Preliminiariile razboaielor balcanice

PRELIMINIARIILE RAZBOAIELOR BALCANICE

1. Scurt istoric al Peninsuleu Balcanice

In ciuda faptului ca evenimentele care ne intereseaza pe noi se desfasoara dupa anul 1900, trebuie sa fim constienti de influenta imensa a evenimentelor din trecut, inclusiv a celor din perioadele clasica si medievala. De exemplu, miscarile nationale moderne ale grecilor si romanilor s-au bazat pe radacinile lor din Grecia si Roma antica. Albanezii zilelor noastre pun mare pret pe originea lor ilira. Invaziile slavilor dintre secolele al VI-lea si al VIII-lea i-au adus pe acestia in peninsula ca locuitori permanenti.

Pentru cea mai mare parte a locuitorilor balcanici, trecerea la crestinism si divizarea ulterioara a Bisericii de dupa 1054 au constituit atat elemente de unitate si coeziune cat si motive de neincredere si animozitate.

In Evul Mediu, imperiile bizantin, sarb si bulgar au fost state cu o putere si un prestigiu considerabile. Civilizatia de o mie de ani a Bizantului si-a pus amprenta asupra culturilor balcanice. In aceasta perioada de inceput, sub conducerea regilor, domnitorilor si nobililor lor au fost create, de asemenea, entitati politice independente sau autonome in Croatia, Bosnia, Albania, Valahia, Moldova si Transilvania.[1] Abordand evenimentele ce s-au desfasurat in prima parte a secolului XX in istoria Balcanilor este esential sa reamintim ca toate aceste popoare au radacini istorice adanci in perioadele antica si medievala, cand traiau sub conducerea propriilor lor capetenii, chiar daca, mai tarziu, au fost dominate multa vreme de puteri straine.

Pentru intreaga istorie a peninsulei, poate cea mai profunda urma au lasat-o cei cele cinci sute de ani de ocupatie otomana. Spre sfarsitul secolului al XV-lea, Imperiul Otoman dobandise controlul asupra teritoriului detinut acum de statele moderne. In ciuda subjugarii, metodele de guvernare si atitudinea cuceritorilor musulmani au dus de fapt la mentinerea unui sentiment de identitate in randul populatiei crestine. Conducatorii otomani nu se considerau reprezentanti ai unei organizatii nationale ci ai uneia reliogioase.

Convertindu-se la Islamism, orice individ dintre cei cuceriti putea deveni membru al partii privilegiate a societatii. Este adevarat ca aceia care isi pastrau credinta nu erau considerati egali, dar beneficiau de un inalt grad de autoguvernare prin bisericile si institutiile lor de administratie locala.

In cadrul sistemului "millet", dat fiind ca erau ortodocsi, majoritatea locuitorilor din Balcani se aflau sub jurisdictia autoritatilor bisericesti, dintre care cea mai importanta era Patriarhia de la Constantinopol. In general, comunitatile locale erau administrate de capeteniile lor traditionale.[2]

Aristocratia balcanica, existenta inaintea cuceririi, cu exceptia catorva zone ca Bosnia, Albania si Creta, unde o parte a ei a trecut la mahomedanism, pastrandu-si astfel privilegiile, fusese eliminate. Oficialii otomani detineau in peninsula posturile guvernamentale importante, controlau politia si, intr-o oarecare masura, sistemul juridic. Populatia musulmana asigura efectivele armatei, desi, cel putin la inceput, multi dintre soldati erau de fapt crestini convertiti la Islamism.

In ciuda faptului ca acest sistem de administratie era in vigoare pe la inceputul secolului al XVIII-lea in cea mai mare parte a peninsulei, in anumite provincii periferice si in tinuturile ajunse sub controlul habsburgic existau conditii diferite. Principatele dunarene ale Valahiei si Moldovei au avut intotdeauna un statut special. Transilvania, Croatia si Vojvodina aveau sa aiba si ele parte de guvernari separate. In zonele acestea, aristocratia crestina a reusit sa-si pastreze o influenta dominanta, chiar daca pe alocuri, in Transilvania, de exemplu, aceasta putea fi de alta nationalitate decat majoritatea populatiei.

Cea mai mare parte a locuitorilor din Balcani se intretineau din cresterea animalelor sau cultivarea pamantului. In tinuturile aflate sub directa administratie a otomanilor ei puteau fi dijmasi sau lucratori cu ziua pe mosiile propietarilor funciari musulmani sau crestini, sau puteau detine unele loturi de pamant in conditii care insemnau practic libera proprietate. Chestiunile proprietatii asupra pamantului si a sistemului de impozitare au constituit o cauza majora a miscarilor sociale pe tot cuprinsul teritoriilor balcanice.

Tratatul de la Karlowitz din 1699 este un reper convenabil de unde poate incepe istoria moderna a Peninsulei Balcanice. Prin acest acord, Imperiul otoman ceda cu titlu permanent teritorii importante puterilor crestine. In perioada aceasta, Imperiul habsburgic a anexat Transilvania, Croatia, Slovenia, precum si alte tinuturi, iar Venetia a primit Dalmatia si Peloponesul.[4]

Pe toata durata secolului al XVIII-lea, Imperiul otoman a purtat mai multe razboaie cu puterile europene, mai ales cu Rusia si cu monarhia habsburgica, care de obicei erau aliate. Teritoriile balcanice au fost de asemenea implicate in campanile Revolutiei franceze si in cele ale lui Napoleon.

In ciuda acestor numeroase razboaie, relativ putine tinuturi balcanice au trecut totusi in aceasta perioada sub alta stapanire pe termen lung. In 1775, Imperiul habsburgic a ocupat Bucovina, iar in 1797 Dalmatia si Istria, anexari confirmate de acordul de la Viena din 1815. Rusia primea Basarabia prin tratatul de la Bucuresti din 1812, ceea ce a pus capat unui secol de stradanii ale rusilor de a pune mana pe tinuturile situate la nord de Marea Neagra. In 1815, Marea Britanie a obtinut controlul asupra Insulelor Ioniene, pe care l-a pastrat pana in anul 1863.

