Preliminariile cruciadelor clasice

Preliminariile cruciadelor clasice

Crestinatatea secolului XI, marcata de cuceririle islamului in Orient, Asia Mica, Palestina (indeosebi Sfantul Mormant), iar in Occident, Spania si Sicilia cunoaste inceputul unor miscari fara precedent in istorie cunoscute sub numele de cruciade[1]. Ele au devenit un fenomen care se repeta periodic timp de aproape doua secole.

Expeditii masive, internationale, cruciadele au produs o mare miscare continentala spre Asia Mica si Orientul Apropiat. Au participat 6 milioane de oameni in intervalul 1096-1291din toate categoriile sociale: regi, seniori, baroni, cavaleri, meseriasi, calugari, soldati, barbati, femei, comercianti fascinati cu totii de Tara Sfanta. Desi termenul este folosit pentru a desemna toate expeditiile ce vizau eliberarea Sfantului Mormant, leaganul si patria crestinismului, aflat in trecut sub stapanire bizantina, apoi araba si in cele din urma sub turcii selgiucizi.

Complexitatea fenomenului cruciat face imposibila o delimitare stricta a cauzelor care l-au determinat. Cruciadele au insumat politica externa a papalitatii si a Europei apusene. Fara ideea unitatii politice a Europei, a unui imperium mundi, continuator al Imperiului Roman, patronat de Roma prin biserica catolica, cruciadele nu ar fi existat[2].

Ideea de cruciada a aparut intr-o Europa aflata in plina expansiune economica, insotita de un proces de colonizare, mai intai interna, in interiorul Europei, apoi externa. Era rezultatul intensificarii schimburilor,    ca urmare a antrenarii Balticii in reteaua maritima comerciala, a dezvoltarii pietei, ceea ce a determinat schimbari in toate clasele sociale .

Cruciadele trebuie incadrate in contextul istoric al Occidentului crestin in secolul al XI-lea, marcat de incetarea invaziilor sarazinilor, normanzilor si ungurilor care au demoralizat si saracit un ansamblu de popoare, a caror trasatura comuna era crestinismul si pentru care papa era liderul spiritual. Se inregistreaza o perioada de prosperitate si expansiune, de crestere demografica apreciabila.

Cruciadele se deosebesc de expeditiile militare obisnuite prin caracterul lor international si amprenta religioasa.

Ideologia crestina, care insotea aceste razboaie, reprezenta aspectul religios. Scopul declarat al acestor "razboaie sfinte" de eliberare a "locurilor sfinte" ocupate de musulmani poate fi considerat un "contradjihad",un raspuns la politica dusa de arabi initial si apoi de turcii selgiucizi care patrunsesera in Asia Mica in secolul al XI-lea[4].

La inceputul secolului al XI-lea pentru majoritatea oamenilor zona mediteraneana reprezenta centrul lumii, locul unde domnea papa, conducatorul suprem al crestinatatii si erau amplasate capitalele fostului Imperiu Roman, Roma si Constantinopol.

Puterea Bisericii crestine era foarte mare, era foarte bine organizata astfel ca in momentul izbucnirii primei cruciade nici un rege din Europa nu-si putea permite sa ignore dorintele acesteia.

Cu toate acestea, crestinatatea nu era unita, intre Roma si Constantinopol existau de mult timp tensiuni. Episcopul de Roma dorea sa fie papa, deci conducatorul intregii lumi crestine, desi pentru cei din Rasarit era doar unul din cei patru conducatori supremi. In urma negocierilor purtate, papa a decis sa-l excomunice pe patriarhul ortodox al Bizantului in 1054, deci s-a ajuns la Marea Schisma, divizarea Bisericii crestine.

Marea Schisma, de la mijlocul secolului al XI-lea a intarit si mai mult pozitia papei. Incepand cu Grigore al VII-lea, papa devine suveranul vremelnic, "principele principilor"[5]. Papa urmarea sa lichideze biserica greco-orientala (ortodoxa). Asa s-a ajuns la schitarea programului cuceririi Orientului prin forta si a lichidarii ortodoxiei, plan conceput de Grigore al VII-lea. El intentiona sa-si subordoneze biserica greaca, iar apoi Imperiul Bizantin. Astfel, ar fi beneficiat de resurse materiale care sa-i permita sa-si realizeze programul dominatiei universale .

Se va ajunge la confruntarea dintre puterea sa si puterea imparatului, care va duce la excomunicarea imparatului de catre papa. Infrangerea imparatului, al carui simbol a fost Canossa (1077) marcheaza, in mod pozitiv, dobandirea de catre Biserica a unei adevarate libertati exterioare. Biserica incepe sa se considere ea insasi o putere, fapt ce ii accentueaza caracterul juridic si clerical . Inca din Antichitate se poate vorbi de un antagonism intre Bizant si Occident . Cruciadele urmareau refacerea legaturilor dintre Est si Vest, dar mai ales realizarea unei aliante impotriva islamului.

Unii au atribuit proiecte de cruciade chiar papilor Silvestrus al II-lea si Sergius al IV-lea (1011).

Cruciada este considerata creatia reformei hildebrandiene, a papei Grigore al VII-lea care prin bula papala din 1075 proclama suprematia papala asupra lumii crestine, aceasta avand o insemnatate nebanuita initial. A fost astfel pusa baza unitatii lumii catolice, mai ales a Europei apusene, in ciuda diferentelor dintre state. El a fost primul care a avut initiativa unei expeditii armate, destinata a respinge invazia musulmana. In 1074 si 1075 a facut apel la principii crestini, la toti credinciosii pentru apararea crestinilor din Orient si a "imperialismului grec" impotriva necredinciosilor[9]. Papa sustinea ca a adunat 50 000 cavaleri cu care spera sa ajunga pana la mormantul Domnului din Ierusalim. S-a inteles cu Henric al IV-lea ca acesta sa apere in Occident Biserica lui Dumnezeu, iar papa sa conduca in Orient armatele crestine pana la Ierusalim. Se preconiza deci o "respublica christiana" , o unire a tuturor statelor europene, de natura spirituala pentru ca acestea isi pastrau independenta si puterea de decizie pe plan intern. Pe plan extern un organism suprastatal condus de papa avea sa conduca si sa arbitreze lumea. Contradictiile dintre papa si imparat au inlaturat proiectele de mobilizare a fortelor crestinatatii occidentale.

Importanta papei este deosebita. Puterea sa era in continua crestere mai ales dupa moartea lui Grigore al VII-lea (1085), in vreme ce feudalizarea, revoltele si fulgerele canonice slabesc puterea principalilor suverani occidentali, unii dintre ei excomunicati (imparatul Henric IV, regele Frantei Filip I), iar altii pe cale de a deveni (regele Angliei Wiliam Rufus)[11]. Daca Grigore al VII-lea a afisat primul ideea unei expeditii armate in favoarea crestinilor din Orient, papei Urban al II-lea i-a revenit meritul de a da proiectului o forma si un obiectiv bine definit .

Problema razboiului sfant s-a pus prima data in cadrul conciliului de la Piacenza ( martie 1095) si apoi in cel de la Clermont, in noiembrie acelasi an. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea a revenit papalitatii al carei rol se afirma pe plan international in secolul al XI-lea.

In pragul secolului al XI-lea a aparut "miscarea de la Cluny", numita astfel dupa o manastire din Burgundia franceza, al carei scop era intarirea disciplinei in randurile organizatiilor bisericesti, inlaturarea laicizarii si faramitarea care se resimtea tot mai mult in biserica catolica si crearea unei puternice organizatii bisericesti centralizate in frunte cu papa[13]. Incepand cu Grigore al VII-lea (1073-1085), papalitatea a ridicat pretentia asupra statelor laice, dorind sa-si impuna dominatia asupra acestora. Papa Grigore al VII-lea a intocmit si un program in care sustinea ca regii si principii sunt vasali ai scaunului papal, ca doar papa are dreptul de a numi regi, imparati, conti, baroni. Pe baza unui citat din Biblie, care sustinea ca sfantul Petru are dreptul "de a lega si dezlega toate in cer si pe pamant", iar papa fiind considerat urmasul sau se substituie drepturilor acestuia, Grigore al VII-lea a emis teoria teocratica, potrivit careia orice putere reala decurge doar din cea bisericeasca. El urmarea crearea unui stat universal, a unei monarhii teocratice. El a fortat unii regi sa i se supuna ca vasali si sa-i plateasca o anumita suma de bani si a intrat in conflict cu Sfantul Imperiu Roman de natie germana, mai ales in problema investiturii , lupta ce a continuat sub urmasii sai.

Republicile italiene a caror prosperitate se baza pe comertul maritim erau gata sa sprijine o interventie militara care sa le deschida caile Orientului. Ideea unei expeditii armate spre Orientul musulman a cuprins intreaga Europa si se astepta un semnal din partea papei.

