Razboaiele civile din secolul I i.Chr. - Roma

Razboaiele civile din secolul I i.Chr. - Roma

In ultimul secol de existenta, Republica romana se confrunta cu probleme politice complicate. La Roma, de climatul de libertate relativa beneficiau categoria privilegiata conducatoare, dar si plebea cetateneasca. Dreptul de apel la popor, ca suprem judecator, asigura cetatenilor romani garantii de integritate si libertate personala. Forul Romei continua sa functioneze ca loc al intalnirilor politice deschise. Concomitent sporeste rolul politic concret al adunarilor populare, in special al comitiilor tribute, devenite principalul organ legislativ al cetatenilor de rand. Dar dupa anul 31 i.Chr., rolul acestora se va diminua.

Desi multi romani credeau ferm in regimul republican, totusi procesul destramarii 'constitutiei' republicane era inevitabil datorita faptului ca institutiile traditionale erau supuse unei destabilizari progresive. Desi esentialul puterii la Roma era detinut de senat, autoritatea sa reala cunoaste o eroziune continua, in cadrul procesului de adaptare a orasului la imperiul pe care-l domina.

In acest cadru, doua 'partide' (factiuni) isi disputa intaietatea unei vieti politice framantate, in care abunda loviturile de forta, razboaiele, violenta: 'optimatii' (optimates) si 'popularii' (populares). Optimatii militeaza pentru conservarea institutiilor republicane, dar si a privilegiilor vechii nobilitas. Popularii preconizeaza initial reechilibrarea puterilor in stat, salvarea micii proprietati agrare, reducerea datoriilor contractate de saraci si se sprijina pe plebea de rand si pe unii italici. Ulterior aceste obiective ajung pentru ei subsidiare, ca elemente ale unei platforme propagandistice, intrucat urmaresc distrugerea institutiilor republicane si promovarea puterii personale.

Conflictele cu barbarii, precum si razboiul socilor au scos in evidenta incapacitatea structurilor republicane de-a raspunde corespunzator necesitatilor momentului. Prabusirea formei de guvernamant republicane, insa, a avut loc datorita razboaielor civile care vor cuprinde o buna parte a secolului I i.Chr. si se vor incheia prin dictatura lui Octavianus si instaurarea Imperiului. Desi luptele care se desfasoara timp de trei sferturi de veac sunt numeroase, ele au o miza unica, indiferent de personalitatea protagonistilor. Problema principala era de a stii in folosul cui (grup social sau persoana) va fi exploatat imensul domeniu al cetatii. Acum Roma va trece printr-o criza de crestere, perioada in care cetatea oligarhica, slabita de razboiul cu socii, se converteste in Imperiu. Din aceasta cauza era necesar ca institutiile sa devina mai suple, uneori sa se transforme radical, fapt ce a determinat ciocniri grave si multiple.

Perioada razboaielor civile, bogata in evenimente, eroi si episoade pitoresti, prezinta totusi o unitate: vechea lume se clatina pretutindeni, institutiile traditionale nu mai pot suporta greutatea imperiului si, in pofida oscilatiilor, transformarea continua, desi confuz, pana se adapteaza la noile necesitati.

Primul episod al razboaielor civile o reprezinta lupta intre Caius Marius, exponentul partidului popular si C. Lucius Sulla, sprijinit de aristocratia senatoriala.

C. Marius, reprezentant al burgheziei italice, se distinge la inceput pe campurile de lupta din Africa, unde il invinge si captureaza pe regele numid Iugurtha. In conditiile agravarii pericolului germanic la hotarul nordic, intre 104-100 ocupa, an de an, consulatul si, totodata, comanda suprema a armatei. El a salvat Roma de o dubla invazie barbara, triumfand asupra teutonilor (102) si asupra cimbrilor (101). Aliindu-se cu partidul popular, aceste victorii ii aduc o pozitie predominanta in stat, fiind salutat ca cel de al treilea fondator al Romei.

1. Dictatura lui Sulla

In perioada de apogeu a lui Marius, se remarca un tanar comandant al acestuia, Sulla. El s-a impus in luptele cu cimbrii, precum si in razboiul socilor, astfel ca in anul 88, gratie sprijinului acorda de aristocratia senatoriala (optimatii), a dobandit consulatul. In acelasi an, senatul i-a incredintat conducerea fortelor armate din Rasarit in razboiul impotriva lui Mithridate VI, regele Pontului.