Razboaiele din secolul al XVIII-lea, cu toate ca rezultatele lor au fost in general in detrimental stapanirii otomane, le-au adus putine avantaje popoarelor balcanice, care si-au vazut, in schimb, portiuni intinse ale teritoriilor lor devastate. Pe langa acestea, conflictele au avut drept efect negativ implicarea marilor puteri - Marea Britanie, Franta, Rusia, Imperiul habsburgic si, in anumite privinte, Prusia, in evenimentele din Orientul Apropiat. Aceasta situatie a aparut nu atat din cauza problemelor interne ale peninsulei, cat datorita pozitiei strategice extrem de avantajoase a acestor tinuturi, mai ales a Stramtorilor Turcesti, in plan international.[5]

Nu numai Rusia si Imperiul habsburgic, state invecinate, erau hotarate sa-si apere teritoriile la granitele sensibile cu Balcanii, dar si Marea Britanie si Franta, marile puteri imperiale ale timpului, erau intens preocupate de echilibrul de forte din Mediterana, unde aveau adesea conflicte de interese.[6] Problema soartei tinuturilor otomane, cunoscute la vremea aceea in diplomatie sub numele de Chestiunea Europeana, a constituit poate cel mai important motiv al controversei europene, cu implicatii internationale, a secolului in intervalul 1815 - 1914.

Date fiind divergentele dintre puterile europene, este de inteles de ce initiative majora relativa la inlaturarea controlului otoman asupra peninsulei, a apartinut chiar populatiei crestine. Cu toate ca liderii fiecarei miscari nationale apelau la ajutor din afara, actiunile lor erau bazate pe considerente interne. Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, conditiile erau favorabile activitatii revolutionare.

Intr-o perioada de declin a centrului, autoritatile otomane pierdusera capacitatea de a controla actiunile unei parti a autoritatilor provinciale. In anii acestia si de-a lungul intregului deceniu de debut al secolului al XIX-lea, anarhia si banditismul au dominat in multe regiuni. Pentru popoarele balcanice, activitatile lui Ali Pasa de la Ianina si cele ale lui Pasvanoglu de la Vidin au fost deosebit de importante. In plus, multe dintre ideile Revolutiei Franceze, in special liberalismul si nationalismul, patrunsesera in acest timp in Balcani, mai intai in randul grupurilor care aveau legaturi cu restul Europei.[7]

Prima revolutie nationala, cea a sarbilor, din 1804, a avut drept cauza directa esecul guvernului otoman de a tine sub control dezordinea din provincii. Sub conducerea primului ei lider, Karagheorghe, ea s-a transformat dintr-o revolta impotriva coruptiei autoritatilor locale intr-o miscare de eliberare nationala. Desi Karagheorghe a fost infrant in 1815, o a doua insurectie, care l-a avut in frunte pe Milos Obrenovič, a reusit sa obtina din partea guvernului otoman conditii favorabile. Serbia dobandind pe la 1830 un statut autonom in cadrul imperiului.

Cea de-a doua revolutie nationala a fost declansata in Grecia si a atras atentia si simpatia intregii lumi crestine. Rebeliunea a avut doua centre: la inceput principatele dunarene si apoi partea continentala a Greciei, in special Peloponesul si Rumelia. In ciuda faptului ca revolta din tinuturile romanesti a fost zdrobita, liderii greci au obtinut mai multe succese pe teritoriul Greciei propriu-zise. Dupa interventia puterilor si infrangerea Imperiului otoman in Razboiul din 1830, a fost infiintat un stat grecesc independent, cu toate ca teritoriul alocat acestuia reprezenta doar a patra parte din tinuturile locuite de greci. Marile puteri au decis ca primul guvern sa fie monarhic si l-au ales rege pe cel de-al doilea fiu al regelui Bavariei, Othon (Otto).[9]

Cea de-a treia miscare nationala, cea a romanilor din Tara Romaneasca si Moldova, a obtinut putine succese notabile pana in a doua jumatate a secolului. In 1821, aflat in legatura cu revolta grecilor petrecuta in acelasi an, Tudor Vladimirescu a pornit o miscare revolutionara, care, chiar daca a esuat, a pus capat domniilor fanariote si a inaugurat o noua etapa in procesul de realizare a statului national unitar roman.[10]

Incercarea romanilor din 1848 de a institui o administratie independena, initiata de o conducere revolutionara liberala, a fost zadarnicita de ocupatia rusa si otomana. O considerabila imbunatatire a pozitiei politice a Principatelor s-a produs abia dupa 1856, cand Rusia a fost invinsa in Razboiul Crimeii. Dupa aceea, in primul rand gratie ajutorului francez, liderii romani au reusit sa aleaga un singur domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova. Acesta a unit ulterior administrativ si legislaturile celor doua provincii. Domnitorul a fost rasturnat in 1866 si drept conducator al tarii a fost ales Carol de Hohenzzolern-Sigmaringen, membru al ramurii catolice a familiei regale prusace.

