIX, dintre care unele s-au pastrat in arhive. Banul Mihai Cantacuzino s-a ocupat si el cu studierea spitelor de neam, alcatuind Genealogia Cantacuzinilor, cea mai veche lucrare de genealogie boiereasca pastrata, care contine informatii pretioase si despre familiile inrudite cu Cantacuzinii. Contactul mai strans cu Occidentul, din secolul al XVIII-lea, a facut ca in spatiul romanesc sa patrunda modelul nobilimii apusene, cu blazoane si genealogii minutios intocmite[7]. Astfel, un arbore genealogic, cuprinzand spita familiei Bals, era emis de cancelaria domneasca a Moldovei, la inceputul secolului al XIX-lea.

Preocupari de genealogie au avut si Ion Ghica, Constantin Sion (alcatuieste Arhondologia Moldovei, adica condica de ranguri boieresti), B.P.Hasdeu (preocupari legate de familia Basarabilor, intemeietorii Tarii Romanesti), Octav George Lecca, care a publicat primul dictionar genealogic romanesc (astazi, depasit), Grigore Tocilescu, A.D.Xenopol, N.Iorga. Pentru Transilvania, lucrarea lui Ioan, cavaler de Puscariu, Date istorice privitoare la familiile nobile romane, Sibiu, 1892-1895, poate fi consultata cu folos si astazi. In Moldova, prin eforturile directorului Arhivelor de la Iasi aparea revista "Arhiva genealogica", in 1912. Alti reprezentanti ai genealogiei romanesti au fost: N.Docan, Gh.Ghibanescu, Gh.Bezviconi (a militat chiar pentru infiintarea unui Institut genealogic romanesc, in perioada ineterbelica), St.D.Grecianu[8], P.V.Nasturel, Constantin I.Karadja, Ioan C.Filitti , Emanoil Hagi Moscu, George D.Florescu, Stoica Nicolaescu. In 1943 se infiinta o asociatie de specialitate, numita "Cercul Genealogic Roman" care a reusit editarea unui singur numar al revistei "Arhiva Genealogica Romana" (in 1944). In 1949 s-a creat Academia Internationala de Heraldica, cu sediul in Elvetia iar Romania a fost membru al acesteia inca de la inceput.

Genealogia poate conduce istoricul spre o serie de explicatii ale unor procese si fenomene care altfel ar putea fi mai greu de inteles. Este adevarat, fiecare individ reprezinta o personalitate originala, dar el este influentat de mediul in care se dezvolta (moral, social), de elementele vietii materiale dar si de ereditatea sa. Sa luam un exemplu din istoria universala: magnificenta lui Ludovic al XIV-lea si eticheta Curtii sale, care sunt departe de traditia franceza anterioara se poate explica si prin faptul ca mama sa, Ana de Austria, era fiica regelui Spaniei, Filip al III-lea, descinzand asadar din orgoliosii regi de la Escorial. Asadar, precizarea filiatiunilor unui individ poate conduce spre explicatii interesante. Alteori, un arbore genealogic reprezinta insasi schema de dezvoltare a unui stat; imperiul lui Carol Quintul reprezinta rezultatul politicii matrimoniale a Habsburgilor in secolul al XVI-lea si era alcatuit din posesiuni mostenite de acesta, astfel: domeniile ereditare ale Habsburgilor le mosteneste de la bunicul sau dinspre tata, Maximilian, fiul imparatului Frederic al III-lea, Tarile de Jos si provincia Franche Comptč provin de la bunica sa dinspre tata, Maria de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul, Aragonul vine de la bunicul sau dinspre mama, Ferdinand Catolicul iar Castilia era mostenita de la bunica dinspre mama, Isabella.