Deoarece un tribun al plebei (P. Sulpicius Rufus) ii retrage comanda incredintand-o lui Marius, Sulla determina izbucnirea razboiului civil in anul 88 i.Chr, cand ocupa Roma prin forta armelor legiunilor sale. Era pentru prima data in istoria Republicii cand un general roman isi lansa armata impotriva Cetatii Eterne si o cucerea. Marius si partizanii sai din partidul popularilor, refugiati in Africa si Hispania sub conducerea lui Sestorius, sunt scosi in afara legii (hostes publici).

Sulla debarca apoi in Grecia, raliata intre timp cauzei lui Mithridate VI, cucereste Atena si Pireul, apoi infrange in bataliile de la Cheroneea si Orchomenos fortele regelui Mithridate, incheind cu acesta pacea de la Dardanos ( 85 i.Chr.) care restabilea dominatia romana in Asia.

Popularii profita de absenta lui Sulla din Italia si, condusi de consulul L. Cornelius Cinna, ocupa, la randul lor, Roma, preluand puterea spre sfarsitul anului 87. Sulla, victorios asupra lui Mithridte, debarca cu armata sa la Brundisium in sudul Italiei (83) si, dupa o batalie sangeroasa desfasurata la portile Romei, nimiceste pe sustinatorii lui Marius si, sprijinit de optimati, instituie la Roma propria sa putere personala. Represaliilor salbatice ordonate de Sulla ii cad victima peste 3.000 de persoane (40 de senatori, 1.600 de cavaleri s.a.). Pentru restaurarea pacii si impunerea unei noi legislatii, ca si pentru reorganizarea statului in folosul aristocratiei senatoriale, a fost suspendata activitatea institutiilor republicane, iar senatul i-a atribuit lui Sulla puteri extraordinare (dictatura).

Reformele sale social-politice si constitutionale vizeaza consolidarea puterii oligarhiei senatoriale si lichidarea bazei popularilor. Prin noua constitutie (Leges Corneliae) senatul detine puterea suprema in stat, numarul senatorilor crescand de la 300 la 600. Puterea consulilor este considerabil diminuata. Sulla reglementeaza cursus honorum (succesiunea magistraturilor), stabilind limita minima de varsta pentru fiecare din ele, la care se adauga o perioada obligatorie de pauza de doi ani intre o magistratura si alta. Autoritatea tribunilor plebei a fost diminuata, luandu-li-se dreptul de nitiativa legislativa, dreptul de veto, acestia fiind exclusi si din cursus honorum. Plebiscitul isi pierde valabilitatea, el devine lege doar cu aprobarea senatului. Cavalerii isi pierd dreptul de-a face parte din tribunale. De asemenea separa imperium (comanda militara) in imperium domi (exercitat la Roma, pur civila) si imperium militarae (comanda militara ce se putea exerita numai in afara Italiei), pentru ca nimeni sa nu mai poata marsalui asupra Romei. Fiid un conservator, Sulla impune austeritate in moravuri, revenirea la traditia virtutilor romane.

In Asia a reorganizat finantele provinciale, elaborand cate o lege de organizare pentru fiecare provincie in parte (lex provinciae) care precizeaza obligatiile fiecarei comunitati. Perceperea impozitelor din aceasta zona a fost retrasa cavalerilor. Prin masurile luate, Sulla reuseste sa stopoze numeroasele abuzuri ale administratiei provinciale.

Ajuns la putere cu sprijinul armatei, Sulla ia o serie de masuri in sprijinul acesteia, cea mai importanta fiind impartirea terenurilor confiscate de la italici in favoarea celor 100.000 de veterania ai sai. La Roma, Sulla a procedat la eliberarea unui mare numar de sclavi care apartineau adversarilor sai politici, carora le este acordat dreptul de cetatenie. Acestia constituiau o masa usor de manevrat pentru dominarea vietii politice.