In concluzie, prin anii 1860, eforturile nationale ale sarbilor, grecilor si romanilor inregistrasera in mare masura succesele scontate. Luasera fiinta o Grecie independenta, o Serbie si o Romanie autonome. Pe langa aceasta, in zona muntoasa din vestul Balcanilor exista, condus de propriile lui capetenii, si un alt stat, Muntenegru. Ortodocsi ca religie si sarbi ca nationalitate, muntenegrenii se bucurau de o relative independenta, in mare parte din cauza saraciei si a faptului ca tinuturile lor se aflau departe de celelalte zone.[11]

Confruntat cu opozitia si cu razvratirile interne, dar si cu atacurile si amestecul marilor puteri, guvernul otoman a depus eforturi hotarate ca sa opreasca dezmembrarea imperiului. El a recunoscut , in consecinta, incepand din secolul al XVIII-lea, necesitatea reformelor. Primele masuri importante au fost luate in timpul domniei lui Mahmud al II-lea (1808 - 1839). Marea perioada a reformelor, cea a Tranzitatului, a durat de la inceputul domniei lui Abdul Mejid (1839) pana in 1878 cand Abdul Hamid al II-lea a suspendat recent introdusa Constitutie si a inceput o domnie autocratica. Cu toate marile eforturi depuse in toata aceasta perioada pentru imbunatatirea eficientei administrative si a capacitatii militare a statului, conducerea otomana nu a reusit sa opreasca declinul statului imperial pe plan international sau sa-i pastreze integritatea teritoriala.

Intre timp, chestiunile nationale devenisera o problema majora in Imperiul habsburgic. Prin 1815, monarhia stapanea zone intinse populate in cea mai mare parte de romani si de slavi sudici. O populatie romaneasca locuia in Transilvania si in partea ocupata de habsburgi a Bucovinei. Din randul popoarelor slave de sud, croatii, sarbii, si slovenii aveau o limba comuna, dar erau diferiti ca religie. Croatii si slovenii, desi catolici, vorbeau limbi diferite. Slovenii locuiau mai ales in Dalmatia, Croatia, si Slavonia, iar sarbii traiau in special in Vojvodina si in zonele de la granitele de sud ale Croatiei si Slavoniei.[13]

In 1866, Imperiul habsburgic s-a confrunata cu o grava criza interna: infrangerea in fata Prusiei l-a exclus din postura de a juca un rol major in problemele germane si a dus totodata la pierderea Venetiei, ultima lui posesiune importanta din peninsula italica. Presate de revendicarile tot mai insistente ale minoritatilor nationale, autoritatile centrale au cazut la intelegere cu cea mai puternica si mai vehementa dintre nationalitati - ungurii.

Prin Ausgleich-ul (compromisul) din 1867 imperiul era divizat in doua parti, numite ulterior Austria, cu centrul la Viena si Ungaria, cu capitala la Budapesta. Tinuturile dalmate, bucovinene si Slovene au trecut sub autoritatea austrica, iar Croatia, Slovenia, Vojvodina si Transilvania au fost atribuite Ungariei. Franz Joseph se afla in fruntea ambelor state, dar ca imparat al Austriei si rege al Ungariei. Exista o autoritate centrala la Viena, dar indatoririle ei se rezumau la afacerile externe, la armata si la finante.[14]

Pe la 1870, monarhia habsburgica suferise o reorganizare radicala, iar Imperiul otoman, cu toate numeroasele lui eforturi de introducere a reformelor pierduse controlul efectiv asupra celei mai mari parti a Peninsulei Balcanice.

In 1875 s-a declansat o revolta in Bosnia-Hertegovina. Cauza acesteia a fost reprezentatta de plangerile taranilor impotriva mosierilor care erau musulmani, dar de limba si nationalitate sarbo-croata. In ciuda stradaniilor guvernului otoman si ale marilor puteri, aceasta rebeliune nu a putut fi suprimata.

Profitand de situatia tulbure, in vara anului 1878, Serbia si Muntenegru au declarat razboi Imperiului otoman. A izbucnit o criza internationala majora, care a atins punctual culminant in 1877 cand Rusia a declarat si ea razboi, urmata de Romania care si-a declarat, astfel, independenta.

In martie 1878, dupa victoria asupra armatelor otomane, guvernul rus a reusit sa impuna incheierea Tratatului de la San Stefano. Acest acord care a stricat echilibrul de forte din peninsula atat intre statele balcanice, cat si intre marile puteri, avea drept scop principal crearea unui mare stat bulgar, al carui teritoriu includea Macedonia si Tracia, precum si pe cel al Bulgariei din zilele noastre. Reactia puterilor, mai ales cea a Marii Britanii si a Austro-Ungariei, a fost atat de energica incat Rusia a fost nevoita sa fie de acord cu un nou aranjament, decis de Congresul de la Berlin, care a avut loc in iunie si iulie 1878.[15]

Congresul de la Berlin constituie un reper important in formarea statelor nationale balcanice. Tratatul elaborat in acest moment este poate cel mai important document pentru miscarile de eliberare nationala. Trei state, Romania, Serbia si Muntenegru, s-au alaturat Greciei ca state independente. A fost instituita de asemenea o Bulgarie autonoma, dar cu un teritoriu mai restrans. Statul prevazut prin Tratatul de la San Stefano a fost impartit in trei: o Bulgarie autonoma la nord de muntii Balcani, o provincie semi-autonoma, Rumelia Orientala mai la sud de acestia, iar Macedonia a fost redata stapanirii otomane.

Marile puteri si-au primit si ele rasplata. Austro-Ungariei i-a fost acordat dreptul de a administra si de a ocupa Bosnia si Hertegovina si de a ocupa sangeacul Novi Pazar, o fasie de pamant dintre Serbia si Muntenegru. Rusia a luat inapoi cele trei judete romanesti din sudul Basarabiei pierdute in 1856. In compensatie, Romaniei i-a fost acordata Dobrogea. Printr-un acord separat, Marea Britanie a obligat Imperiul otoman sa fie de accord cu ocuparea de catre ea a Ciprului.[17]

Nici un stat din Balcani nu a fost multumit de aranjamentele stabilite la Berlin. Mai ales liderii bulgari erau dezamagiti de dezmembrarea Bulgariei Mari. Marile puteri au numit un print, Alexandru de Battenberg, pe tronul Bulgariei si a fost adoptata o constitutie. Revolta din Rumelia Orientala din 1885 a dus la unificarea acestei provincii cu Bulgaria.

