Relatiile internationale de la pacea de la WESTFALIA (1648) la congresul de la VIENA (1815)

RELATIILE INTERNATIONALE DE LA

Pacea din Westfalia (1648)

la Congresul de la Viena (1815)

Razboiul de 30 de Ani;

Pacea din Westfalia

Europa in 1661, vazuta de Ludovic al XIV-lea.

Razboiul de Succesiune la tronul Spaniei;

Europa dupa pacea de la Utrecht

Suprematia engleza.

Razboiul pentru succesiune la tronul Poloniei.

Ridicarea Rusiei.

Succesiunea Austriei si consecintele razboiului(Tratatul de la Aachen,

Razboiul de 7 Ani;

Pacea de la Paris

Chestiunea Orientala (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi,

Noul echilibru european. Recunoasterea internationala a S.U.A.

Congresul de la Viena (13 octombrie 1814-20 iunie 1815)

Tei mari procese marcheaza istoria relatiilor internationale in rastimpul de la Pacea din Westfalia (1648) si Congresul de la Viena (1814-1815), anume incercarile Frantei de a-si impune hegemonia continentala; reorientarea Austriei spre sud-estul continentului, in dauna Imperiului Otoman), patrunderea Rusiei in Europa Centrala si de Sud-est.

Razboiul de 30 de Ani

Confruntarea, in spatiul Imperiului Roman de Natiune Germana (constituit in anul 800 de catre Carol cel Mare; din 1512 se numeste, oficial, de Natiune Germana, cu toate ca Germania nu a facut parte niciodata din Imperiul Roman) dintre catolici si protestanti, a constituit, la inceputul secolului al XVII-lea o amenintare pentru pacea europeana; clauzele compromisului de la Augsburg (din 1555) - acordarea libertatii principilor catolici si luterani de a avea libertatea in a-si alege religia si a o impune supusilor - nu mai sunt respectate; rapida extindere a calvinismului in Germania, la sfarsitul secolului al XVI-lea, reclama din partea principilor calvinisti sau reformati aplicarea in folosul lor a clauzelor Pacii de la Augsburg; in primul deceniu al secolului al XVII-lea se creeaza ligi armate ale protestantilor si catolicilor.

Alegerea, in 1619 a unui nou imparat, Ferdinand al II-lea, catolic fervent, escaladeaza conflictul; el doreste crearea unui stat german centralizat si catolic. Sprijinit de Spania, acest proiect nelinisteste pe Franta, care nu dorea o preponderenta habsburgica; in 1635 intra si ea in conflict, declarand razboi Spaniei.

Cele doua tabere care s-aui confruntat erau: Austria, Spania si o serie de state germane catolice (in frunte cu Bavaria); respectiv, Suedia, Danemarca si statele protestante. Franta catolica va sprijini puterile protestante, nedorind sa accepte hegemonia Habsburgilor, care detineau preponderenta in Europa, necum o unificare a spatiului german sub sceptrul Vienei. Astfel, Razboiul de 30 de Ani a dus la afirmarea - respectiv de catre Franta, prin cardinalul Richelieu - a unui nou principiu de politica externa, acela al raison d'état, al ratiunii de stat, in detrimentul unor principii universal-religioase.

Pacea din Westfalia. Negocierile incep inca din 1644; tratatele se semneaza in Westfalia, in 1648. Pacea din Westfalia consacra esecul ambitiilor Habsburgilor austrieci de hegemonie si victoria Frantei, care devine dominanta in Europa Centrala (si Suedia in zona Marii Baltice).

Tratatele mentin divizarea religioasa a Imperiului si faramitarea sa politica, cu o slaba autoritate imperiala; cele 350 de statulete germane au, in schimb, puteri sporite. Spatiul german este devastat.

Este recunoscuta de catre Spania independenta Provinciilor Unite.