Sulla isi insuseste si unele din insemnele exterioare ale monarhiei (se deplasa inconjurat de garda, bate moneda cu efigia lui, facea dreptate stand pe tron si era onorat ca zeu). Senatul incepe sa-si manifeste nelinistea in fata puterilor nelimitate ale dictatorului , iar opozitia, prin vocea lui Cicero, contesta regimul sau. Posibil ca aceasta rezistenta sa explice gestul lui Sulla care, in anul 79 i.Chr., renunta la dictatura, considerand misiunea sa reformatoare incheiata si se retrage pe domeniul sau din Campania. Sulla a inaugurat o linie care va fi urmata de catre reprezentantii primului si celui de-al doilea triumvirat si se va incheia prin inlocuirea sub Augustus a sistemului republican prin monarhie.

Reformele lui Sulla, ca reprezentant al oligarhiei senatoriale, loveau in interesele plebei si ale cavalerilor. Masurile sale legislative au devenit in scurt timp ineficiente, fiind anulate (70 i.Chr.).

Pentru moment, prin actiunea sa si regimul sau de teroare, Sulla a restituit Republica. Acum se impun spre rezolvare multe din problemele pe care dictatorul le socotise incheiate. In Hispania, un italic, Sestorius, se proclama aparatorul compatriotilor sai impotriva tiraniei romane. Pentru a-si redobandi autoritatea si pentru infrangerea rezistentei acestuia, senatul ii confera lui Pompeius un comandament special (imperium proconsulare) in Hispania. Gratie calitatilor sale, Pompei restabileste in scurt timp ordinea in Hispania (71).

Razboiul se reia in Orient impotriva lui Mithridate, in timp ce piratii care-si aveau bazele in Cilicia paralizeaza comertul in Mediterana orientala. In urma acestor evenimente, pe scena politica se impun doua personalitati: Pompeius (Gnaeus Pompeius Magnus), care face parte din nobilitas, aureolat de infrangerea marianilor in Africa si Hispania si Crassus (Marcus Licinius Crassus), un cavaler extrem de bogat, ajuns apoi in ordinul senatorial pe baza averii sale. Ales consul impreuna cu Crassus in anul 70, Pompei modifica sistemul politic impus de Sulla, restaurand atributele si drepturile tribunilor poporului.

Aprovizionarea cu cereale a Romei dependenta de provinciile indepartate era conditionata de securitatea cailor de comunicatie maritime. Ori, acestea erau amenintate de piratii din Mediterana care interceptau convoaiele de cereale.

Lui Pompei, in 67 i.Chr. (Lex Gabinia), i se acorda puteri extraordinare (imperium maius) pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Mediterana. Dovedind talent organizatoric, el rezolva aceasta misiune doar in cateva luni, infrangandu-i pe pirati in Cilicia, fapt ce-i aduce o imensa popularitate.

Apoi lui Pompei i se incredinteaza comanda suprema a trupelor din Orient (66 i.Chr.). Dupa victoria obtinuta in al treilea razboi cu Mithridate VI Eupator al Pontului si disparitia celui mai inversunat dusman al Romei din lumea orientala, Pompei reorganizeaza (64-63) teritoriile cucerite de romani in Orient: alunga din Siria pe ultimii Seleucizi si transforma tara in provincia Siria; in nordul Asiei Mici constituie provincia Bithinia et Pontus; extinde granitele provinciei Cilicia, iar Armenia, Cappadocia, Commagene, Galatia, Iudeea primesc statutul de regate clientelare. Pe tarmul Mediteranei nu se mai afla decat un singur regat liber, Egiptul elenistic.

In momentul in care Pompei dobandea succese in Orient, pe esichierul politic al Romei se afirma alte doua personalitati: Cezar (Caius Iulius Caesar) si Cicero (Tullius Marcus Cicero).

Cicero, un homo novus, la origine cavaler, s-a remarcat initial ca un mare avocat, apoi in viata politica devine un aparator al cauzei oligarhiei senatoriale. Cezar, dintr-o familie aristocratica, se apropie de tabara popularilor, combatand alaturi de acestia, politica optimatilor. Dupa ce indeplineste diverse misiuni in Orient, Cezar devine chestor (68), pontifex maximus (63), seful cultului, functie cu mare influenta spirituala, apoi guvernator al Hispaniei.