In 1886, Alexandru a fost obligat sa abdice si a fost ales un nou print, Ferdinand de Saxa-Coburg. El a domnit initial in colaborare cu influentul sau ministru Stefan Stambulov, dar dupa asasinarea acestuia, Ferdinand a jucat rolul principal in afacerile statului, reusind sa restabileasca bunele relatii cu Rusia.[18]

Cu toate ca suferise mari pierderi, sub domnia lui Abdul Hamid al II-lea, Imperiul otoman detinea dupa 1876 o serie de tinuturi din Macedonia, Tracia, Albania si Insula Creta. Mai mult, el era, cel putin teoretic, suveran asupra Bulgariei autonome si asupra Bosniei si Hertegovinei ocupate de habsburgi.

Nici unul dintre guvernele balcanice nu se astepta ca situatia aceasta sa dureze: toate aveau pretentii asupra acestor zone. Grecia era nerabdatoare sa anexeze Macedonia, Tracia si tot Epirul. Serbia era si ea interesata de Macedonia. In plus, cea mai mare parte a sarbilor erau ferm convinsi ca Bosnia si Hertegovina le apartineau de drept. Pentru Bulgaria, granitele de la San Stefano marcau frontierele corecte ale statului. Liderii albanezi sperau de asemenea intr-un viitor in care sa poata uni regiunile ocupate de conationalii lor.

Romania, singura, nu avea pretentii asupra teritoriilor otomane, insa poporul roman nadajduia ca Transilvania si Basarabia, ambele aflate sub stapanirea marilor puteri, se vor uni candva cu Vechiul Regat.

2. Situatia economica si politica a statelor balcanice la inceputul secolului al XX-lea

Situatia economica

In anii dinaintea razboaielor balcanice tot agricultura a ramas ramura principala a economiei. Conditiile din agricultura nu au putut fi imbunatatite intr-o masura satisfacatoare.

Populatia urbana a fost, in schimb, beneficiara principala a tuturor progreselor economice, in timp ce taranul era supus unor noi sacrficii. Aceasta situatie se datora in mare parte factorilor aflati dincolo de controlul guvernelor nationale si al populatiei.

Societatile balcanice erau societati agrare: in Serbia si Bulgaria, 80% din populatie era angajata la vremea aceea in agricultura; pentru Romania, cifra era de 75%, iar pentru Grecia de 60%. Orice sansa de ameliorare a conditiilor de trai ale acestor oameni era anihilata de cresterea rapida a populatiei in aceasta perioada.[20]

Aceasta crestere insemna desigur ca pamantul cultivat trebuia sa intretina mai multi oameni. Viata taranului s-a inrautatit si din cauza altei evolutii contemporane. Odata cu construirea de cai ferate in vestul Statelor Unite ale Americii, graul din prerii a inceput sa-si faca aparitia pe pietele europene. Granele rusesti erau cumparate de Germania, in timp ce Australia devenea si ea o sursa de aprovizionare. Odata cu aparitia facilitatilor de transport ieftin si cu imbunatatirea metodelor de productie, produsele agricole au devenit mai abundente pe pietele internationale, iar preturile au scazut.

Din cauza intiderii tot mai mici de pamant stapanita de fiecare individ si a intensificarii concurentei straine, taranul din Balcani era confruntat cu o situatie tot mai grea.

In Romania, in ciuda masurilor laute in timpul domniei lui Cuza, menite sa improprietareasca pe fiecare taran cu un lot de pamant, aristocratia funciara reusise sa-si mentina pozitia dominanta atat in domeniul economic cat si in viata politica a tarii. Odata cu cresterea populatiei rurale, fenomen insotit de inevitabila impartirea a loturilor si de pierderea gospodariilor de catre membri mai saraci ai acesteia, a aparut situatia in care 85% dintre tarani nu aveau deloc pamant sau atat de putin incat erau obligate sa inchirieze loturi in plus sau sa lucreze in alta parte. Mosiile mai mari de 247 de acri (100 de hectare) constituiau peste 55% din pamantul cultivat, cinci mii de mosii intinse cuprinzand jumatate din terenul arabil al tarii.[21]

In alte state europene, concentrarea proprietatii asupra pamantului dusese in general la modernizarea metodelor de cultivare. Fermele erau mai potrivite introducerii noilor si scumpelor masini agricole si a metodelor stiintifice. Astfel de posibile avantaje erau rareori valorificate in Romania. In schimb, cea mai mare parte a proprietarilor funciari preferau sa-si arendeze pamanturile unor agenti sau arendasi, care, la randul lor, la subinchiriau taranilor pe baza unor aranjamente in sistemul dijmelor. In Romania, relatiile dintre tarani si arendasi erau complicate de faptul ca multi dintre acestia din urma erau evrei, element care implica o tenta religioasa si nationala intr-o situatie deja tensionata.[22]

Chiar in aceste conditii, Romania furniza totusi o recolta bogata pentru export. La inceputul secolului al XIX-lea, Principatele pusesera accentual mai ales pe cresterea animalelor care pasteau in zone de deal si de munte sau pe pasunile obstesti ale mosiilor. Odata cu cresterea cererii pe pietele Occidentului aflate in curs de industrializare, lucrurile s-au schimbat treptat. Dupa 1870, nu mai era disponibil nici un petec de pamant necultivat, iar terenurile trecusera in mare parte in mainile particularilor.[23]

In Serbia si Bulgaria exista practic o situatie inverse. Mosiile de peste 100 de hectare constituiau 5% din suprafata arabila totala. O ferma de aproape cinci acri era considerata drept minimul necesar intretinerii unei familii; 70% din gospodarii detineau cel putin suprafata aceasta. Cu toata aceasta divizare uniforma a pamantului, saracia domnea in mediul rural. Atat in Serbia cat si in Bulgaria, legile mostenirii prevedeau impartirea pamantului in mod egal intre toti copiii, ceea ce a facut ca locurile mici sa predomine. Traind in saracie, familiile de tarani nu-si puteau permite decat uneltele cele mai primitive. In Bulgaria, de exemplu, numai 10% din tarani foloseau plugul de fier.