Este reafirmat principiul cuius regio, eius religio (cine este stapanul unui teritoriu poate sa hotarasca care va fi religia oficiala a locului), dar conceput astfel incat sa se refere doar la viata publica; venirea la biserica nu mai era obligatorie, existand libertatea organizarii slujbelor in locuri private; in plus, orice modificare a religiei oficiale de catre un conducator, nu afecta confesiunea aleasa a supusilor sai.

Alaturi de principiul ratiunii de stat, razboiul si, mai ales, prevederile Tratatelor din Westfalia au impus si un alt principiu, fundamental, de politica mondiala, acela al echilibrului de forte. Tot acum s-au conturat si germenii altor principii ale relatiilor internationale, suveranitatea statelor, egalitatea lor juridica, neamestecul in treburile lor interne.

→ D o c.←

Europa in 1661, vazuta de Ludovic al XIV-lea

Pretutindeni, totul era intr-adevar calm; nici o miscare ori teama sau aparenta de miscare in regat care sa poata sa-mi intrerupa ori sa se opuna proiectelor mele; pacea fusese incheiata cu vecinii, se pare ca pentru o perioada de timp pe care o hotaram eu insumi, prin reglementarile pe care trebuiau sa le respecte.

Spania nu-si putea reveni atit de rapid dupa marile pierderi pe care le suferise: se gasea nu doar cu finantele la pamant, dar era lipsita si de credit, incapabila de vreun efort important in materie de bani ori oameni, prinsa in razboiul cu Portugalia, pe care i-l puteam lesne face si mai dificil si caruia cea mai mare parte dintre granzii regatului se pare ca nu voiau sa-i puna capat. Regele era batran si cu o sanatate subreda; nu avea decat un fiu, minor si destul de neputincios; atat el, cat si ministrul sau don Luis de Haro se temeau de tot ceea ce putea duce la reizbucnirea razboiului, care nu era intr-adevar in interesul lor, nici prin starea natiunii, nici prin cea a casei regale.

In ce-l priveste pe imparat, nu vedeam nici un motiv sa ma tem de el caci era ales doar pentru ca facea parte din Casa de Austria, era legat prin mii de fire printr-o capitulatie (intelegere incheiata intre imparat si printii electori, prin care, inainte de incoronarea oficiala, acesta se obliga prin juramant sa respecte drepturile si privilegiile statelor germane; obicei introdus de Carol Quintul, in 1519 - n. trad.) de statele din Imperiu, era putin dispus sa intreprinda ceva de la sine, iar hotararile lui pareau sa se datoreze mai degraba inspiratiei decat varstei si demnitatii.

Printii electori, care i-au impus mai ales conditii atat de dure, aproape ca nu se puteau indoi de resentimentul sau, astfel incat traiau intr-o neintrerupta stare de suspiciune fata de el. O parte dintre ceilalti printi ai Imperiului aveau o atitudine favorabila intereselor mele.

Suedia nu putea avea interese adevarate si trainice decat in raport cu mine: tocmai pierduse un mare conducator si pentru ea era de-ajuns daca-si putea mentine cuceririle pe perioada minoratului noului sau rege.

Danemarca, slabita de un razboi anterior cu Suedia, in care era cat pe ce sa se duca de rapa, nu se mai gandea decat la pace si liniste.

Anglia abia-si mai tragea sufletul in urma nenorocirilor trecute si nu mai voia nimic altceva decat sa-si consolideze guvernarea sub un rege reinstalat pe tron, avand de altminteri sentimente de simpatie pentru Franta.

Intreaga politica a olandezilor si a celor care-i guvernau n-avea pe-atunci decat doua teluri: protejarea propriului comert si discreditarea Casei de Orania; cel mai neinsemnat razboi ar fi daunat si unuia, si altuia, principalul lor sprijin constituindu-l prietenia mea.

Papa, singurul din Italia, pastra, ca urmare a vechii sale ostilitati fata de cardinalul Mazarin, destula rea-vointa fata de francezi, dar ea nu reusea decat sa-mi faca si mai dificile acele lucruri care depindeau de el si care aveau de fapt pentru mine putina insemnatate. Vecinii nu se prea grabeau sa se alature planurilor sale, in cazul in care acestea ar fi fost indreptate impotriva mea.