Victoriile dobandite in Orient nu rezolvau toate problemele statului si, indosebi, criza economica, care, ca urmare a dezvoltarii comertului cu Orientul, canaliza cea mai mare parte din numerar in intreprinderi de import si scumpea creditul pentru proprietarii funciari mici si mijlocii. Nemultumitii de tot felul s-au grupat in jurul lui L. Sergius Catilina, reprezentant al popularilor, un aventurier care a dobandit un anumit prestigiu la Roma. in anul 63 i.Chr., fara vigilenta consulului Cicero, un adversar declarat al acestuia, conjuratia organizata de Catilina si apropiatii sai, daca nu ar fi fost dejucata, ar fi degenerat in lupte sangeroase. Au fost necesare apoi sa fie luate masuri deosebite pentru a pune capat rascoalelor provocate de conspiratori in Etruria printre veteranii lui Sulla si printre elementele italice totdeauna gata sa ridice armele impotriva ordinii romane.

Revenit din Orient (62), Pompei desi primeste cognomenul de Magnus si este sarbatorit cu fast la Roma, nu izbuteste, datorita opozitiei senatului, sa ratifice reformele adoptate in Orient si sa asigure inzestrarea veteranilor sai cu pamant.

2. Primul triumvirat (60-44 i.Chr.)

In fata opozitiei senatului, Pompei se apropie de Cezar si Crassus, constituindu-se astfel in anul 60 primul triumvirat, 'Conspiratio inter tres civitatis principes', cum numeste Titus Livius intelegerea privata si secreta dintre cei trei influenti oameni politici. Aceasta intelegere punea capat functionarii normale a institutiilor republicane.

Sprijinit de aceasta intelegere, Cezar ales consul, adopta in 59, cu toata opozitia senatoriala, o serie de legi favorabile triumvirilor. Astfel, face sa fie promulgata Lex Iulia de actis Pompeii, prin care sunt ratificate reformele lui Pompei din Asia. Apoi, propune o lege agrara pe care, Cicero, cu toata elocinta sa, nu reuseste sa o impiedice. Veteranii lui Pompei primesc pamant, iar Cezar obtine din partea senatului juramantul de a respecta aceste hotarari. In interesul lui Crassus, exponentul cavalerilor, el obtine reducerea cu 1/3 a sumei ce trebuia depusa drept cautiune pentru arendarea veniturilor provinciale.

Casatoria fiicei lui Cezar, Iulia, cu Pompei (59) contribuie la intarirea legaturilor dintre cei doi oameni politici. Si Cezar obtine din partea triumviratului, dupa consulat (58), guvernarea, pentru o perioada de cinci ani, a provinciilor Gallia Cisalpina, Gallia Transalpina si a Illyricum-ului.

Tensiunile aparute intre cei trei oameni politici duc la intrevederea de la Lucca in Etruria (56), care se incheie prin reinnoirea triumviratului. Totodata se decide ca Pompei si Crassus sa ocupe al doilea consulat (55), iar, dupa incetarea mandatului, lui Pompei i se acorda, pentru cinci ani, guvernarea provinciilor din Spania, iar lui Crassus autoritatea asupra Siriei. Cezar si-a reinnoit comandamentul in Gallia pentru urmatorii cinci ani.

In calitate de guvernator al Galliei Narbonensis, Cezar profita de apelul lansat de gallii amenintati de suebii lui Ariovist (58) pentru a initia cucerirea intregii provincii.

Dupa moartea lui Crassus in Orient, la Carrhae (53), intr-o lupta data impotriva partilor, triumviratul se destrama. Asistam la intensificarea framatarilor sociale si politice la Roma, soldate cu lupte de strada intre populari si optimati si la apropierea lui Pompei de pozitiile aristocratiei senatoriale.

2.1. Al doilea razboi civil si dictatura lui Cezar

Senatul, incapabil de a stapani valul de violente, numeste pe Pompei in calitate de consul sine colega (52). Numit consul unic, Pompei urmareste indepartarea lui Cezar de la conducerea treburilor publice. Incercarile lui Cicero de aplanare a conflictului care se profila, esueaza. Dupa sfarsitul celui de al doilea mandat de guvernare a Galliei, Cezar spera sa primeasca consulatul. Dar Pompei obtine (52) adoptarea unei legi care prevedea instituirea unui rastimp de 5 ani intre doua magistraturi detinute la Roma ori intre doua guvernaminte de provincii. Mai mult, printr-un decret al senatului (senatus consultum ultimum), Cezar este demis (ianuarie 49), din functiile sale militare, iar Pompei este insarcinat cu puteri dicatoriale in vederea apararii republicii. Se ajunge astfel la un conflict deschis. Cezar nu-si abandoneaza puterea si legiunile pe care le are ca guvernator al Galliei.