Cu toate ca Serbia si Bulgaria aveau sisteme de posesiune a pamantului asemanatoare, se deosebeau in anumite privinte. Achizitionand pamanturile stapanite de musulmani, taranului bulgar i se cerea sa plateasca o taza de despagubire.

Guvernul sarb le-a preluat insa pur si simplu. Fiecare familie de tarani din ambele state se putea intretine in mare masura singura, dar avea nevoie si de produse pentru piata ca sa poata obtine banii necesari achitarii taxelor si cumpararii de bunuri coloniale si manufacturiere necesare. Produsele lor erau vandute pe piata locala si constituiau baza comertului exterior al acestei tari.

Situatia Greciei era deosebit de dificila. Doar 20% din teritoriul ei fiind pamant arabil ceea ce a facut ca populatia foarte numeroasa sa fie foarte greu de intretinut. In 1881, odata cu anexarea Tesaliei, Grecia a dobandit o veritabila regiune agricola bogata. Celelalte regiuni ale Greciei dispuneau in primul rand de gospodarii mici care asigurau subzistenta familiilor respective, dar nimic mai mult. Lipsa de pamant bun forta Grecia sa importe grau pentru a-si intretine locuitorii.[25]

Date fiind aceste conditii putem intelege de ce situatia generala a populatiei rurale de pe tot cuprinsul Balcanilor era realmente foarte grea. Evident, lipsa puterii politica sau a reprezentarii reale in guvern reprezenta motivul fundamental al decaderii pozitiei taranilor.

Industrializarea se confruntase cu problemele suprapopularii si ale insuficientei pamantului si in alte parti, nu numai in Balcani.. La sfarsitul secolului al XIX-lea, Peninsula Balcanica era lipsita de unele dintre cele mai importante atribute necesare unui efort major de industrializare. In primul rand, noile state nationale nu prea dispuneau de unele materii prime, in special de carbune si de fier, care asigurasera baza dezvoltarii industriei grele in tari ca Marea Britania, Germania sau Statele Unite.

In al doilea rand, lipsea capitalul intern, atribut comun tuturor statelor din Balcani. Sumele uriase necesare puteau fi obtinute doar prin imprumuturi externe, dar Balcanii nu constituiau la vremea aceea o regiune atragatoare pentru investitii. Un al treilea obstacol in calea dezvoltarii industriale era reprezentat de piata interna slaba. Populatia urbana alcatuia mai putin de 20% din locuitorii Romaniei, Bulgariei si Serbiei si 30% din cea a Greciei. Majoritatea taraneasca cumpara putine lucruri de manufactura, cea mai mare parte a articolelor putand fi inca produse in industria casnica sau cea a mestesugarilor locali.

Un al patrulea motiv, poate cel mai important, era lipsa de calificare a populatiei. Nu exista o categorie numeroasa a populatiei cu pregatirea tehnica necesara organizarii de intreprinderi moderne. Societatile otomane nu puneau pret pe ele si nici nu incurajau astfel de ocupatii. Si mai grava era penuria de mestesugari calificati care sa stapaneasca deprinderi tehnice de care era nevoie in noile tehnologii industrile.[26]

La inceput, noile intreprinderi balcanice s-au confruntat cu problema concurentei straine. Din cauza tratatelor dintre Imperiul otoman si marile puteri europene, guvernele autonome erau nevoite sa respecte aceste acorduri prohibitive si sa-si limiteze tarifele. In aceste conditii, industria autohtona, mai ales cea textila, nu putea face fata concurentei. Unul dintre primele obiective ale regimurilor independente sau pe deplin autonome, cum era Romania la 1880, era negocierea noilor aranjamente. Tarifele constituiau in continuare problema majora a relatiilor dintre statele balcanice si guvernele europene, provocand mai multe crize.[27]

Natiunile balcanice aveau nevoie sa-si exporte surplusul agricol si erau adeseori obligate pentru a asigura functionarea in continuare a pietelor lor sa accepte conditii dezavantajoase pentru dezvoltarea industriala interna.

In ciuda situatiei dificile, unele industrii, au cunoscut o reala evolutie, in primul rand in zonele care ofereau produse rezultate din prelucrarea alimentelor, produse textile si materiale de constructie. Prelucrarea alimentelor era, desigur, vitala pentru aceasta regiune agricola. Au fost infiintate mori pentru faina si fabrici de bere. Fabricile de ambalare a carnii, mai ales cele specializate in produsele din carne de porc, erau, de asemenea, importante. Industria zaharului bazata pe culturile de sfecla de zahar s-a dezvoltat in toate statele, cu exceptia Greciei.[28]

Extinsele constructii imobiliare, in primul rand cele din noile orase-capitala, au dus la o cresterea a cererii de materiale de constructie, mai ales de ciment, sticla si cherestea.

Soarta manufacturilor care fabricau produse textile a variat de-a lungul secolului. Materialele bulgaresti servisera la confectionarea uniformelor armatei otomane. Intr-o asemenea perioada, Grecia exporta si ea matasuri si tesaturi de bumbac.