Papalitatea s-a folosit cu abilitate de situatia internationala, marcata de slabirea Imperiului Bizantin sub atacurile pecenegilor, cumanilor, turcilor selgiucizi, care au dus la desprinderea unor regiuni si transformarea lor in state independente. Acest lucru l-a determinat pe Grigore al VII-lea sa creada ca este posibila cucerirea Bizantului. La inceput a incercat sa realizeze acest lucru pe cale diplomatica, gandindu-se ca va unifica cele doua biserici. Populatia s-a opus, astfel ca a trebuit sa recurga la mijloace militare, sub pretextul ajutorarii grecilor impotriva turcilor selgiucizi, pentru a masca adevaratele scopuri.

Crestinatatea reprezenta o arie de cultura si civilizatie opusa celei islamice. Erau doua civilizatii ce nu se puteau trece cu vederea, desi se excludeau reciproc[15]. Expansiunea crestinismului inceputa in timpul lui Carol cel Mare si continuata pe parcursul secolului al X-lea, a desavarsit opera politica inceputa, dand Europei occidentale o coeziune religioasa, politica si culturala, care sa le permita popoarelor sa se dezvolte in liniste . In timp ce lumea crestina se intarea in vestul, nordul si centrul Europei, in Marea Mediterana se forma un al doilea univers, reprezentat de cea islamica, prin intermediul Califatului arab.

Ostilitatea Occidentului era strans legata de inaintarea islamului in Marea Mediterana, sub forma araba initial, apoi a turcilor selgiucizi si-n cele din urma a turcilor otomani. Florentina Cazan considera ca se poate vorbi despre o "crestinatate occidentala de tip agresiv" comparativ cu Bizantul care trecea printr-o criza politica datorata cresterii puterii marilor proprietari de pamant si atacurile de la granitele de nord-est si sud-vest soldate cu pierderi teritoriale (venirea bulgarilor si asezarea arabilor in Egipt si unele provincii orientale, urmata de atacurile turcilor selgiucizi in secolul al XI-lea). Situatia politica din Orientul Apropiat a permis desfasurarea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari de mase. In deceniul al optulea al secolului al XI-lea Imperiul Bizantin se afla intr-o situatie precara, fiind devastat de pecenegi, turci si cumani. Dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), turcii selgiucizi au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califatul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Referitor la selgiucizi un contemporan armean, Matei din Edessa scria: "In acele vremuri s-a adunat poporul salbatic al necredinciosilor, au patruns in provincia Vaspurgan si i-au taiat pe crestini cu sabia" . Sabiile lor erau lungi, iar scuturile mici, rotunde.

Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti in mai multe randuri sa ceara ajutor in Occident. Astfel s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora si-ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi prin raspandirea catolicismului in noi regiuni.

Imperiul Bizantin se confrunta cu greutati. In secolul al XI-lea taranimea libera disparuse aproape in totalitate si incetase sa mai constituie baza militara a Imperiului, locul sau fiind luat de mercenari proveniti din randurile varegilor si anglo-saxonilor[18]. Intretinerea trupelor de mercenari si plata salariilor dregatorilor necesitau sume mari de bani.

Imperiul Bizantin intrase intr-o perioada de indelungate lupte interne feudale si de anarhie politica. Atacurile tot mai intense ale feudalilor si cresterea darilor au contribuit la ascutirea luptei de clasa din Imperiul Bizantin[19]. Datorita slabiciunii interne, guvernul bizantin ducea o politica de actiuni defensive, pacifiste. Marea armata bizantina era pe cale de a se destrama .

In perioada 1057-1071 pe tronul bizantin s-au succedat cinci imparati. Imparatul Roman al IV-lea Diogene (1068-1071) incearca sa refaca armata pentru a face fata atacurilor turilor selgiucizi. El aduna mercenari (normanzi din Italia, turci, cumani) in locul unitatilor anatoliene. Solutia adoptata este ineficienta, acestia dovedindu-se indisciplinati si emitand mereu pretentii banesti. Spre sfarsitul secolului al XI-lea, Bizantul va fi obligat sa se foloseasca de experienta diplomatica a imparatilor si dregatorilor sai pentru a putea supravietui . In 1071, bizantinii au fost infranti de sultanul Alp-Aralam la Manzikert, imparatul Romanos al IV-lea Diogenis (1068-1071) fiind luat prizonier. Imperiul a pierdut toata partea de rasarit a Asiei Mici si a Armeniei. Turcii au incercat sa atraga de partea lor taranimea aservita, declarand ca in schimbul capitatiei serbii isi vor recapata libertatea. Dupa victoria din 1071, turcii au inaintat continuu. Un rol important l-au avut pretendentii la tronul imperial, care au apelat adesea la serviciile militare ale turcilor. La sfarsitul secolului XI, acestia stapaneau un teritoriu ce cuprindea Siria, Irakul, Iranul si Khorassanul. Treptat sultanatul selgiucid incepe sa decada, iar crestinii profita prin intermediul cruciadelor.

Alexios Comnenul se alesese deci cu o mostenire groaznica[22]. Era un om inteligent, plin de finete si fermitate in ansamblu. Mare general, diplomat abil, excelent administrator, el a aparut in timpul crizei dinastice ca "omul necesar" . A stiut la fel de bine sa opreasca in exterior pe inamicii imperiului, cat si sa restabileasca in interior ordinea si forta. In momentul in care a ajuns la conducere, la 1 aprilie 1081, situatia era mai grea ca oricand. Haosul domnea in armata, industrie, finante, administratie.

Din cauza luptelor interne situatia Imperiului s-a agravat si in domeniul politicii externe. Cand cumanii au navalit in frunte cu un bizantin care pretindea ca este un alt fiu al lui Roman al IV-lea, imparatul l-a capturat, a ordonat sa i se scoata ochii impostorului si i-a alungat pe cumani dincolo de Dunare[24]. In vara Alexios a terminat fortificatiile elaborate si un canal chiar la sud de Nicomedia, menit a constitui granita Imperiului cu turc Pe plan international, situatia Imperiului Bizantin era foarte complicata. Italia era definitiv pierduta, in Balcani controlul Imperiului se reducea la imprejurimile capitalei si la cateva puncte din interior, stapanirea peninsulei fiind disputata de maghiari, pecenegi, sarbi, croati, normanzi, iar in Asia turcii ajunsesera pe malurile Bosforului cucerind Constantinopolul .

Turcii ocupasera aproape intreaga Asie Mica, impreuna cu orasele Brussa si Niceea si ajunsesera la Prapontida. Succesele continue ale selgiucizilor ii gonisera pe bizantini din Orient. Un emisar turc, Soliman domnea la Cizic si     Niceea, iar Alexios a trebuit sa-i recunoasca cuceririle (1082). Antiohia a cazut in mainile necredinciosilor in 1085. La Smirna, emirul Tzachas a creat o flota cu care ameninta Constantinopolul. El a ocupat litoralul microasiatic pana la Adramyttion si Alydos, insulele Chios, Rhodos, Mythylene, Samos si Rodos. In lipsa unei flote imperiale in Marea Egee si Adriatica si a slabiciunii escadrei din Constantinopol, emirul isi anunta intentia de a cuceri Constantinopolul si isi ia titlul de basileu . Din fericire in Bizant moartea lui Malik-sah a dus la dizolvarea imperiului selgiucid. Bitinia a fost recucerita, iar noul sultan Kilidj Arslan I (1096-1106) a trebuit sa accepte pacea.

Dinspre nord Imperiul era amenintat de pecenegi, iar dinspre apus era atacat de normanzi, condusi de Robert Guiscard, poreclit "inghititorul pamanturilor" , care cucerisera anterior posesiunile bizantine din Italia de Sud si intemeiasera principate proprii in Italia meridionala si Sicilia. Pe langa orasul Bari, a fost cucerit Epirul si pustiita coasta Dalmatiei. Fratele lui Robert, Roger I i-a alungat pe arabi din Sicilia, a constituit un stat de sine statator si a cucerit portul Durazzo. Alexios a semnat pace cu selgiucizii, aliante cu Venetia si cu regele german Henric al IV-lea. S-a indreptat apoi spre Dalmatia unde localnicii slavi ii sustineau pe normanzi, pentru a se elibera de sub stapanirea bizantina. La 18 octombrie 1081, Alexios Comnenul a intrat in lupta cu fortele lui Robert Guiscard. Alexios si-a demonstrat vitejia, dar Guiscard a iesit invingator. Normanzii au inaintat spre est, jefuind Epirul, Macedonia si Thessalia; cu toate acestea succesele lor au luat sfarsit, la carma Bizantului aflandu-se "un suveran tenace si talentat care avea sa organizeze apararea, sa reziste si sa invinga" .

In iarna lui 1082 a confiscat o parte din bunurile Bisericii si le-a daruit mercenarilor, iar in mai le-a oferit venetienilor privilegii comerciale. Ventienii au obtinut si un cartier al Constantinopolului. Dogele Vitale Falier Dodoni s-a implicat inca de la inceputul domniei in razboiul impotriva normanzilor, iar in 1085 a obtinut o mare victorie la Butrinto care i-a permis lui Alexios sa-si extinda stapanirea asupra Epirului si Albaniei. Drept rasplata a primit titlul de protosevastos, iar apoi tronul Croatiei si Dalmatiei, cu toate ca doar o fasie din coasta croata revenise Venetiei.