Dincolo de explicatiile de natura sociala si de cercetarea caracterului, originii, modalitatilor de formare, evolutiei si disparitiei unor categorii sociale, genealogia poate furniza si importante explicatii pentru istoria economica; astfel, un tabel genealogic, riguros intocmit, al unei familii burgheze poate sa ilustreze, in acelasi timp, si evolutia unei mari averi. Sa luam exemplul familiei Fugger, o familie foarte puternica in timpul Renasterii: la mijlocul secolului al XIV-lea, Johannes Fugger locuia in satul Graben, in apropiere de Augsburg si se ocupa cu tesutul bucatilor de stofa la razboiul de tesut, meserie mostenita de la parinti, alaturi de care practica si cultivarea unei bucati de pamant. In conditiile crizei acestui sistem de lucru la domiciliu (criza provocata de opozitia celor din orase care nu acceptau acest tip de concurenta) familia Fugger va lua calea orasului. Fratele cel mare, Ulrich se angajeaza mai intai la un patron, dupa care va deschide un atelier cu cateva razboaie de tesut, debutand astfel cu propria sa afacere. Hans, care este adevaratul intemeietor al marii familii Fugger s-a stabilit la Augsburg, in 1367, lucrand mai intai la un atelier. El se va casatori cu fiica starostelui corporatiei tesatorilor, Clara Witdopf, ceea ce i-a permis obtinerea cetateniei comunei si dreptul de a intra in breasla. Treptat, el va ajunge sa stapaneasca un numar important de razboaie de tesut si se va implica si in procurarea materiei primei precum si in comercializarea produsului finit. O parte din castigul obtinut a fost investit in pamant, pentru a da o baza mai sigura afacerii sale. Fiii sai, Andreas si Jacob, vor continua traditia tatalui dar vor pune accent mai ales pe activitatea comerciala, intretinand relatii cu un spatiu larg, pana la Venetia, danemarca sau in Tarile de Jos; bogatia acumulata ii va permite lui Jacob trecerea in randul breslei negustorilor. Daca la moartea sa, Hans ocupa locul 41 ca avere in Augsburg, fiul sau ocupa spre sfarsitul vietii, locul al saptelea. In fine, apogeul este atins in timpul celei de-a treia generatii de la stabilirea in oras, prin Jacob cel Bogat, care asi extindea activitatea comerciala la nivelul intregii Europe, facind totodata, comert de banca si comert cu metale pretioase.

Rezultatele cercetarilor genealogice pot fi folosite si in istoria politica din spatiul nostru, explicand anumite actiuni politice comune, fie ale unor boieri, fie ale unor domni inruditi; de asemenea, permite studierea din aceeasi perspectiva si a relatiilor internationale. Astazi, exista tendinta de a extinde domeniul genealogiei si la cercetarea familiilor de oraseni si tarani, nu numai a celor boieresti sau domnesti. Si istoria culturala se foloseste de informatiile furnizate de genealogist, dupa cum interesante analize se pot realiza in problema imigrarilor si a amalgamarilor interetnice.

Genealogia are cateva principii specifice de care se foloseste in analiza sa:

principiul numelui, adica urmarirea filiatiilor, in functie de perpetuarea unui nume de familie;

principiul prenumelui, in sensul ca un anumit prenume poate fi transmis de la o familie la alta, prin aliante matrimoniale;

principiul proprietatii

principiul generatiilor genealogice[10].

De asemenea, se foloseste de doua metode de cercetare:

metoda analitica, care are ca scop intocmirea tablei ascendentilor[11];

metoda sintetica, prin care se poate stabili tabla descendentilor[12].

Arborele genealogic reprezinta o parte a tablei descendentilor, cuprinzand numai

urmasii, pe linie barbateasca, a unui stramos comun. Reprezentarea grafica a acestuia are, de obicei, forma unui arbore, cu ramuri pornind de la un trunchi comun si care redau filiatiunea membrilor unei familii, precum si gradul de inrudire intre acestia.

Spita de neam este o varianta a tablei descendentilor, ea indicand succesiunea generatiilor pe linie masculina.