Invingatorul gallilor nu se lasa intimidat si, la scurt timp, in 10 ianuarie 49 i.Chr., Cezar traverseaza cu legiunile sale Rubiconul, rau care separa Gallia cisalpina de Italia peninsulara ('Alea iacta est'), deschizand ostilitatile cu Pompei si razboiul civil care va dura peste patru ani. Surprins de rapiditatea inaintarii lui Cezar, Pompei este obligat sa se refugieze (martie 49), de la Brundisium in Grecia, unde incepe concentrarea de forte in vederea recuceririi Italiei.

Pentru a-si asigura spatele, Cezar se indreapta mai intai impotriva concentrarii de forte pompeiene din Hispania, evaluate la 7 legiuni, pe care le infrange, in august 49, in batalia de la Ilerda. Debarcand apoi in Epir (ianuarie 48), Cezar este antrenat la inceput intr-un adevarat razboi de pozitii la Dyrrachium. Confruntarea decisiva dintre cele doua armate are loc in Thessalia, la Pharsalos (9 august 48 i.Chr.).

Infrant, Pompei se refugiaza in Egipt, unde este asasinat din ordinul regelui Ptolemeu XIII. Urmarindu-l, Cezar ocupa Alexandria si intervine in conflictul dinastic, sprijinind pe Cleopatra VII impotriva fratelui ei, Ptolemeu XIII. Ca urmare, Cezar este asediat in citadela Alexandriei de partizanii lui Ptolemeu si numai sosirea unor intariri din Asia Mica ii permite sa obtina victoria in batalia de la Nil (27 martie 47 i.Chr.).

Trecand in Asia Mica, unde Farnace II, fiul lui Mithridate VI, incerca sa recucereasca vechiul regat al Pontului, il invinge pe acesta la Zela ('Veni, vidi, vici', raporteaza el laconic senatului).

Dupa ce revine pentru scurt timp la Roma (oct.47), spre sfarsitul anului debarca in Africa de Nord, unde lichideaza alte forte republicane, comandate de Cato, stranepotul scriitorului, in batalia de la Thapsus (6 aprilie 46 i.Chr.). Apoi, in Hispania, unde fiii lui Pompeius Magnus au mobilizat o puternica armata. Batalia victorioasa de la Munda (17 martie 45 i.Chr.) pune capat razboiului civil. Dupa mai multi ani de dispute, Cezar ramane singurul stapan al statului roman.

Lumea romana isi regaseste pacea, iar Cezar este numit dictator pe 10 ani, pentru ca apoi sa fie desemnat pe viata (dictator perpetuus, in 44). In acest timp, pentru anii 48, 46, 45, 44, Cezar a detinut si consulatul. Paralel ii sunt incredintate drepturi speciale si puteri exceptionale, reusind sa concentrezein propriile maini, in anii 45-44 i.Chr., o putere cvasimonarhica. Dictatura sa ia aspectul unei monarhii de natura divina, dupa model oriental si care pare singura in masura sa asigure grandoarea Romei. Cezar accepta si insemnele exterioare ale acesteia (baterea unor monede cu portretul sau), ceea ce va jigni spiritul republican traditional al senatorilor.

Cu toate acestea, desi dispunea de o putere militara nelimitata, dictatura sa a avut un caracter civil. Dupa ce lumea romana isi regaseste pacea, Cezar incepe opera de reorganizare a statului roman, aflat in plina descompunere politica, prin efectuarea unor reforme fundamentale. Cezar a inteles ca vechile forme de viata politica s-au perimat, ca esecul regimului provine de la institutiile pe care o lunga evolutie n-au putut sa le adapteze necesitatilor imperiale.