Desi imparatul bizantin ii considera pe venetieni supusii sai credinciosi, se indoia in privinta fidelitatii lor pentru ca Venetia devenise extrem de puternica, stabila politic si infloritoare datorita comertului practicat si a renumelui de care se bucura[29].

Alexios si-a instruit trupele sa arunce ghimpi de otel in fata cailor, sa foloseasca pentru aparare carele, a organizat detasamente de tintasi, inarmati cu arcuri cu bataie lunga. De asemenea, i-a incurajat pe adversarii lui Guiscard din Italia, salvandu-l pe papa Grigore al VII-lea, inabusind rascoalele prin propriile sale posesiuni. Alexios l-a infrant pe Bohemond, fiul lui Guiscard in Thessalia, in apropiere de Larissa (prin 1082).

Normanzii au zdrobit armata bizantina in 1083. Trupele trimise de Alexios, alcatuite din bulgari bogomili, ostili stapanirii bizantine si nedorind sa-l ajute pe imparat si s-au intors acasa. Represiunile bizantinilor au provocat numeroase rascoale. In 1086 bulgarii s-au aliat cu pecenegii si au provocat infrangerea trupelor bizantine .

Peste 2 ani, Robert Guiscard s-a intors in Dalmatia si a preluat conducerea flotei, dar a murit in iulie 1085.

Situatia pe plan european se agravase, incursiunile normanzilor in Thracia erau tot mai devastatoare. In 1086 a fost ucis favoritul imparatului Grigore Pacurianos. Un an mai tarziu o hoarda de 80 000 de invadatori a trecut Dunarea pe gheata, dar a fost respinsa pentru scurt timp.

Deblocarea bazinului apusean al Marii Mediterane in urma cuceririlor normande, a permis lansarea unor atacuri impotriva rasaritului mediteranean controlat de arabi. In aceasta lupta Roger I a fost sprijinit de Genova si Pisa care au avut de suferit din partea raidurilor arabe. In 1087, armatele celor doua orase au debarcat in Tunisia, au cucerit capitala si au eliberat un numar mare de captivi crestini.

In toamna lui 1088, Alexios a organizat o expeditie impotriva pecenegilor, care detineau nordul Traciei si inaintau catre sud. Pecenegii au anihilat usor armata de mercenari a imparatului si in timp ce Alexios se straduia sa o inlocuiasca, ei si-au continuat raidurile . Alexios a fost invins de pecenegi la Silistra; acestia au ocupat Filipopolul si au intrat in Tracia. Alexios a fost nevoit sa fuga, retragandu-se in cetatea Goloc.

Pecenegii initiasera tratative cu turcii privind un atac comun asupra Bizantului. In aceste conditii imparatul a trimis o scrisoare statelor occidentale pentru salvarea avanpostului crestinatatii din Orient.

Mai tarziu istoricii i-au reprosat lui Alexios, dupa zdrobirea Bizantului ca ideea lui exprimata in scrisoare a dus la declansarea cruciadelor, occidentalii fiind atrasi de bogatiile capitalei. Detractorii lui Alexios au uitat insa imensele achizitii teritoriale, mai precis redobandirea pamanturilor din Orient cu sprijinul cruciatilor. Desi promisiunile lui Alexios erau ademenitoare, papalitatea nu a reactionat imediat, iar Bizantul, prin forte proprii, a reusit sa zdrobeasca armata pecenegilor

Pentru a-i invinge pe nomazi, imparatul a recurs la mijlocul cel mai sigur si anume aurul. A cumparat pacea cu Tzachas, i-a inlaturat pe pecenegi si cumani.

Turcii selgiucizi pregateau o noua ofensiva, dinspre rasarit impotriva Imperiului Bizantin, iar pecenegii dinspre nord. Cu ajutorul slavilor din Balcani, asupriti de Imperiul Bizantin, pecenegii au ajuns in 1091 la Constantinopol. Alexios a rezolvat situatia cu abilitate, atragandu-i pe cumanii care duceau o viata nomada in regiunea cursului inferior al fluviilor Nipru si Don si cu ajutorul lor si i-a zdrobit in aprilie 1091 pe pecenegi la Lebunion, cu sprijinul celor 500 de cavaleri trimisi de contele de Flandra si a 40 000 de cumani, victorie completa asupra pecenegilor, in timpul carora bizantinii au facut un macel cumplit, fara sa crute femeile si copiii[32]. Tzachas a murit in urma uneltirilor bizantinilor, pericolul fiind inlaturat pentru putin timp . Dupa ce i-a infrant pe pecenegi, Bizantul a inceput ofensiva la frontierele sale rasaritene. Alexios, evitand bataliile mari ii ataca pe turci prin raiduri rapide ale unor detasamente mici si mobile. Bizantinii distrugeau cetatile si santierele navale ale musulmanilor sau instalau in fortaretele cucerite propriile contingente. Spre sfarsitul secolului XI sultanatul se destramase in cateva emirate independente si se recurgea adesea la mituire. Inceputul primelor succese militare ale lui Alexios Comnenul coincide cu nasterea Primei Cruciade . Alexios reluase Cizicul in 1092 si cucerise Foceea, Clazomene, Rodos, Chios si Lesbos. El practica o politica abila, invrajbind adversarii unii impotriva altora si pregatind un razboi ofensiv .

In Spania luptele dintre crestini si arabi au luat forma Reconquistei, initiata de regatul Leonului impotriva califatului de Cordoba si care va dura pana la sfarsitul secolului XV; victoriile au alternat. Aceasta lupta se amplifica in secolul al XI-lea, cu ajutorul cavalerilor veniti din intreaga crestinatate, sub efectul aliantelor matrimoniale incheiate intre principii spanioli si cei din Aquitania sau din Franta si al abatiei din Cluny. Dupa 1090 lumea islamica s-a impartit in cateva zone: sultanatele si emiratele turce din Orientul Apropiat, califatul Fatimizilor din Egipt si o parte formata din Spania si Maghreb, conduse de emiri saharieni. Singurele care aveau contact cu lumea crestina erau sultanatele si emiratele turcesti din Orientul Apropiat si zona vestica a lumii musulmane, care cuprindea Spania si nord-vestul Africii[36].

Statele crestine au reluat ofensiva in Peninsula Iberica, profitand de decaderea califatului. Victoriile au alternat cu infrangerile, motivul fiind caracterul sezonier al expeditiilor si fragmentarea fortelor crestine[37].

Consolidarea fortelor feudale si atragerea de partea Imperiului a negustorilor venetieni si a detasamentelor militare straine, au permis Imperiului sa respinga atacul turcilor selgiucizi, al pecenegilor si normanzilor.

Relatiile Bizantului cu Occidentul se imbunatatisera dupa esecul invaziei normande. Moartea ii inlaturase pe clericii rasariteni si apuseni are se excomunicasera reciproc in anul 1054, iar succesorii lor nu au mai continuat nici o disputa teologica. Imparatii se bizuisera de secole pe mercenarii occidentali care alcatuiau acu majoritatea Garzii Varegilor. Papii erau suficient de interesati de crestinii din Rasarit ca sa deplanga pierderile suferite de bizantini in favoarea turcilor[38].

In momentul in care a inceput prima cruciada, Imperiul Bizantin isi revenise si se pregatea de lupta impotriva turcilor[39].

Slabirea Bizantului l-a facut pe Grigore al VII-lea sa spere in cucerirea acestuia. In 1073 incearca sa o faca pe cale diplomatica, sperand ca va unifica cele doua biserici, dar esueaza ca urmare a opozitiei populatiei si decide sa apeleze la mijloace militare, sub pretextul ajutorarii grecilor impotriva turcilor selgiucizi, pentru a-si camufla adevaratele scopuri.

Papa considera ca dispunea de forte suficiente pentru realizarea acestui plan. Cavalerii francezi invinsi de mauri in Spania isi ofereau serviciile papalitat A apelat la Guilaume de Burgundia, la Henric al IV-lea, la Matilda de Toscana si la altii pentru a porni impotriva Orientului si a scapa biserica crestina de pagani. Ideea sa era sustinuta de unii seniori din Franta si Italia [40]. Lumea musulmana provocase decaderea comerciala a Bizantului si transformarea acestuia dintr-un stat despotic in unul oligarhic care "aducea cand o partida cand alta la putere" .

Nici turcii nu erau uniti. Teritoriile cucerite au fost redistribuite intre diferiti comandanti militari. Statele independente constituite in rasaritul Asiei Mici nu erau suficient de puternice pentru a face fata unor atacuri mai serioase; selgiucizii erau slabiti, dezbinati din punct de vedere politic si militar. Luptele pentru putere s-au desfasurat intre anii 1096-1104. Nu mai exista vechiul imperiu centralizat. Astfel se explica si succesul primei cruciade[42]. Nici in Siria si Anatolia situatia nu era mai buna din punct de vedere politic si militar.