Spita genealogica reprezinta o insiruire a persoanelor care descind dintr-un personaj comun (succesiunea poate fi atat dupa tata, cat si dupa mama, directa sau laturalnica) si care, datorita acestui fapt, au drepturi asupra unor bunuri, respectiv asupra acelei parti care ar fi revenit personajului comun, daca acesta ar fi fost in viata. Spre deosebire de arborele genealogic nu se reda sub forma unui copac, ci a unei liste si are un scop, de regula, practic, acela de a rezolva anumite probleme.

Numismatica

Numismatica este acea stiinta auxiliara a istoriei care are ca obiect de studiu moneda. Ea are in vedere descrierea tipurilor monetare, descifrarea legendelor, analizarea materialului din care sunt confectionate, stabilirea unor raporturi si echivalente intre diferitele monede, precum si studierea circulatiei monetare de ansamblu; munca numismatilor se concretizeaza in realizarea unor cataloage sau corpusuri de monede. Moneda constituie o sursa importanta de cunoastere istorica, pentru analizarea aspectelor economice, sociale, politice sau culturale ale societatii. Ea poate fi, uneori, singura dovada a existentei unui monarh sau oras sau ajuta la reconstituirea unor monumente istorice azi disparute (forul lui Traian, podul de la Drobeta); alteori poate furniza informatii despre fapte istorice care nu apar mentionate in alte surse. De asemenea, poate contribui la stabilirea unor datari foarte stranse (de 10-25 ani sau chiar mai putin ) ale unor asezari, poduri, arme sau vesminte descoperite in sapatura, dupa cum poate constitui un barometru al situatiei politico-sociale. In cazul monedei se urmaresc urmatoarele aspecte: conditiile in care s-a exercitat dreptul monetar, iconografia monedei (reprezentari, simboluri, titulatura, limba inscriptiei), stabilirea monetariile si a duratei lor de functionare, numele dat de contemporani unor monede, emblemele heraldice, portretul anumitor persoane, reflectarea curentelor artistice existente in epoca. Structura tezaurelor descoperite reflecta destul de bine si circulatia monetara, la nivel urban si rural, orientarea economica a regiunii sau statului respectiv, raportul dintre monedele mari si mici sau dintre monedele provenind din spatiile invecinate. Imaginea reprezentata pe monede ilustreaza la fel de bine si mentalitatile epocii in care au circulat, aspecte artistice sau institutionale. Moneda antica reprezinta, de pilda, o sursa de informare pentru cunoasterea sistemului religios, a mitologiei, dar si a figurilor suveranilor ori familiilor imperiale , dupa cum ofera informatii de natura artistica.

Ca stiinta, numismatica este in stransa legatura cu arheologia, sigilografia, epigrafia, filologia, heraldica, metrologia.

Preocupari de numismatica au existat inca din Antichitate; Aristotel, Plinius cel Batran si Tacitus aratau ca este necesara cercetarea acestora, imprejurarile in care au aparut monedele. Acum se petrecea si despartirea dintre colectionari si cei preocupati de analiza monedelor si intelegerea rostului lor. O data cu Renasterea, studiul monedelor antice a luat avant, preocuparile de numismatica extinzandu-se in secolele XVI-XVII, o data cu aparitia a numerosi colectionari. Primele lucrari dedicate in mod special acesteia dateaza din secolul al XVI-lea iar regulile si sistemul sau de lucru au fost puse la punct de catre J.H.Eckel, in 1792; numismatica se va dezvolta ulterior pe baza clasificarilor facute de acesta.

In spatiul nostru, preocuparile de numismatica se intalnesc de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cezar Bolliac, care era nu numai publicist, ci si arheolog si colectionar de monede si de antichitati, este considerat a fi cel care a pus bazele numismaticii romanesti . Activitatea sa a fost continuata de D.A.Sturdza, N.Docan, I.Nistor, Gh.Zane, N.Iorga, H.Dj.Siruni, Constantin Moisil, Costin Kiritescu, Octavian Iliescu, Mihai Maxim, Eugen Nicolae.