Dintre toate statele balcanice, Romania a realizat cele mai mari progrese. Industria principala era cea a prelucrarii alimentelor, accentual fiind pus pe faina si pe zahar. La inceputul secolului al XX-lea incepe sa fie exploatata regiunea petrolifera de la Ploiesti. In ciuda acestui fapt, tara ramanea predominant agricola. In 1914, doar 1,5% din venitul national provenea din industrie, in timp ce productia agricola constituia 75,5% din exporturi. Bulgaria, Serbia si Grecia isi mentineau, fireste, structurile puternic agrare.[29]

La inceputul secolului XX, cele patru state nationale independente existente la sud de Dunare: Grecia, Bulgaria, Serbia si Muntenegru, prezentau atat o serie de trasaturi commune, cat si diferentieri ce le dadeau fiecaruia o proprie fizionomie. O prima caracteristica generala a lor, ca de altfel si a Romaniei, situata in imediata lor vecinatate, era aceea ca nu cuprindeau in interiorul granitelor pe toti cei care apartineau aceluiasi neam, un numar insemnat de conationali ai lor, in unele cazuri peste jumatate din numarul total, se aflau inca sub dominatie straina, fie a Imperiului otoman , fie a celui habsburgic.[30] Li se impunea asadar tuturor realizarea unitatii nationale, ceea ce insemna si eliberarea si recurgerea pentru aceasta la toate mijloacele, inclusiv la forta armatelor.

Bulgaria era, ca intindere, cel mai important stat balcanic (exceptand, evident, Turcia) si, de asemenea, cuprindea, proportional, cea mai mare parte a propriului popor in cadrul granitelor sale. Inexistenta timp de aproape patru veacuri, pana la 1878, a unei proprii vieti statale impusese societatii bulgare mari eforturi dupa ce tratatul de la Berlin i-a creat o noua situatie. Autonomia fata de Poarta, stabilita atunci, a fost mai mult simbolica, pentru ca in 1908, profintandu-se de framantarile revolutionare din Imperiul otoman, in coordonare cu Austro-Ungaria, Bulgaria sa-si proclame in mod unilateral independenta. Asumarea de catre monarhul de atunci, Ferdinand, a titlului de tar cuprindea deja idea unui program politic al expansionismului.[31]

La inceputul secolului XX, Bulgaria a realizat inseminate progrese, ducandu-se intre altele o inteleapta politica de investitii substantiale, precum si o politica vamala protectionosta, initiata in 1904. Politic, Bulgaria era un stat constitutional, un rol insemnat avandu-l parlamentul (Sabronic), respectiv diversele partide politice de nuanta liberala sau conservatoare. Intre anii 1903 - 1908 s-a aflat la putere Partidul Popular Liberal, ce a urmarit, realizand partial, o apropiere de Puterile Centrale. Intre anii 1911 - 1913, guvernarea a fost asigurata de Partidul Populist, condus de Ivan Ghesov.

Spre sud si sud-est mai existau o serie de bulgari ce traiau sub stapanire otomana, dorind sa se elibereze si sa intre intr-o tara care atunci era superioara din mai multe puncte de vedere statului otoman. Odata cu inceputul veacului s-a facut tot mai simtita o orientare sovina si in fond imperialista. Propaganda si educatia cu accente tot mai sovine si nationaliste in interior, propagate printr-o vasta actiune multilaterala in diverse feluri, au fost dublate de atentate si actiuni teroriste, de activitatea cetelor inarmate (comitagii) si initierea unor rascoale in exterior, mai cu seama in Macedonia.

Serbia, cu o populatie nu prea numeroasa si cu un relief nu prea darnic pentru oameni, avea structuri politice destul de asemanatoare cu ale bulgarilor. Era o tara preponderent rurala in care s-a mentinut un puternic traditionalism in lumea satelor.

In istoria Serbiei, lovitura de stat de la Belgrad din 1903 a marcat o noua cotitura, caci venirea unei noi dinastii, Caraghiorghevici, a legat definitiv soarta Serbiei de cea a Antantei. Explecatia majora este de gasit in existenta unei mari mase de sarbi sub dominatia dublei monarhii. Slabiciunea tot mai marcata a Imperiului otoman a favorizat si chiar a "obligat" Belgradul la o directionare si spre sud a unei politici eliberatoare si unificatoare.[33]

Regele Petru, sfatuit si sprijinit in special de Nicola Pasici, liderul partidului radical, dar si de o serie de oameni de cultura, a promovat tot mai ferm o politica ce raspundea dorintelor si aspiratiilor conationalilor, atat in legatura cu imperiul vecin din nord, cat si cu cel din sud. Anexarea Bosniei si Hertegovinei in 1908 a intarit convingerea ca principala primejdie pentru insasi existenta statului sarb era Austro-Ungaria. Atunci, Serbia s-a legat tot mai mult de Antanta, devenind principalul pion al politicii tariste in Balcani.[34]

In realizarea aspiratiilor sale spre sud, Serbia promovase si ea, nu atat de intens ca Bulgaria, o politica de trezire a constiintei nationale prin aceleasi metode ale propagandei scolare, religioase, culturale, dar si prin detasamente inarmate (cetnicii) ce s-au rafuit sangeros nu odata, nu numai cu autoritatile turcesti, ci si cu detasamente similare ale bulgarilor sau grecilor, nu si in cazul romanilor care nu au avut asemenea grupari.

In 1897, sub tutela diplomatiei ruse, guvernele sarb si bulgar au incheiat o alianta prin care se obligau a-si coordona actiunile in politica lor balcanica si in propaganda nationala, culturala si religioasa in Turcia europeana. La acest acord a aderat si Muntenegru in acelasi an. Cu oarecare rezultate, alianta a functionat pana la rascoala macedoneana din 1903, dupa care orientarile interne din fiecare tara si mai ales interventia straina, au destramat-o.