Slabiciunea statelor din Orientul Apropiat era cunoscuta in Apusul Europei si de aceasta au profitat papa, feudalii laici si ecleziastici si pentru jefuitorii din Orient. Era momentul declansarii cruciadei, "trebuia abatuta lupta maselor flamande si desperate din Apus, trebuiau porniti cavalerii fara pamant si nobilii lacomi de noi averi. Cu acest lucru s-au insarcinat papii" . Marea Schisma din 1054 si-a pus amprenta asupra relatiilor dintre Orient si Occident, astfel ca situatia devenise prielnica unei interventii militare din Occident in conformitate cu notiunea de crestinatate din Europa apuseana.

Scopul declarat al cruciadelor nu trebuie sa ne induca in eroare pentru ca in realitate Biserica catolica urmarea canalizarea tendintelor societatii feudale in folosul ei, elaborand o ideologie corespunzatoare mentalitatii vremii[44].

Papii au promis participantilor la cruciade privilegii spirituale si chiar materiale, fapt pentru care a contribuit la inrolarea multora in armatele eliberatoare ale Locurilor Sfinte[45]. Cruciadele au avut un caracter ofensiv, international si popular. Participarea maselor le-a oferit un caracter religios, dar au devenit rapid expeditii militare laice, asemanatoare razboaielor de cucerire dupa ce conducerea a fost preluata de principi. Directia lor s-a schimbat in functie de scopul urmarit, de exemplu colonizarea lor in regiuni cu clima mai blanda, cu pamanturi fertile.

In secolele XI-XII, cruciadele au fost expeditii de cucerire si colonizare, expresie a unei Europe in plina transformare si expansiune economica, ce antrena schimbari sociale si pornirea spre emanciparea producatorului direct. Astfel cruciada se deosebeste de djihad deoarece promoveaza ideea egalitatii social-politice dintre participanti.

Pentru prima data masele populare luau parte la o actiune politica oficializata. Cruciada s-a nascut din sentimentul solidaritatii politice si a fost expresia formelor colective de gandire si de viata a comunitatilor rurale, dornice de o existenta mai buna. Din spiritul colectiv decurgea cel individual; era nevoie de o coeziune sociala in conditiile unor mijloace de productie precare. Formele religioase colective (idealul de cruciada) redau dorinta maselor de a se transforma si stapani intr-o societate fara ierarhii, cu o unitate proprie[46].

Cercetarile din ultimele decenii au evidentiat conditiile sociale si economice caracteristice sfarsitului secolului al XI-lea: cresterea demografica, lipsa pamanturilor exploatabile, dezvoltarea economiei monetare si a schimburilor comerciale, inceputul expansiunii italiene in Mediterana. Se explica astfel deplasarea spre Orient a unora dintre occidentali (nobili cu mai mult sau mai putin pamant, saraci aflati in cautarea bunastarii materiale si spirituale).

In secolul al XI-lea, viata urbana s-a dezvoltat foarte mult in Europa Occidentala. Orasele se afirma pe plan social si politic, ele primind statut propriu. Se constituie hansele, care uneau orase de pe tarmurile Marii Baltice si ale Marii Nordului. In secolele XI-XII, numarul oraselor a crescut, inflorirea lor determinand forme de viata, de gandire si de cultura noi, ce anuntau noul progres social. Fara contactul cu Orientul nu se stie ce ritm ar fi avut aceasta dezvoltare[47].

S-a produs si o crestere demografica ce nu trebuie neglijata. La aceasta au contribuit si unele conditii climatice favorabile, de scurta durata, din pacate. Inceputul secolului XI este marcat de o foamete cumplita datorita secetelor prelungite, urmate de ani intregi in care a plouat aproape in continuu, fara a se mai putea cultiva nimic. Cu toate acestea progresul nu a incetat.

Cauzele:

1 Pelerinajele spre Ierusalim.

Cruciatul a ramas multa vreme in textele medievale drept pelerinul (peregrinus) care intreprinde calatoria spre Ierusalim. Ierusalimul era considerat centrul lumii spirituale crestine si era cu atat mai important cu cat aici se aflau Mormantul lui Iisus, pestera Nativitatii, Calvarul si mai ales Crucea. Pelerinajul nu este considerat o obligatie, ci un act de credinta[48]. Denumirea vine de la termenul de peregrinus sau peregrinatio din Vechiul Testament, cu sensul de "strain" sau de "drumet", fara a avea un inteles religios, dar caruia conform moralei vremii i se conferea un statut propriu . Conform legii ospitalitatii pelerinii erau primiti bine oriunde, gazduiti, ajutati, protejati. Lor nu li se putea face vreun rau sau aduce vreun prejudiciu.

Ierusalimul ocupa un loc exceptional in gandirea si inima credinciosilor a trei religii monoteiste: iudaismul, crestinismul si islamismul. Pentru evrei, el reprezinta cetatea lui David, centrul politic si religios ce uneste toti membrii poporului lui Dumnezeu[50]. Pentru crestini el este pe langa cetatea lui David, cetatea sfanta a zilelor din urma, cand Mesia va reveni pe pamant si ii va invinge pe Antihrist si pe Satana inainte de a instaura domnia libertatii, dar mai ales orasul lui Iisus Hristos, care a predicat si s-a jertfit si a inviat in acea duminica a Pastelui care "ii marcheaza biruinta asupra mortii si o prefigureaza pe cea a credinciosilor chemati la invierea victorioasa din ziua Judecatii de Apoi" . Pentru islam ocupa o pozitie mai putin importanta, dupa Mecca si Medina, reprezentand locul unde a fost construita moscheea lui Omar, dupa cucerirea orasului in 638.

Orasul era frecventat inca din secolul IV, cand Elena, mama imparatului Constantin cel Mare descoperise acolo adevarata cruce[52]. Imparatul a decis sa se construiasca o basilica langa Anastasis, care adapostea mormantul lui Hristos.

Pelerinajul, aparut la inceputurile crestinismului, a cunoscut doua faze distincte: prima, care a atins apogeul in secolul X, in care crestinii au calatorit individual spre Locurile Sfinte si cea de-a doua in care locul pelerinilor individuali sau al grupurilor mici de 4-5 persoane este luat de grupuri mari, formate din sute de oameni inarmati, adevarate expeditii militare.

Pelerinajul era facut in special de barbati, avand in vedere dificultatile drumului, rareori se intalneau femei, mergand insotite de un prelat.

La inceput se calatorea din motive mistice si intelectuale pentru a urma pasii lui Hristos in misiunea sa divina pe pamant, pentru a cauta o atmosfera de spiritualitate, pentru a fixa in imagini faptele pomenite in povestirile biblice si evanghelice[53].

Trecerea de la pelerinajul individual la cel colectiv s-a datorat mai degraba dorintei papalitatii de a-si extinde teritoriul controlat de ea decat ostilitatii arabilor fata de crestini .

La calatoria spre Locurile Sfinte participau pe langa clerici, numerosi cavaleri si chiar mari feudali. Multe din aceste grupuri aveau scrisori de recomandare catre imparatii si inaltii demnitari laici si ecleziastici bizantini prin care li se solicitau protectie si calauze pentru drumul din Asia Mica spre Ierusalim. Calatoriile spre Locurile Sfinte prilejuiau contactul cu alte tinuturi si civilizat Initial, inainte de cruciade, ele cuprinsesera intreaga societate. Glaber scria despre ele, impresionat de maretia fenomenului: "Pe vremea aceea incepura aproape toti cei care din Italia si din Galia doreau sa mearga la mormantul Domnului din Ierusalim atat a parasi drumul obisnuit, care era pe mare si a-si lua calea prin aceste regiuni. Din lumea toata a inceput sa curga la mormantul Mantuitorului in Ierusalim atata lume cata nu putea nadajdui pana atunci nimeni. Caci intai pornira oamenii din poporul de jos, apoi de cei de mijloc si la urma si cei mai mari regi si conti si printi. Erau si multe femei, cu lume mai saraca. Cei mai multi doreau sa moara inainte de a se intoarce acasa" .

Printre motivatiile acestei calatorii, foarte lungi si dificile se afla, pe langa febra religioasa si ideea renuntarii de sine si aspiratia catre un ideal de purificare si bucuria sacrificiului personal, daca nu a martiriului, sau cel putin a mortii pe locurile unde patimise si fusese ingropat Mantuitorul .

Scopurile religioase se imbinau cu cele comerciale, calatoriile in interes comercial capatau de multe ori caracterul unor pelerinaje religioase. Dupa cum musulmanii imbinau calatoriile la Mecca cu interesele comerciale, la fel si pelerinii crestini se duceau in Levant, pe coasta de rasarit a Marii Mediterane in Siria sau Palestina[57]. Oamenii se adunau in anumite localitati si plecau in grupuri numeroase, oprindu-se in centrele de importanta religioasa si comerciala - la Roma - si in orasele de pe Rin si Dunare prin care trecea drumul dinspre Ungaria spre Constantinopol. Pelerinilor si negustorilor li se adaugau cavalerii dornici de aventuri si marii feudali.

Pelerinajele, mai ales cele in grupuri mari au contribuit la inmultirea cunostintelor despre Orientul Apropiat si bogatiile sale. Intorsi acasa episcopii, baronii, feudalii laici si ecleziastici vorbeau mai putin de locurile care erau leaganul crestinismului si mai mult de posibilitatea de a le cuceri. Pelerinajele pot fi privite ca actiuni ce deschid drumul marilor expeditii militare ce se vor desfasura peste trei decenii sub numele de cruciade[58].