Istoricul monedei.

Edxista trei mari etape sau perioade in istoria monedei: antica, medievala si moderna, care tine cont de periodizarile specifice fiecarei tari. Moneda metalica a inlocuit trocul primitiv; ea a aparut la jumatatea secolului al VII-lea i.Hr., in Lydia, ulterior raspandindu-se in Grecia continentala, astfel incat in secolul V toate cetatile si statele grecesti ajunsesera sa emita moneda[16]. De asemenea, se bate moneda in Imperiul persan si de catre cateva triburi traco-illirice, aflate in contact cu civilizatia greceasca. La inceputul secolului IV i.Hr., procesul se extindea si la nordul Dunarii, la populatiile celtice si daco-getice. Primele monede emise au avut forma unor lingouri pe care se aplica un sigiliu, pentru a avea caracter oficial; aparitia lor a fost favorizata si de existenta unor zacaminte de metale pretioase. Din secolul VI i.Hr, moneda a devenit monopol al suveranului, care isi imprima efigia sa in metal. Grecii antici denumeau monedele dupa greutatea lor echivalenta in metal pretios: drahma, de pilda, era o moneda de argint iar staterul era din aur si echivala cu 4 drahme; cea mai pretioasa moneda, talantul era echivalentul a 6.000 drahme. Primele monede romane (din secolul V i.Hr.) s-au numit libra si uncie si erau realizate din arama; in epoca Imperiului s-au batut dinarii de argint si monedele de aur - aureus, in timp ce sestertul era o moneda de arama. Incepand cu Evul mediu, tipurile monetare s-au diversificat si s-au inmultit. Bizantinii au folosit monede de bronz (follis si jumatate de follis), argint (miliarense, siliqua) si aur (solidus, numit din secolul X, nomisma si apoi perperul). Unitatea de referinta ponderala medievala a fost marca, cu o greutate care varia de la un stat, oras sau provincie la alta. Printre cele mai raspandite monede mici si mijlocii din argint care au circulat in acest timp s-au numarat: dinarul, pfenigul , creitarul, obolul, asprul, grosul. In conditiile deprecierii masive a monedelor de argint, s-a simtit nevoia baterii unor monede de argint, cu valoare mai mare si greutate corespunzatoare; acestia au fost talerii, care s-au emis atat de catre Tarile de Jos, Austria, Polonia, cat si de Imperiul otoman (sub numele de gurus). Moneda de aur cu cea mai mare circulatie in Evul mediu a fost florinul sau ducatul, caruia ii corespundea in spatiul otoman, sultaninul.

In Tarile Romane, primele emisiuni monetare dateaza din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, si ele faceau parte din categoria grosilor si ducatilor din argint, avand subdiviziuni din bronz si arama. Aceste emisiuni inceteaza destul de repede: la 1482, in Tara Romaneasca si la sfarsitul secolului al XVI-lea, in Moldova, dupa ce activitatea monetara fusese relativa discontinua in cursul acestui secol; Transilvania, in schimb, va continua sa bata moneda pana la sfarsitul secolului al XVII-lea.

In perioada Renasterii, medaliile aveau si ele o valoare monetara, incorporand o anumita cantitate de metal pretios ce putea fi schimbata in moneda curenta. Apoi, in secolul XIX apar si numeroase monede comemorative, destinate a marca anumite evenimente importante.

Pana in secolul XVII, monedele s-au confectionat manual, folosindu-se clestele, ciocanul si nicovala: o bucata de metal era batuta pana la grosimea necesara si din ea se decupau apoi discurile; acestea se incalzeau pe foc, se asezau in tiparul aflat pe nicovala (alcatuit din doi cilindri de bronz) si apoi se aplica o lovitura de ciocan deasupra.