Cezar nu a proclamat o noua constitutie, ci a introdus o serie de legi si reforme ce aratau un compromis intre formele de guvernamant republicane si pregatirea caii spre monarhie. El a schimbat structura senatului promovand oameni noi, recrutati din randul cavalerilor, plebei sau provincialilor (galli si hispanici). In conceptia lui, viitorul stat trebuia sa apara ca un corp omogen, ale carei parti urmau sa fie egale si solidare in jurul Romei. Chemarea provinciilor la o reala viata politica se reflecta in legea (lex Iulia municipalis) ce a dat-o pentru organizarea diferitelor categorii de orase, prin care a fost restaurata autonomia municipala a unor orase provinciale. Atribuie dreptul de cetatenie romana unor popoare (galli cisalpini) si favorizeaza fondarea de colonii in afara Italiei, care devin nuclee de romanizare. Guvernatorii provinciilor nu mai erau decat functionari delegati ai puterii centrale, unde conduceau interesele Romei in afara hotarelor Italiei. Prin aceste masuri se urmarea o uniformizare urbana care sa sprijine romanizarea prin contopirea diferitelor neamuri.

In pofida unei politici sociale lucide si abile, prin care inceaca sa stabileasca un chilibru intre diferite categorii sociale, Cezar a subestimat rezistenta institutiilor republicane si animozitatea aristocratiei senatoriale, care vede in el simbolul tiraniei. La Idele lui martie (15 martie 44), in preajma inceperii unei campanii impotriva partilor, Cezar este asasinat intr-o intrunire a senatului de o conjuratie a unui grup de senatori condusi de C. Cassius Longinus si M. Iunius Brutus.

3. Al doilea triumvirat (43)

Conjuratii din senat, dupa ce l-au lichidat pe dictatorul Cezar, credeau ca republica romana conservatoare isi va reveni de la sine. Acestia au esuat in demersul lor deoarece nu au inteles ca pentru Roma vremea republicii aristocratice si a cetatii-stat apusese definitiv. Conjuratii nu aveau pregatit un program, o solutie care sa le propuna pentru rezolvarea problemelor institutionale care se puneau cu acuitate la Roma. Criza politica se precipita, Roma va fi dominata de Marcus Antonius, care, ales consul, obtine validarea de catre senat a actelor lui Cezar si asmute asupra conjuratilor plebea romana ramasa fidela lui Cezar. Amenintati de furia acesteia, conjuratii s-au fugiat in Orient, iar M. Antonius a introdus un regim de conducere autoritar. Obtine guvernarea Galliei Cisalpine si Transalpine, motiv pentru care intra in conflict cu senatul.

In acel moment, soseste din Grecia se va ridica un tanar, Caius Octavianus, mostenitorul legal al lui Cezar care da dovada, la cei 19 ani ai sai, de o darzenie deosebita, de o remarcabila maturitate si abilitate politica in asumarea posturii conferite de dictatorul disparut. El se prezinta ca un aliat al senatului, reusind in cele din urma sa se impuna in fata rivalilor sai. Acest fapt are ca urmare si primele confruntari cu Marcus Antonius. In timpul evenimentelor tulburi din anii 44-43, Octavianus recruteaza o armata din veteranii lui Cezar si, sprijinit de Cicero, obtine din partea senatului rangul de consular si un imperium propraetorian in Italia. La inceputul anului 43, legiunile lui Octavianus sprijina campania militara intreprinsa de cei doi consuli (Hirtius si Pansa) in nordul Italiei, impotriva lui M. Antonius, care este infrant in batalia de la Mutina.

Situatia complexa si confuza de la Roma il obliga la un compromis. La Bononia are loc intrevederea care regrupeaza pe Octavianus, M. Antonius si M. Aemilius Lepidus intr-o coalitie cunoscuta sub numele de al doilea triumvirat (oct.43 i.Chr.). Lex Titia, votata la Roma, acorda triumvirilor puteri exceptionale (imperium) pe timp de 5 ani, care le conferea o autoritate constituanta si le incredinta comanda in razboiul din Orient impotriva lui Cassius si Brutus, ucigasii lui Cezar. A fost intocmita si o lista de proscrisi, a dusmanilor personali, fiind executati 300 de senatori si 2000 cavaleri, in frunte cu Cicero, vinovat pentru Filipicele sale impotriva lui Augustus.