Multe din aceste pelerinaje nu aveau un scop religios, ci scopul precis de a aduce bogatii din Orient.

Pe aceste drumuri au plecat cruciatii, atrasi de povestile despre bogatiile legendare ale tinuturilor din Orient.

Greutatile drumului fac parte din spiritualitatea pelerinajelor, credinciosul fiind gata sa sufere si chiar sa moara in cadrul unei cautari identificate cu drumul evreilor spre Pamantul Fagaduintei sau cu Patimile lui Hristos.

Inainte sa plece la drum pelerinul moare, intr-un anumit fel pentru lume. Cand revine din pelerinaj e un alt om[59]. Decizia de a pleca e individuala sau colectiva. Intre pelerinii care pornesc la drum impreuna se creeaza pe zi ce trece o fraternitate colectiva care se poate prelungi si dincolo de pelerinaj, in confrer

Pelerinajele devin tot mai populare in randul crestinilor occidentali. Ele contribuie la perpetuarea, in mentalitatea religioasa a locului privilegiat pe care-l ocupa Ierusalimul[60].

In secolul al VII-lea pelerinajul se afla deja printre penitentele catolice, se acreditase ideea ca spala de pacate. Dupa cucerirea araba (638), pelerinii trebuiau sa apeleze la musulmani pentru a ajunge la Ierusalim, iar pelerinajul ramanea in voia schimbarilor conjuncturii politice din lumea musulmana[61]. Din secolul al IX-lea ei au gasit conditii favorabile, gratie politicii duse de Carol cel Mare, de protejare a Locurilor Sfinte. La sfarsitul secolului al X-lea pelerinajele se amplifica ca urmare a sfarsitului pirateriei in Provence ( 972) si Creta ( 961), a controlului marinei bizantine asupra Mediteranei Orientale, crestinarii Ungariei, extinderii autoritatii bizantine din Bulgaria pana in Siria de Nord. Cucerirea araba nu blocase accesul la Locurile Sfinte. Dificultatile au aparut dupa cucerirea califatului de Bagdad de catre turcii selgiucizi. Musulmani fanatici, de rasa galbena, ei au atacat crestinii stabiliti in Palestina .

Persecutiile care au dus la distrugerea Sfantului Mormant in 1009, reprezinta o exceptie si au fost urmate de un acord intre fatimizi si Bizant si de refacerea sanctuarului. Crestinatatea reactioneaza prin convertirea silita si masacrarea unor comunitati evreiesti din Europa, considerate responsabile de tragicul eveniment .

Succesul crescand al pelerinajului se explica prin considerente ce tin de schimbarea mentalitatii religioase. El corespunde acum perfect "mentalitatii laicilor care aspira la mantuire, dar mai ales razboinicilor, cavalerilor, pe care multa vreme Biserica i-a privit cu suspiciune tocmai in virtutea profesiunii lor"[64]. Desi profesia lor a fost promovata si Biserica s-a straduit sa sacralizeze prin liturgie daca nu ordinul, atunci cel putin acea parte aflata in slujba asezamintelor ecleziastice, in secolele XI si XII se mentin prejudecati puternice in acest sens.

Timp de 10 ani (1004-1014) pelerinajul s-a intrerupt, apoi a fost reluat atingand apogeul in secolul al XI-lea.

Locurile de pelerinaj se inmultesc, printre ele numarandu-se Santiago de Compostela, biserica Sfantul Martin din Tours, dar Ierusalimul ramane un punct de atractie din cauza asocierii cu divinitatea, a departarii si dificultatilor calatoriei care accentuau caracterul de penitenta[65].

Pentru cei multi si nestiutori, exodul spre Ierusalim insemna fuga de sfarsitul lum Pentru nobili, ecleziastici sau laici, bucuria de a calatori si aureola data de prestigiul de pelerin, deci posibilitatea unei vieti traita dupa voie .

1.2.Legitimitatea razboiului impotriva necredinciosilor

In ciuda traditiei crestine care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a formulat o teorie a razboiului drept inca din secolul al IV-lea, a necesitatii razboiului impotriva ereticilor pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Se ajunge apoi de la notiunea de razboi drept la cea de razboi sfant, fagaduindu-se luptatorilor recompense ceresti.

Semnificatia de pelerinaj si notiunea de razboi sfant incep sa se intalneasca pe drumul Ierusalimului, cand masele de pelerini pun mana pe arme pentru a-si apara bogatiile si a evita transformarea in sclavi.

In secolul al IX-lea, cand Roma a fost supusa atacurilor ungurilor, normanzilor sau sarazinilor, papii s-au straduit sa creeze o "oaste a lui Hristos", care sa apere "patria crestina", iar la sfarsitul secolului al X-lea si in cel de-al XI-lea Biserica a propus cavalerilor idealul ocrotirii celor slabi si apararii pacii prin lupta impotriva talharilor.

La Conciliul de la Narbonne din 1054 se decreteaza ca "cel care ucide un crestin varsa sangele lui Hristos". Se organizeaza o actiune armata la granite, din initiativa papala, pe pamant crestin, impotriva sarazinilor. In 1063, Alexandru al II-lea declara dreapta aceasta lupta si ii iarta de pacate pe luptatori. Cavalerii francezi, mai ales burgunzi, atrasi de partea Aragonului, nu obtin succese durabile, iar Reconquista este mai ales opera regatului de Castilia.

Papii au profitat de dezvoltarea pelerinajului la Santiago de Compostela si i-au atras pe cavalerii francezi in razboaiele impotriva musulmanilor.

In schimbul sprijinului Bisericii, suveranii acestor "regate de granita" au devenit "fidelii Sfantului Petru", asa cum s-a intamplat cu regele de Aragon si contele normand Roger de Sicilia in 1063. Razboiul Sfant, in acest caz, a parut instrumentul unei politici care sa furnizeze papalitatii in lupta cu Imperiul vasali si protectori[67].

La inceputul secolului al XI-lea, pentru multi credinciosi Ierusalimul era locul unde credinciosii doreau sa-si incheie viata, sa-si spele pacatele, iar numeroasele manastiri intemeiate demonstreaza acest lucru.

Succesul cruciadei permis reluarea Pelerinajului individual: pe langa cruciatii care s-au instalat acolo, numerosi pelerini frecventau Ierusalimul fara intentia de a ramane. Acestia erau "saraci" care gaseau adapost si asistenta in stabilimente religioase fondate la Ierusalim cu mult inainte de cruciade.

Treptat numarul pelerinilor creste si de multe ori acestia se alatura escortelor oamenilor de vaza, beneficiind de protectia acestora.

Daca pentru saraci pelerinajul era insotit de un ascetism impus, pentru razboinici el reprezenta o aventura si un exercitiu religios[68].

De multe ori pelerinii intra in conflict cu beduinii, atrasi de bogatia lor si se ajunge la conflicte armate, folosirea armelor fiind aprobata de Biserica in scurt timp, spre sfarsitul secolului.

Cronicile din secolul al X-lea si al XI-lea consemneaza numeroase cazuri de principi plecati la Sfantul Mormant sa caute iertarea pacatelor. Acordarea de recompense spirituale razboinicilor ce lupta pentru papalitate impotriva musulmanilor nu este o noutate; se practica inca din secolul IX.

1.3. Imaginea Orientului in mentalitati la sfarsitul secolului al XI-lea:

Proiectele papei se explica prin lipsa de cunoastere a Orientului, a Bizantului si lumii musulmane. Erau foarte putini musulmani care cunosteau limba greaca, stiinta bizantina era considerata viclenie de occidentali, iar sila unui popor bogat si relativ dezvoltat fata de meseria armelor este considerata slabiciune. Normanzii, incurajati de primele lor victorii in Italia de Sud au contribuit la raspandirea imaginii unor greci vicleni, dar mai ales bogati si lasi. Astfel se contureaza in mentalitatea occidentala ispitele si slabiciunile Bizantului si se explica atitudinea ulterioara a cruciatilor fata de Imperiu.

Lumea musulmana este si mai putin cunoscuta: itinerariile sau povestirile pelerinilor nu se pot compara cu operele geografilor musulmani si sunt preocupate mai mult de scriptura decat de prezent. Pe de alta parte, autorii ecleziastici sunt mai interesati de locul sarazinilor in istoria biblica si de descendenta lor din Ismail decat de confruntarea cu crestinatatea. In Spania musulmana, in secolul al IX-lea, unii crestini vad in domnia sa izbanda asupra grecilor si francezilor, semnul sfarsitului lum In Cantecul lui Roland, musulmanii sunt considerati pagani, adoratori ai unor zei falsi. Cliseele acestea au fost raspandite mai ales in epoca Primei Cruciade[69].

Orientul era cunoscut mai mult din povestirile pelerinilor si negustorilor. Pana la cruciade, prin Orient se intelegea Orientul Apropiat si era concentrat in jurul Palestinei ("tara sfanta"), punct de interferenta economica si spirituala[70].

In secolul al XI-lea se constata tendinta dedublarii Ierusalimului in Ierusalim ceresc si pamantesc.