Bancnota sau moneda de hartie a aparut in secolele XII-XIII in China si s-a raspandit ulterior in Europa.

Denumirea monedelor medievale avea la baza mai multe criterii:

culoarea: asprul are sensul de moneda alba (aspron in Bizant si ak, in Imperiul otoman) iar moneda de aur, adica de culoare galbena se numea aureus;

corespondenta in sistemul ponderal: drahma, lira etc.:

dupa numele emitentului: ludovici, napoleoni;

titlul emitentului: imperiali, reali (emisi de rege), ducati (emisi de duce);

localitatea: taler (de la localitatea Joachimstahl), kremnizeri (Kremnitz).

Analiza monedelor este realizata prin intermediul a doua ramuri ale numismaticii:

numismatica descriptiva si metrologia numismatica.

Numismatica descriptiva este cea care se ocupa de imaginile aflate pe cele doua

fete ale monedei (avers si revers), imagini care cuprind legenda, numele sau imaginea suveranului, denumirea statului precum si valoarea monedei (in perioada moderna). Din punct de vedere al reprezentarilor de pe monede, acestea pot fi monofaciale (cu reprezentari pe o singura fata) si bifaciale (cu reprezentari pe ambele parti). Imaginile reprezentate pe monede apartin la doua categorii:

tipul heraldic, in sensul ca redau stema tarii, orasului sau blazonul suveranului unde a fost emisa moneda; acest tip este specific epocilor medievala si moderna;

tipul iconografic, in care accentul cade pe imaginea suveranului si care este specific perioadei antice.

Tot in sfera de interes a numismaticii descriptive sunt cuprinse si dimensiunile,

forma, greutatea, metalul, titulul, inscriptia si locul emiterii monedei.

Metrologia numismatica are ca obiect de studiu sistemul de masuri si cel valoric al monedelor, etalonul monetar si acoperirea in aur a valorii acestora. Moneda emisa depinde de posibilitatile economice ale emitentului, ceea ce determina variatii ale titlului si a valorii intrinseci a monedei.

Metrologia

Metrologia se ocupa cu studierea sistemelor de masura din trecut, care se regasesc atat in documente, cat si in muzee; de asemenea, analizeaza evolutia lor si adaptarea la sistemul de masura modern. Mai poate servi la localizarea sau chiar datarea unui document care cuprinde referiri la o anumita unitate de masura specifica unei zone si perioade istorice bine definite.

Cetatile antice grecesti au avut un sistem bine organizat de masuri si greutati despre care avem mai multe informatii; aceste unitati de masura erau exprimate prin dimensiuni ale corpului omenesc. De altfel, degetul, cotul, pasul, au existat ca unitati de masurare atat la civilizatiile orientale, cat si la cele mediteraneene. In esenta, acest sistem este urmatorul:

1 deget (dactylos) = 19,3 mm

2 degete (kondylos) = 38,5 mm

1 palma (palaisté) = 4 degete = 77,1 mm

2 palme (palaistai) = 8 degete = 154,2 mm

4 palme (palaistai) = 16 degete = 1 picior (pous) = 308,4 mm

1 cot = 1,5 picioare = 460 mm

1 pas = 2,5 picioare = 770 mm; piciorul era unitatea de masura itineranta, in schimb, suprafata se masura in picioare patrate:

100 picioare patrate (podes) = 9,50 m. patrati

Totusi, in unele parti ale lumii grecesti, aceste unitati au avut valori diferite.

In privinta sistemului de greutati, trebuie spus ca s-au pastrat un numar mare de ponduri, de diferite unitati si subunitati, cu ajutorul carora se poate reconstitui sistemul ponderal folosit:

Obolul = 0,72 g

Drahma = 6 oboli = 4,36 g

Mina = 100 drahme = 436 g

Talantul = 60 mine = 26.160 g

Masurile pentru capacitate erau urmatoarele:

pentru lichide: ulcica (cotil) = 0,27 l

pentru solide: 4 cotili = 1,09 l

Sistemul roman a preluat o parte din vechile sisteme (degetul, palma, piciorul, cotul, pasul, mila), carora le-a dat denumiri latine;

el are la baza un sistem duodecimal, a carui unitate de masura era asul, impartit in 12 uncii.