Conducatorii conspiratiei de la Idele lui martie au strans in Peninsula Balcanica o puternica armata (aprox.100.000 soldati), sprijinita de o flota de razboi superioara fortelor navale ale triumvirilor. In anul 42 a avut loc marea ciocnire de pe campiile de la Philippi, in Macedonia, intre cele doua armate, soldata cu victoria triumvirilor. Dupa victorie, triumvirii si-au impartit armata si provinciile: Marcus Antonius obtine Orientul, Octavianus devine stapanul provinciilor din Occident, iar Lepidus nordul Africii.

De la inceput rivali, M. Antonius si Octavianus au devenit curand dusmani, ciocnirea lor cea mai sangeroasa fiind asa-zisul razboi de la Perugia, in nordul Italiei (41-40 i.Chr.), purtat de Fulvia, sotia lui M. Antonius si de Lucius, fratele acestuia impotriva lui Octavianus. Tensiunea dintre cei doi triumviri este depasita dupa intrevederea din sudul Italiei de la Brundisium (septembrie 40), cand triumviratul este reinnoit, iar M. Antonius se casatoreste cu Octavia, sora lui Octavianus. Acordul, un succes diplomatic pentru Octavianus, nu reprezinta decat un aranjament precar ce nu va putea impiedica deznodamantul fatal.

Multi dintre proscrisii republicani s-au refugiat in Sicilia care devine centrul unui intins domeniu pirateresc, organizat de Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ce controla Mediterana occidentala, impiedicand aprovizionarea Romei cu grane. Dupa doi ani, timp in care isi construieste o flota de razboi, M. Vipsanius Agrippa invingator in anul 36 i.Chr. la Mylae si Naulochos, lichideaza statul organizat in Sicilia de Sextus Pompeius. Acesta fuge in Asia Mica, unde este executat la Milet din ordinul lui Octavianus.

Tot in anul 36 i.Chr., Lepidus este obligat sa paraseasca triumviratul deoarece incercase sa rascoale legiunile cantonate in Sicilia in folosul sau. Astfel, triumviratului ii succede o impartire bipartita a puterii. Cu perseverenta, Octavianus a reusit sa unifice intregul Occident sub autoritatea sa. Intre 35-33 intreprinde campanii impotriva triburilor locale din Dalmatia si Illyricum. Marii poeti ai Romei: Vergilius, Horatiu ii proslaveau victoriile, Italia, senatul, provinciile apusene il recunosteau ca si conducator.

In Orient, M. Antonius se lasa sedus de Cleopatra care se serveste de el pentru a-si croi un imperiu. Inainte de casatoria celebrata in iarna 37/36, M. Antonius acceptase conditiile Cleopatrei: recunoasterea oficiala a drepturilor lui Caesarion si restabilirea dominatiei egiptene asupra fostelor posesiuni din Orient. In schimb, regina se angaja sa puna la dispozitia lui M. Antonius resursele militare si financiare ale statului egiptean. La Alexandria, Antonius face cunoscuta impartirea imperiului romano-egiptean: Caesarion si Cleopatra vor domni peste Egipt, Cipru si Coelesyria, iar copiii lor vor imparti Armenia, Fenicia, Media si Partia.

Politica tot mai independenta si filo-elenistica dusa de Marcus Antonius duce treptat la instrainarea si adancirea distantei dintre cei doi pretendenti la conducerea statului roman. Din anul 33 i.Chr. Octavianus il ataca deschis, partizanii lui de la Roma sunt obligati sa paraseasca Italia, iar testamentul sau este facut public la Roma. Deoarece prevederile acestuia o favorizau pe Cleopatra, senatul declara razboi reginei Egiptului, iar M. Aurelius este declarat dusman al statului roman. Confruntarea decisiva are loc la Actium pe coasta apuseana a Peninsulei Balcanice (2 sept.31 i.Chr.). Infranti pe mare si pe uscat, M. Antonius si Cleopatra se retrag in Egipt.