Ierusalimul ceresc reprezenta deplina egalitate, contopire a omenirii care astepta inlaturarea nedreptatilor[71]. Acest lucru urma sa se petreaca in momentul in care ultimul imparat avea sa depuna pe muntele Golgota insemnele puterii imperiale.

1.4 Bizantul la originea cruciadei: o neintelegere.

In pragul cruciadei, occidentalii reprezinta o necunoscuta pentru bizantini; autorii greci ii desemneaza cu numele de franci sau celti folosit pentru franci si normanzi, care in secolul XI reprezentau pentru Bizant realitatea Occidentului latin. Pelerinii de alte neamuri nu raman prea mult in Constantinopol, doar normanzii ocupa un loc special fiind considerati dusmani sau mercenari. Primul grup de mercenari care a patruns in Italia de Sud la inceputul secolului XI efectua un pelerinaj la San Michele pe muntele Gargano.

Dupa cucerirea orasului Bari (1071), intreaga Italie de Sud a trecut in stapanirea lor. Bizantul s-a aliat cu Robert Guiscard in 1074, cu scopul de a inlatura pericolul venit din partea unui potential inamic si sa cumpere serviciile soldatilor normanzi prin acordarea de titluri si pensii Aceste servicii sunt folosite in Armenia pentru apararea granitelor de selgiucizi. Normanzii se dovedesc curajosi, demonstreaza coeziune in ofensiva, dar sunt totodata indisciplinati. Capeteniile lor se rascoala din dorinta de inavutire si spirit de aventura.

Imparatul decide sa-i foloseasca impotriva grecilor intre 1081-1085. Guiscard este trimis in Italia pentru a suprima o rascoala starnita la instigarea imparatului, majoritatea capeteniilor fiului sau Bohemund, in Grecia, trec de partea bizantinilor, atrasi de promisiunea unor solde ridicate.

Pentru a face fata amenintarilor externe sau interne (patrunderea turcilor selgiucizi in Asia Mica incepand cu 1067, rascoalele sarbilor si croatilor, incursiunile pecenegilor sau cumanilor dincoace de Dunare), Imperiul incearca sa-si asigure o sursa regulata de recrutare a acestor trupe de elita, apeland la puterile occidentale. Robert Frison, conte de Flandra, ii promite lui Alexios I ca ii va trimite 500 de cavaleri sa lupte impotriva turcilor si a pecenegilor. In timpul domniei lui Mihail al VII-lea Dukas (1071- 1078) apare ideea de a i se cere papalitatii sa-i incite pe cavalerii occidentali sa se puna in slujba Imperiului. Grigore al VII-lea adreseaza un apel "unor fideli ai Sfantului Petru de a veni in ajutorul Imperiului crestin", dar chemarea sa este gresit inteleasa .

Papa planuia o expeditie in Orient care sa vina in sprijinul crestinilor, pe care sa o conduca el insusi si al carei scop sau rasplata sa fie mormantul lui Hristos. Apararea intereselor Bisericii era incredintata imparatului. Cele doua parti au intrat in conflict, politica pontificala devenind favorabila normanzilor, a caror interventie in Grecia este aprobata de Grigore al VII-lea. Negocierile sunt reluate de Urban al II-lea si Alexios Comnenul, fiecare incercand sa-si asigure sprijinul celuilalt (primul impotriva lui Henric al IV-lea, cel de-al doilea impotriva normanzilor).

In anii urmatori papa si-a intarit puterea, s-a intors la Roma si a convocat un concilu la Piacenza (1095), unde o solie bizantina a solicitat sprijin pentru apararea Bisericii din Orient. Bizantul nu indemna la cruciada, la razboi sfant, ci la lupta impotriva arabilor, a turcilor, deci la apararea imperiului. Aceste idei au dus la aparitia ideii de cruciada in mintea papilor reformatori. Europa crestina era incapabila de o actiune comuna. Doar sentimentul religios putea determina o actiune comuna a printilor si baronilor[73]. Cucerirea selgiucida din Siria nu necesita o cruciada: crestinii din Siria nu cereau sa fie "eliberati", pelerinii occidentali nu aveau de suferit din partea turcilor in Palestina si se fereau de pericolele din Asia Mica trecand pe mare .

Bizantinii evocasera solidaritatea dintre crestini si descrisesera cu exagerare problemele credinciosilor din Asia Mica sau unele persecutii din Tara Sfanta a carei importanta pentru latini era cunoscuta de greci[75]. In Occident situatia reala nu era cunoscuta, astfel incat vestile aduse de solii bizantini si de pelerinii aflati in dificultate au reprezentat principalul argument al chemarii la cruciada.

2. Situatia in Orient:

In secolul al VII-lea arabii isi fac aparitia in zona Marii Mediterane. Expansiunea lor s-a realizat in numele unei noi religii, islamismul, care preconiza razboiul sfant pentru raspandirea credintei prin sabie (djihad) si care a castigat numerosi adepti. Succesul arabilor s-a datorat fortei lor militare, fanatismului religios, slabiciunii adversarilor si complicitatii crestinilor monofiziti (copti) considerati eretici de bizantinii ortodocsi si care au deschis larg portile armatelor arabe[76].

Coeziunea califatului arab nu s-a mentinut mult timp. In secolul al X-lea, pe langa califatul Abassizilor apare cel al Fatimizilor. In anul 922 emirul de Cordoba se proclama calif si reuseste pentru o vreme sa mentina posesiunile noului sau califat. In secolul al XI-lea Spania se faramiteaza in mai multe state de sine statatoare. Califatul de la Bagdad era si el sfasiat de conflicte interne. Emiratele devin tot mai numeroase, sefii lor se comporta ca niste suverani independenti.

In aceasta lume au existat si factori de unitate, care au avut un rol important in actiunile de rezistenta: religia islamica bazata pe Coran, pelerinajele la Mecca, folosirea arabei ca limba comuna in religie si administratie, reteaua de drumuri comerciale ce lega intre ele centre politice si formatiuni statale ale lumii musulmane, civilizatia islamica din secolele VII-IX cu un puternic caracter de sincretism, care a preluat si prelucrat elementele de cultura apartinand unora din tarile si popoarele supuse de catre arabi[77].

3. Situatia in Europa Apuseana:

Secolul al XI-lea se caracterizeaza in Europa apuseana prin accentuarea procesului de faramitare feudala: nu se mai intalnesc formatiuni politice mari conduse de suverani care isi impun autoritatea, ci sefi locali care dispun de prerogativele suveranitatii (de a imparti dreptatea, de a pune impozit, de a ridica oamenii la oaste)[78].

Castelele feudale din secolul al XI-lea nu erau aspectuoase; abia acum apar cele de piatra din motive de securitate. Erau ocupate de seniori si familiile lor si erau alcatuite din cateva locuinte insalubre, lipsite de lumina si caldura. Seniorul era inconjurat de vasalii sai, care erau legati printr-un juramant de credinta de acesta. Seniorul nu stia carte, dar era un bun razboinic. Rolul femeii era neinsemnat la curtile nobiliare, de aceea exista si o lipsa de respect pentru mama si sotie[79].

4. Societatea si economia:

Burghezia era numeroasa la orase, dar slab organizata si subordonata nobilimii care detinea toate privilegiile: cel al justitiei, al razboiului, al impozitului in bani si in natura; spre deosebire de serbi ea beneficia de libertate.

Orasele medievale din Europa Apuseana erau mici, murdare, stramte, cu case insalubre si incomode; cu totul alta era situatia la Constantinopol si in orasele din Levant. Aici se aflau temple, biserici, palate fastuoase, iar imbracamintea celor bogati era din matasuri scumpe, impodobite cu nestemate. Marii feudali, cavaleri si clerici, orasenii bogati erau atrasi de bogatiile Rasaritului, "care pareau ca nu asteapta decat sa fie cucerite"[80].

Cei bogati, in special nobilii traiau in castele de piatra, iar bogatia lor se masura dupa grosimea zidurilor si dupa soliditatea fortificatiilor. Taranii isi construiau bordeie din pamant, care luau foc periodic si se refaceau imediat.

Casele orasenilor erau in general construite din lemn, piatra sau caramida erau inghesuite pe suprafete mici, intre zidurile de aparare. Acolo incendiile erau devastatoare si creau o teama particulara[81]. Orasele nu aveau sisteme de canalizare sau de transportul apei.

Economia occidentala era o economie inchisa, marcata de bariere vamale. Predomina comertul prin troc, cu produse agricole si manufacturate. Transporturile erau prost organizate, cu exceptia caravanelor de negustori. Cazuta in decadenta, inferioritate fata de epoca romana, agricultura era rudimentara, cunoscand o evolutie greoaie. Recoltele erau sarace si supuse vicisitudinilor meteorologice[82]. Comertul cu produse straine sau cu materii si obiecte deosebite era un monopol al marilor orase negustoresti. Acel comert nu antrena masa populatiei, prea saraca pentru a avea acces la acele produse.