In ansamblul statelor balcanice, Muntenegru ocupa o pozitie aparte. Cu circa 10.000 km patrati, unde locuiau mai putin de 300.000 de oameni, facandu-l cel mai mic stat din zona. Viata materiala era caracterizata de un traditionalism pregnant, in conditiile unui mediu putin favorabil, dominat de munte si padure care genera o viata la limita saraciei. Sistemul arhaic din lumea satelor era dublat de puternica amprenta a relatiilor tribale, dinastia Petrovici exercitand asuprea structurilor traditionale un fel de absolutism sui generic patriarhal. Innoirile au fost cu totul nesemnificative ca si prezenta straina dincolo de intamplatoare calatorii de agrement sau din curiozitate.[35]

In 1905 se convocase o adunare nationala, s-a dat o constitutie, au aparut, formal, chiar si doua partide politice. In 1909, printul Nicolae s-a declarat rege. Toate acestea nu au schimbat, practic, nici existenta oamenilor, nici natura puterii depline a monarhului. La fel ca si alte state balcanice, Muntenegru facuse importante imprumuturi externe, sporindu-si datoria publica. In fapt, existenta statului muntenegrean era asigurata de Rusia care contribuia anual cu sume reprezentand jumatate din buget.[36]

Apropierea Muntenegrului de Rusia era fara rezerva, tarul Nicolae al II-lea avea sa declare public ca Muntenegru este "cel mai bun prieten pe care il are Rusia". Astfel, in epoca si Muntenegru era un pion de seama al Antantei in zona.

Grecia era intre statele balcanice, nu numai cel mai vechi, ci si cel care facuse cei mai insemnati pasi in evolutia sa materiala si spirituala. Din cele circa patru milioane de greci care locuiau in regiunile neeliberate sau in diaspora, multi aveau o situatie buna, daca nu infloritoare, ei investind sau ajutand statul lor national, ceea ce a contribuit la bunastarea si intarirea acestuia.

La inceputul secolului in viata politica greaca a inceput sa se impuna puternica personalitatea lui Elephterios Venizelos, exponent si conducator al actiunii de realizare a unitatii nationale. Viata politica greceasca a fost dominate de idealuyl eliberarii de sub jugul otoman. Lupta aceasta s-a desfasurata pe doua directii - in interiorul Peninsulei Balcanice si inspre Creta si insulele egeene.[37]

Multa vreme problema cretana s-a aflat in primul plan al actiunii nationale. Sprijinite in diverse forme de la Atena, acolo au avut loc mai multe rascoale, urmate de reprimari sangeroase. In anul 1897 a avut loc un razboi greco - turc fara invinsi si invingatori, dar autoritatile turce au fost silite, si prin interventia europeana, sa acorde populatiei din Creta o larga autonomie garantata si prin prezenta de trupe straine, engleze, franceze, ruse.

Profitandu-se de evenimentele de la Constantinopol, in 1908, a fost proclamata unirea Cretei cu Grecia. Marile puteri, adepte atunci in totalitate ale integritatii otomane, au impiedicat legitimitatea acestui act. In paralel, la inceputul veacului, atentia cercurilor responsabile din Atena a fost directionata mai mult inspre Epir, Tracia si Macedonia.[38]

In unele cercuri de la Atena s-au facut simtite tot mai mult ideile expansioniste tinand de ceea ce a intrat in istorie sub denumirea de "Marea idee", respectiv, daca nu era posibila refacerea partiala a Imperiului bizantin, se dorea cel putin incorporarea in statul grec nu numai a Macedoniei, ci si a Constantinopolului, stramtorilor si partilor apusene ale Asiei Mici.

Orientarea politicii externe in Grecia s-a aflat intr-o continua discutie, infruntandu-se doua curente. Astfel, regele Gheorghe si apoi urmasul sau Constantin, cumnat al imparatului Wilhelm al II-lea, impreuna cu o parte a clasei politice erau pentru o aliniere alaturi de Puterile Centrale, impotrivindu-se orientarii antanofile a celeilalte grupari politice, in continua crestere, sub egida premierului Elephterios Venizelos.[39]

In anii dinaintea primului razboi mondial, Romania era cea mai avansata dintre toate statele balcanice. Cu toate ca era inca o tara eminamente agricola, ea a facut pasi importanti in directia unei economii industriale moderne. Situatia politica era si ea stabila. Printul Carol avea sa se dovedeasca unul dintre cei mai capabili monarhi europeni. In 1881, cu consimtamantul Camerei si aprobarea Puterilor, Romania a devenit regat, iar Carol I si-a luat titlul de rege.

Intrucat nu avea copii in viata, unica lui fiica murise in copilarie, el a numit ca mostenitor al tronului pe nepotul sau, Ferdinand de Hohenzollern. Acesta s-a casatorit cu printesa Maria de Edinburgh, nepoata lui Alexandru al II-lea si a reginei Victoria, care erau bunicii ei.[40]

Romania era o monarhie constitutionala. Cele doua partide politice, Liberal si Conservator, au continuat sa preia pe rand puterea. Romania nu s-a confruntat pana in 1913 cu nici o criza majora in relatiile externe. Prin alianta sa defensiva cu Austro-Ungaria, tara a devenit membra a Triplei Aliante. Era, prin urmare, greu de sprijinit cauza romaneasca din Transilvania, intr-o maniera la fel de deschisa precum celelalte tari balcanice. Etnicii romani din Ungaria au primit un ajutor discret, in principal cultural.

In momentul crizei anexarii Bosniei si Hertegovinei au existat discutii privitoare la desfacerea aliantei cu Puterile Centrale. Opinia publica romaneasca a reactionat impotriva politicii antisarbesti a Austro-Ungariei. Germania a inteles ca in cazul unui razboi, opinia publica nu ii va permite Romaniei sa se alature monarhiei dualiste. Ambitiile Bulgariei erau de asemenea percepute ca o amenintare la adresa echilibrului puterii in Balcani, cu atat mai mult cu cat Viena era nerabdatoare sa o castige de partea sa pentru a contracara o Serbie ostila.

Bucurestiul a manifestat interes pentru soarta aromanilor din Macedonia, pentru a avea un cuvant de spus in aceasta problema. Ea le asigurase un anume statut fata de Poarta si i-a sprijinit prin deschiderea de scoli in limba romana.[41]

In 1900, Turcia ramanea totusi o forta importanta. Lasand la o parte provinciile pe care le stapanea doar nominal, sultanul Abdul Hamid al II-lea avea 19 milioane de supusi si o capitala care era cea mai mare din Balcani. Indiferent de marimea sa, slabiciunea financiara a Imperiului reprezenta un blocaj eficient la orice incercari de a obtine centralizarea puterii si forta militara.