Prudent, Octavianus nu a plecat in urmarirea fugarilor. A trecut mai intai in Asia Mica, pentru a-si atrage orasele grecesti si pe dinastii din Orient, aliati ai celui invins la Actium. Cand totul era pregatit pentru actiunea din Egipt, Octavianus primeste stirea revoltei legiunilor din Italia, neplatite si neimpropriearite dupa serviciile aduse la Actium. Astfel, este obligat sa debarce la Brundisium si sa satisfaca pretentiile nemultumitilor, deoarece Italia constituia baza actiunilor sale, iar pierderea ei ar fi determinat prabusirea planurilor de viitor.

Abia in vara anului 30 i.Chr., Octavianus a patruns in Egipt unde atat M. Antonius, cat si Cleopatra sfarsesc prin a se sinucide, iar Caesarion, ca posibil contracandidat, este executat. Astfel, Octavianus 'a adus Egiptul in stapanirea poporului roman', cum se afirma in testamentul sau politic.

Octavianus depaseste astfel toate obstacolele care-l separau de puterea absoluta. Pozitia sa nu a obtinut-o pe seama statului roman, ci in beneficiul personal. Maretia sa se intemeia, potrivit propagandei augustane, pe ceea ce facuse el pentru stat.

4. Sfarsitul Republicii romane

Cu victoria lui Octavianus de la Actium s-au incheiat razboaiele civile si framantarile sociale care au zguduit Roma timp de aproape un secol, ca rezultat al crizei profunde prin care trecea statul roman. Aceasta criza avea doua aspecte: unul politic-militar si altul social-economic, ambele pregatind instaurarea unei noi forme de guvernamant la Roma. Contradictia fundamentala care a dus la disparitia sistemului republican a fost cea dintre extinderea continua a statului roman si transformarea sa intr-un veritabil imperiu universal si vechea constitutie romana, cu principii de baza pentru guvernarea unui oras-stat, care nu mai corespundea noii situatii. De aceea, trecerea la un regim politic care sa modifice metodele si formele vechi de guvernare era o necesitate obiectiva.

Confruntarile intre gruparile politice s-au complicat cu un nou factor, cel militar, care dobandeste in decursul timpului o tot mai mare importanta si pe plan politic. Atat fruntasii popularilor, cat si adversarii lor din oligarhia senatoriala au ajuns sa depinda tot mai mult de armata. Pretentiile armatei, formata din soldati profesionisti, de a fi rasplatita in timp de razboi din jafuri si prazi, iar dupa incheierea serviciului cu improprietarirea, puteau fi satisfacute prin razboaie sau prin anexarea de noi teritorii. Aceste pretentii au determinat pe comandantii militari sa duca o politica de cuceriri, extinzand mereu hotarele statului roman. Comandantii militari, constienti de forta lor bazata pe armata, au cautat sa atinga anumite obiective si pe plan politic intern, adica sa aspire la conducerea in stat, bazandu-se pe sprijinul soldatilor. Lupta pentru putere a fost dusa pe de o parte de comandantii militari (imperatores) inpotriva oligarhiei senatoriale, iar pe de alta parte intre comandantii militari insisi pentru ocuparea primului loc in conducerea statului.

Sulla a incercat sa-si asigure o dominatie personala cu sprijinul armatei si a oligarhiei senatoriale, renuntand dupa scurt timp la incercarea sa. Pompeius a urmarit sa stabileasca un compromis intre constitutie si principiul protectiei personale, sfarsind prin a fi aparatorul senatului impotriva lui Caesar. Acesta si-a intemeiat intreaga putere exclusiv pe forta armatei, fiind potrivnic oligarhiei senatoriale. Nici incercarea sa nu a fost de durata deoarece Republica, desi trecea printr-o criza grava, traditiile republicane mai erau inca viabile.

Ultima incercare a senatului de a se reafirma ca organ suprem de conducere in stat, dupa asasinarea lui Caesar, a fost anulata de catre M. Antonius si Octavianus tot cu sprijinul armatei. Cei doi comandanti militari isi intemeiau pretentiile la conducerea suprema pe puterea armelor, aceasta disputa incheindu-se in favoarea celui din urma. Octavianus va instaura o forma personala de conducere, bazata pe forta armata. Dar, spre deosebire de Caesar, care vroia sa treaca direct la monarhia absoluta, Octavianus va pastra formele si magistraturile republicane si va mentine o colaborare cu senatul.