In secolele X-XI marii feudali din Orient aveau posesiuni foarte intinse, cultivate de serbi si robi. Ei cunosc o crestere a influentei politice si ocupa pozitii tot mai importante. Inca din secolul al X-lea se constata o crestere a numarului feudalilor mici, a cavalerilor. Cavalerii formau categoria sociala a razboinicilor profesionisti, luptand prin excelenta calare si care se inarmau potrivit averii lor. Pe treapta superioara se aflau cei care aveau un castel de unde comandau multimile din tinutul respectiv. Acesta era "dreptul de ban"[83]. Micii feudali duceau o viata grea: aveau familii numeroase si de multe ori trebuia sa lucreze alaturi de slujitori, iar nevasta avea grija de casa. La acestia se adaugau cadetii familiilor prea numeroase . Acestia aveau o situatie materiala precara datorita legilor care prevedeau ca doar fiul cel mare este mostenitorul, restul neprimind nimic. De aceea ei erau nevoiti sa caute noi pamanturi in tinuturile slab populate si cu suprafete de teren inca necultivate in Europa. A doua solutie a fost participarea la expeditii militare de tipul cruciadelor. Situatia s-a complicat in secolul XI prin sistemul proniei. Proniarii erau inalti functionari care incep sa primeasca in schimbul serviciilor prestate mari suprafete de pamant cu dreptul de a se bucura de veniturile obtinute de pe acestea.

La cruciade mai ales la inceput au participat si mari multimi ale taranim

Deseori se produceau rascoale la care participau masele taranesti si plebeii de la orase. Legile referitoare la ocrotirea taranimii libere au cunoscut o aplicare restransa in Imperiul Bizantin. Aceasta categorie sociala a cunoscut deposedari permanente de bunuri si pamanturi. Protestul lor a luat forma bogomilismului . Bogomilismul era o secta crestina aparuta in Bulgaria la inceputul secolului X, ca protest impotriva feudalizarii tar La sfarsitul secolului al X-lea si inceputul celui urmator, bogomilismul s-a raspandit si in alte tari: Siria, Bizant etc. Bogomilii respingeau dogmele si ritualul bisericii ortodoxe, nu admiteau botezul si impartasania. Ei credeau in dualismul bine-rau, negau proprietatea asupra bunurilor materiale in care vedeau izvorul pacatului[86].

Procesul de serbire provoca fuga taranimii ruinate la orase si ingrosarea randurilor lucratorilor de la orase La orase exploatarea robilor, a lucratorilor salariati si a ucenicilor a provocat continua adancire a mizeriei si a contradictiilor de clasa .

Deosebirea dintre nivelul dezvoltarii feudalismului in Orient si Occident este destul de evidenta. In Orient serbirea nu atinsese punctul sau maxim asa cum se intamplase in Occident in secolul XI. Robia se mentinuse, aceasta fiind un aspect degradant, mare parte a populatiei cuceritoare se mentinuse, fiind folosita in razboaiele de cucerire si jaf sau aparare. Daca in Occident se realizase deja piramida sociala, un sistem de relatii feudo - vasalice, in timp ce in Orient se realizase prin lupte feudale zdruncinarea sau dezmembrarea puterii centrale. Situatia taranimii era mai buna decat in Occident; cuceritorii nu se amestecau in treburile populatiei locale decat atunci cand izbucnea vreo rascoala sau inceta plata diferitelor taxe. Ei se straduiau sa pastreze taranii liberi pentru ca in caz contrar ar fi pierdut cea mai importanta forta militara a statului si principalii contribuabili.

In Occident, conform dreptului de ban seniorul putea ordona, constrange si pedepsi taranii de pe domeniul sau. Avea dreptul de a interveni in viata lor personala: daca paraseau locul de origine trebuia platita o taxa, iar in lipsa mostenitorilor lotul taranului revenea seniorului. De asemenea, taranul trebuia sa acorde seniorului adapost si hrana in timpul deplasarilor pe domeniu.

In ultimul sfert al secolului XI taranii au fost obligati sa realizeze carausii pentru aprovizionarea castelului, munci pe partea de pamant exploatata de senior direct, taxe pe marfurile taranesti vandute pe domenii, predarea unor cantitati de produse la curte. La acestea se adaugau banalitatile, taxa pentru folosirea morii, teascului si cuptorului seniorului. Vinul taranului era vandut dupa cel al seniorului, iar taranul trebuia sa cumpere o anumita cantitate de la carciuma acestuia. Dreptul de a lua si a vinde orice se concretiza in obligatia numita la taille. Situatia taranimii era agravata de cresterea rolului banilor si al intermediarilor negustori in raporturile seniori-tarani[88].

Taranii plecau in cruciade in speranta ca vor dobandi imparatia cerurilor. Astfel se explica de ce apelul papei Urban al II-lea a trezit un interes general, speranta unei vieti mai bune . De aceea, oamenii simpli s-au grabit sa se inroleze in cruciada "cu un elan aproape irezistibil" .

Pe de alta parte, in Evul Mediu spiritul religios era deosebit de puternic. La sfarsitul primului mileniu al erei noastre gustul pentru miraculos, pentru magie, au accentuat credinta in supranatural. Oamenii respectau ritualurile religioase in care vedeau o garantie ca in momentele dificile vor avea alaturi o divinitate fata de care manifestau mai degraba teama decat dragoste[91]. De aceea apar numeroase preziceri care sa inspaimante multimile nestiutoare si care prevedeau sfarsitul lumii in anul 1000. Oamenii ascultau infricosati "cuvantul Domnului" mai ales ca aparusera "semne": ciuma si alte boli, secete, recolte slabe. Anul 1000 a trecut insa, fara a se ajunge la sfarsitul lum

Corelarea univers-societate era atat de puternica in conceptia vremii privind existenta incat orice dereglare din natura a fost asociata cu un fapt banal negativ din viata cotidiana. De exemplu ciocnirea a doua stele de forma neobisnuita timp de mai multe zile a fost interpretata ca un razboi intre Orient si Occident[92]. Dupa parerea istoricului Georges Duby, anul o mie a insemnat "prima explozie a reprezentarilor crestine in crestinatatea europeana" . Asistam la schimbari in interpretarile si manifestarile religioase, care se explica prin transformarile care au loc la nivelul societat

In secolul XI crucea incepe sa joace un rol tot mai important in riturile si ceremoniile crestine. Ea este considerata simbolul suferintei, al sacrificiului, al credintei care ii permitea individului sa se transforme, sa devina mai bun[94].

Biserica era foarte puternica, reprezentand un "stat in stat"[95]. In randul ei intrau atat nobili, cat si oameni simpli. Servea ca intermediar in viata sociala, ca forta modelatoare si civilizatoare si avea un statut aparte in raport cu nobilimea sau poporul. Folosirea limbii latine le dadea clericilor constiinta de casta aparte care se bucura de privilegii recunoscute atat de bogati, cat si de saraci.

O alta cauza a fost de ordin demografic: cresterea populatiei, mai ales in cazul taranim Aceasta se indrepta in numar mare spre noile pamanturi nu doar pentru mijloacele de subzistenta, ci pentru ca aici obligatiile senioriale erau mult mai reduse[96].

O consecinta a cresterii populatiei a fost sporirea necesitatilor de consum, fapt ce a dus la dezvoltarea mestesugurilor urbane si a relatiilor comerciale. Acestea au fost favorizate de siguranta mai mare a cailor de comunicatie obtinuta prin masurile luate de unii suverani si principi teritoriali. Acestia erau interesati de dezvoltarea comertului care le aducea venituri prin perceperea taxelor pe circulatia marfurilor, necesare pentru intarirea autoritatii sau autonomiei lor[97].

Aparusera breslele, cele mai importante fiind cele care produceau marfuri de lux: tesatorii de matase, argintar Comertul era si el foarte dezvoltat: existau piete de desfacere pentru negustorii straini, dar se exportau obiecte de arta si panzeturi fine, stofe, vinuri, covoare .

In secolul al XI-lea in Mediterana se intensifica activitatea comerciala a negustorilor din Venetia, Bari, Genova, Pisa. Acestia intretineau relatii comerciale pe scara larga cu Imperiul Bizantin si statele musulmane de unde aduceau tesaturi scumpe si miroden Interesele oraselor italiene in Mediterana Orientala s-au consolidat prin privilegiile obtinute de la bizantini prin crisobulul din mai 1082[99].

Un rol important in cadrul cruciadelor l-a avut tehnica de lupta[100]. Victoria cruciatilor nu putea fi sigura decat in conditiile unei nete superioritati fata de inamic. Erau folositi cai iuti, rezistenti, capabili de executarea sarjei, s-a perfectionat harnasamentul, s-a adoptat scara la sea si au fost confectionate arme mai grele, mai rezistente si mai eficace decat cele de pana atunci.

Calul si armamentul modificat duc la perfectionarea tacticii de lupta, angajarea de la distanta fiind inlocuita cu lupta de aproape. Lupta se rezuma la o ciocnire de cavalerie. Luptatorii se repezeau unii asupra altora pentru a-si rasturna adversarii de pe cai. Moartea adversarului nu era dorita cu orice pret pentru ca orice luptator captiv dorea sa-si recapete libertatea. Acest lucru era posibil in schimbul unei sume de bani platita in functie de rangul social al prizonierului[101].