Opozitia la regimul sultanului fusese marginalizata sau exilata, reunindu-se in jurul celor exilati la Paris din momentul suspendarii constitutiei si care erau cunoscuti ca "Junii turci", dupa numele ziarului pe care il publicau, intitulat "La Jeune Turquie". Acestia aveau legaturi prin tot imperiul, erau influenti in orasele provinciilor europene si isi cautau asociati printre ofiterii nemultumiti ai armatei.[42]

Spectrul unei interventii straine era prezent in special in Macedonia. Acest termen era folosit in mod ambiguu pentru a desemna o regiune care se intindea de la muntele Sar in nord pana la Marea Egee, muntele Olimp si Pind in sud si de la Muntii Rodopi in est pana la Lacul Ohrida in vest, dar se referea si la un teritoriu mult mai larg acoperit de trei provincii ale Turciei europene: Salonic, Monastir, Kosovo - in jur de 95.000 de km patrati cu o populatie de aproximativ 2,4 milioane.[43]

Cine detinea controlul asupra Macedoniei putea avea o pozitie predominanta in Bacani, dar regiunea nu era productiva. Este imposibil de stabilit ansamblul etnic al populatiei, in care crestinii ortodosci erau ceva mai numerosi decat musulmanii. Principala problema era acum stabilirea diferentei dintre slavi, deoarece bande inarmate de someri si fanatici reusisera sa intreaca preotii si profesorii in efortul lor de a stabili identitatile.

Motive diverse, nationaliste, sociale sau politice au condus la rascoala masiva, dar prost organizata care a izbucnit in 1903 si care, in curand, a reusit sa obtina controlul asupra intregii provincii Monastir. In final, miscarea a fost inabusita intr-o baie de sange. Represalile conduse de trupele otomane din Asia si de detasamentele auxiliare de albanezi au fost drastice. Numerosi preoti din exarhot si profesori au fost deportati in Asia Mica. Aproximatv 30.000 de oameni au luat calea exilului.

Recoltele proaste din Anatolia au determinat exercitarea unor noi presiuni asupra provinciilor europene, iar seceta a facut ravagii in Kosovo. Din cauza lipsurilor, nemultumirile populatiei albaneze s-au concentrate asupra oraselor si a taranilor slavi. Zvonurile ca armata austriaca se apropia coincideau cu retragerea altor trupe pentru a face fata rascoalelor din sud si au dus la formarea de mari grupuri de albanezi inarmati. Junii turci sustineau ca intoarcerea la constitutie ar submina posibilitatea interventiei straine.

Politica dusa de Abdul Hamid, care ii curta pe albanezi, esuase. Acestia dezaertau cu sutele pe cand o parte tot mai mare din clasa militara a Macedoniei declara cu nevoia de reinstaurare a constitutiei. Cand, in luna iunie, comandantul Armatei a Treia, Mahmut Sevkat pasa avertiza ca interventia din strainatate, in cazul in care situatia continua, avea sa aduca cu sine inlaturarea de pe tron a lui Abdul Hamid, guvernul a facut presiuni asupra sultanului sa renunte. Sultanul a anuntat reinstaurarea constitutiei din 1876.

Aceasta a fost revolutia din 1908 a Junilor turci care credeau in misiunea lor de a crea un stat modern pe fundatiile unei constiinte otomane, dar nu se simteau indeajuns de puternici pentru a sustine detronarea lui Abdul Hamid si au ramas un simplu grup de presiune cu baza la Salonic.

Se organizase un parlament pentru a reprezenta toate provinciile otomane, inclusive Bosnia, Hertegovina si Rumelia Orientala. In octombrie, pentru a pune capat pretentiilor otomane, Bulgaria si-a declarat independenta, iar Austro-Ungaria a anexat formal Bosnia-Hertegovina. Sangeacul Novi Pazar a ramas otoman prin vointa monarhiei dualiste, pentru a mentine Serbia si Muntenegrul separate. Criza anexarii a pus capat colaborarii dintre Rusia si Austro-Ungaria, consfiintita prin Tratatul de la Berlin cu privire la status-quo-ul din Balcani.[46]

Cu toate acestea, au fost organizate alegeri pentru o adunare generala. In urma votarii, care, evident, nu a fost scutita de presiunea partidului victorios, Comitetul pentru Unire si Progres (C.U.P.) a obtinut toate locurile cu exceptia unuia singur. In ceea ce priveste distribuirea nationala, adunarea urma sa fie alcatuita din 147 de turci, 60 de arabi, 27 de albanezi, 26 de greci, 14 armeni, 10 slavi si 4 evrei.

Abdul Hamid al II-lea nu era totusi lipsit de sprijin, asa ca in 1909 a avut loc la Constantinopol o contrarevolutie. Baza acesteia era populatia musulmana a capitalei, inclusiv o serie de negustori, mestesugari, tarani si alti membri ai claselor mai sarace. Acestia au organizat demonstratii si si-au prezentat doleantele pe care sultanul le-a acceptat. A intrat apoi in actiune armata din Macedonia care a inabusit revolta. Abdul Hamid al II-lea a fost detronat si inlocuit cu Mehmed al II-lea.

C.U.P. nu avea inca un control deplin asupra statului. Armata nu a intervenit direct in activitatea guvernului, desi influenta ei era evidenta. Nu peste mult timp aveau sa se iveasca o serie de noi crize, incepand cu atacul italienilor asupra regiunii Tripoli care in 1911 era vasala otomana. Invinsa si in acest razboi, puterea de la Constantinopol a fost nevoita sa fie de acord cu cedarea provinciei africane si cu ocuparea de catre Ialia a Insulelor Dodecanese locuite de catre greci.[47]