1 libra    (as) = 12 uncii = 327,45 g

1 uncia = 4 silici = 27,28 g

1 siliqua = 0,18 g etc.

In spatiul romanesc a existat un sistem propriu de masuri, ale caror denumiri erau de origine latina: pas, palma, deget, cot, funie, falce, iugar, cabla, cantar etc. Un alt grup de denumiri ale masurilor este de provenienta slava: stanjen, pogon, vadra, merta, dupa cum exista si o serie de masuri de greutate si capacitate turcesti, care s-au folosit in spatiul nostru (ocaua, chila, cotul si cantarul, care aveau greutati diferite in sistemul turcesc fata de cel folosit in Principate). Trebuie totusi precizat ca metrologia medievala era destul de aproximativa, o serie de masuri variind de la o regiune la alta. Domnia a incercat sa reglementeze aceasta situatie, fiind cunoscute in acest sens masura de fixare a capacitatii mertei, luata de Vasile Lupu, domnul Moldovei si stabilirea de catre Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti, a lungimii stanjenului (care-i poarta si numele) si a palmei, submultiplul stanjenului. In a doua jumatate a secolului XVIII si inceputului celui urmator, documentele mentioneaza faptul ca se trimiteau din capitala tarii catre orasele si judetele din tara, masurile etalon de lungime, greutate si capacitate, avand pecetea visteriei, semn ca masurile erau puse sub controlul domniei. In 1866 s-a introdus in Principate sistemul metric, care devenise obligatoriu in Franta, inca de la 1840.

In Transilvania, terminologia unitatilor de masura a fost de origine latina; regii maghiari au incercat, inca din secolul XV sa unifice masurile pe teritoriul intregului regat, asadar si in Transilvania, folosind sistemul de Buda. Dupa ce Transilvania a devenit principat autonom, dieta a hotarat ca principalele masuri utilizate in comert (cantarul, libra, cotul, galeata) sa se raporteze la masurile folosite de orasul Cluj. In secolul al XVII-lea, s-a decis impartirea Transilvaniei in patru zone, care sa foloseasca etaloane specifice pentru principalele unitati de masura; cele patru regiuni erau: Sibiul, pentru zonele locuite de sasi, Tg.Mures, pentru zonele secuiesti, Oradea pentru comitatele Bihor, Zarand, Maramures iar restul Transilvaniei continua sa se raporteze la masurile orasului Cluj. Masurile etalon erau marcate de autoritati si se gaseau in piata publica din orase, la dispozitia celor care doreau sa masoare.

Masurile cele mai folosite in spatiul nostru erau:

masuri de lungime: pasul , stanjenul, cu sistemul sau de submultipli (palma,degetul, linia, piciorul, tolul) , prajina , cotul cu submultiplii sai

masuri pentru distante mari: ceasul de mers , posta, mila, leghea etc;

masuri de suprafata: delnita, ziua de aratura, ziua de coasa, cat arunca omul cu toporul/securea/batul/maciuca, cat trage omul cu sageata/pusca, plugul, iugarul, pogonul, falcea cu submultiplii lor etc;

masuri de capacitate: pentru lichide (butea,, polobocul, berbenita, ciubarul, vadra , cupa, ocaua, cofa) si pentru materii uscate (galeata sau cabla, merta, chila , obrocul, banita, ferdela, etc;

masuri de greutate: maja, carul, povara, cantarul, ocaua , fontul, marca si piseta (pentru masurarea metalelor pretioase);

masuri pentru volum: stogul, claia, carul, stanjenul cubic.