Tendintele de cucerire ale feudalilor s-au manifestat si printr-o intensa propaganda religioasa pentru a capta adeziunea uneia sau a celeilalte parti din populatie. Fervoarea religioasa a atins aici dimensiuni exceptionale, ducand pana la fanatism. Clasele superioare s-au folosit de Biserica pentru a justifica exploatarea maselor si au promovat influenta Bisericii si a monahismului in viata culturala, artistica si politica a vremii[102].

Nobilimea era clasa dominanta, care detinea o putere reala si indiscutabila: puterea armelor. Ea era aproape in exclusivitate militara, razboiul fiind principalul sau scop[103]. Agresivitatea sa depasea de multe ori necesitatile si posibilitatile de razboi ale Occidentului .

Societatea medievala se divizase deci in clase sociale bine determinate, cu o viata proprie [105].

Structurile sociale specifice Europei de vest au inscris, in ciuda unor perioade de criza, o dezvoltare continua pe plan general, nu concentrata in jurul unor centre ca in Rasarit[106]. Desi Imperiul Bizantin si Califatul arab au fost considerate centrul civilizatiei feudale, in Occident de dezvoltase prin intermediul Bisericii catolice, un organism politic cu institutii si forme de organizare proprii, care reunea statele din nordul, centrul si vestul Europei si care era capabila sa antreneze forte militare, sa le dirijeze, sa le impuna un ideal.

Pentru Europa Apuseana, Bizantul era un simbol al bogatiei si rafinamentului, al misterelor[107]. Fiind o punte de legatura intre Orient si Occident, el cuprindea cele mai bune aspecte ale celor doua civilizat La Constantinopol se regaseau mari bogatii ale lumii crestine precum si cele mai numeroase si frumoase palate si biserici.

5. Rolul lui Urban al II-lea in declansarea cruciadei:

Papa Urban al II-lea a avut un rol esential in declansarea cruciadei. El a detinut scaunul pontifical in perioada 1088-1099, fiind contestat de un antipapa, cu scaunul la Ravenna. Acesta era Guibert, fost episcop de Ravenna, partizanul casei imperiale a Germaniei si a detinut aceasta functie in perioada 1080-1099 pe parcursul pontificatelor lui Grigore al VII-lea, Victor al II-lea, Urban al II-lea si Pascal al II-lea. Guibert si-a luat numele de Clement al III-lea.

Papa Grigore al VII-lea a fost primul care a incercat sa-l elimine pe Guibert din viata bisericii, cu ajutorul lui Robert Guiscard, dar nu a reusit.

Devenit papa, Urban al II-lea a lansat o alta expeditie spre musulmanii Spaniei (1089), formata din cavaleri din sudul teritoriului. Reconquista spaniola parea, la acea data, sa aiba rolul marilor manevre premergatoare cruciadelor[108].

Apelul catre crestinatate a gasit conditii favorabile de reusita. Turcii apareau ca un conglomerat de statulete conduse de emiri sau sultani ce se luptau pe mostenirea stapanirilor lui Melik-sah, al carui imperiu se intinsese de la Bahara la Antiohia. Imperiul Bizantin isi refacuse fortele dupa Manzikert, avea un conducator viteaz si intelept, dar nu era suficient de puternic pentru a-i spulbera pe musulmani. Desi era o forta importanta, papa ii atribuise un rol secundar. El nu intelesese ca Imperiul Bizantin era cea mai mare putere militara si economica crestina, ca detinea cheile victoriei impotriva mahomedanilor si ca ajutorul cerut era pentru completarea armatelor proprii cu mercenari din Occident[109].

Apelul lui Alexios nu a provocat cruciadele, ci a fost unul dintre pretexte[110]. El i-a expus papei dificultatile ce rezultau din inaintarea turcilor in provinciile Anatoliei si i-a cerut sprijinul pentru incurajarea voluntarilor sa se inroleze in armata bizantina.

Alexios considera ca este de datoria sa sa lupte impotriva turcilor si avea nevoie de liniste la frontierele apusene, deci sa nu fie atacat de normanzi si de o armata puternica. Pentru readucerea Ciliciei, Anatoliei, Cappadociei si Antiohiei in Imperiu era dispus sa faca sacrificii: sa primeasca ostenii occidentali in oastea sa, acestia sa-i depuna juramant, si totodata sa exploateze tema razboiului sfant in favoarea sa, asa cum facuse Heraclius in secolul X. Faptul ca turcii aveau o alta religie nu-l interesa.

O armata occidentala puternica reprezenta o arma cu doua taisuri: se putea opune turcilor, dar nu putea produce si reconcilierea lor in fata unui dusman comun. Imparatul stia ca regatele selgiucide puteau fi invinse doar separat, prin invrajbire si sisteme de aliante. Teritoriile fusesera ocupate de turci de putina vreme, populatia fiind crestina in cea mai mare parte, iar Alexios nu voia sa-i expuna la bunul plac al unei armate straine.

Bizantul, stat cu traditie amintea cruciatilor de infrangerea de la Manzikert si "debandada" generalilor, care a urmat dupa aceasta[111].

6. Petru Pustnicul ( Eremitul):

In 1094 la papa Urban al II-lea s-a infatisat un om imbracat in haine de pelerin. Se recomandase Petru din Amiens, supranumit si Petru Pustnicul. El spunea ca facuse o calatorie in Palestina, de unde se intorcea cu o "suplica"[112] din partea patriarhului Ierusalimului pentru pontiful roman, ceea ce i-a inlesnit intrevederea.

Petre Pustnicul a trait toate greutatile pe care turcii selgiucizi le faceau pelerinilor europeni. Fiecare pas in Ierusalim trebuia rascumparat cu bani; in caz contrar pelerinii erau luati prizonieri pe o perioada indelungata. Pentru a nu fi recunoscuti ei trebuiau sa se deghizeze in negustori si sa-si ofere serviciile oricui dorea pentru a se putea hrani.

Petre Pustnicul nu si-a irosit timpul degeaba. El a cercetat drumurile, a aflat care erau mai sigure si mai usor de strabatut, precum si porturile unde corabii straine puteau sa ancoreze fara dificultate si s-a convins ca tara nu era asa bine pazita, cum se credea. Atacurile incidentale ale unor bande de musulmani asupra drumetilor neinarmati erau singura dovada a unei autoritati ce se impunea cu greu, ceea ce facea ca jaful sa fie la indemana oricui. Petre Pustnicul credea ca turcii nu sunt in masura sa mobilizeze o armata capabila sa reziste unui atac sustinut si indelungat. Cu aceste ganduri l-a vizitat pe patriarhul Ierusalimului care nu a ezitat sa adreseze papei o scrisoare prin acest pelerin.

Demersul sau a fost apreciat de papa, care i-a adresat cuvinte incurajatoare. Urban al II-lea era adeptul actiunilor grandioase pe care si le dorea si era gata sa le conduca. El a intrezarit in pledoaria lui Petru mobilul ce avea sa dea viata proiectului predecesorului sau, Grigore al VII-lea transformandu-l intr-un act politic de mare anvergura, cu urmari considerabile pentru Roma. Adversarul sau, imparatul german era slabit de lupta dintre papalitate si imperiu, ce se prelungea de aproape 20 de ani. Era momentul sa acorde sprijin imparatului bizantin, pentru a impiedica alianta dintre cei doi imparati. De aceea o expeditie generala, avand drept scop eliberarea Ierusalimului era bine venita. Urmarea ar fi fost o crestinatate unita sub conducerea papei, recunoscut ca sef spiritual si politic atat in Occident, cat si in Orient. Petre Pustnicul era omul potrivit sa-l secondeze pe papa in actiunea de mobilizare a Europei. Fizicul sau parca descarnat si ochii arzatori faceau o impresie puternica[113]. De aceea papa i-a dat o scrisoare de recomandare catre toti principii si imputernicirea de a predica razboiul sfant in Orient. Despre cruciada deocamdata nu se spunea nimic. Papa era preocupat sa refaca armonia dintre el si principi, sa restabileasca disciplina in Biserica, necesare pentru a declansa o expeditie militara generala si pentru a fi proclamat sef al crestinatat O prima masura a fost de a ridica excomunicarea imparatului bizantin. Mai ramanea de restabilit ordinea in randul corpului catolic al crestinatat Motivul dezbinarii era generat de nesupunerea clerului german care manifesta tendinte centrifuge fata de Roma, de conflictul dintre biserica si regele Frantei, Filip I, care dusese la excomunicarea acestuia.

In vara lui 1095 a avut loc un conciliu la Piacenza cu scopul aducerii la ascultare a prelatilor refractari fata de autoritatea papala. La conciliu participa si o delegatie bizantina, ceea ce a facut o impresie deosebita, iar prezenta sa a adus in discutie lupta impotriva necredinciosilor. Papa a sustinut apelul, cerand ca Alexios sa fie ajutat. Bizantul nu a cerut declansarea unei cruciade; lupta impotriva arabilor si turcilor nu insemna decat apararea Imperiului, nu un razboi sfant. Conciliul de la Piacenza a jucat deci un rol important in nasterea ideii de cruciada.