Savoia, guvernata de matusa mea, mi-era cat se poate de favorabila. Venetia, prinsa in razboiul impotriva turcilor, veghea cu cea mai mare grija la alianta cu mine, nadajduind de la ajutorul meu mai mult decat de la sprijinul celorlalti suverani crestini. Marele Duce se alia din nou cu mine prin casatoria fiului sau cu o printesa de acelasi sange cu mine. In fine, acesti suverani, ca si toti ceilalti din Italia, dintre care o parte mi-erau prieteni si aliati, ca Parma, Modena, Mantua, erau, separat, prea slabi ca sa-mi faca necazuri, dupa cum nici teama, nici speranta nu-i obligau sa se alieze impotriva mea.

(Ludovic al XIV-lea, Memoires pour l'année 1661; redactate spre 1670,

in vederea instruirii Delfinului /nascut in 1661/.)

Relatiile internationale in perioada 1648-1789

Dupa 1648, infranta in aspiratiile ei de hegemonie in Germania, Austria se va orienta spre sud-estul continentului, in cadrul a aceea ce se va numi, in a doua jumatate a secolului urmator, Chestiunea Orientala (problema prabusirii si a mostenirii Imperiului Otoman). Dupa ce pune capat asediului turcilor asupra Vienei (1683), Austria incheie cu Polonia si Venetia Liga Sfanta si desfasoara (1684-1697) mai multe campanii antiotomane (in 1687 turcii sunt invinsi la Mohacs, in 1688 este ocupat Belgradul). Prin Pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Habsburgic iese intarit (Ungaria si Transilvania intrau in componenta sa),, pe seama Portii.

Razboiul de Succesiune la tronul Spaniei

Dupa 10 ani de confruntari cu Anglia, Olanda si Austria, Franta este nevoita sa accepte o reglementare prin negocieri

Europa dupa pacea de la Utrecht (1713-1738)

Franta iese epuizata din razboi, lunga domnie a Regelui-Soare (1643-1715) incheindu-se intr-un mod lipsit de glorie; tratatele din 1713-1714 marcheaza sfarsitul hegemoniei continentale a Frantei, inlaturand posibilitatea constituirii unui imperiu Bourbon. Filip al V-lea era confirmat ca rege al Spaniei, dar cu conditia ca Bourbonii spanioli sa nu fie regi si in Franta. Austria dobandea Tarile de Jos si posesiuni in Italia (napoli, Milano, Sardinia)

Marea Britanie este statul castigator in planul intaririi pozitiei sale continentale si in edificarea unui imperiu colonial (obtinea Gibraltarul, insula Minorca, iar de la Franta Newfoundland, Nova Scotia si golful Hudson).

La Utrecht se semneaza mai multe tratate. Primul priveste Provinciile Unite. Acestea din urma, sleite, nu mai pot obtine decat cateva garnizoane in Tarile de Jos. Micile puteri aliate cu Anglia se vad recompensate. Prusia obtine o parte din Gelderland si principatul de Neuchatel; in ceea ce o priveste, Savoia primeste Sicilia. Electorul de Brandenburg si ducele de Savoia primesc titlul de rege. Bourbonii si-au salvat esentialul: Filip al V-lea ramane regele Spaniei si obtine o serie de avantaje comerciale pentru Imperiul Spaniol, dar abandoneaza Minorca si Gibraltarul; Franta isi mentine frontierele dinainte de Razboiul de Succesiune din Spania.

La Rastadt, la 6 martie 1714, imparatul Carol al VI-lea obtine retragerea francezilor din toate fortaretele de pe malul drept al Rinului, precum si Tarile de Jos spaniole, tinutul Milanului, Neapole si Sardinia (care e schimbata pe Sicilia cu regele din Piemont-Savoia in 1720).

Noul echilibru teritorial

Razboiul de Succesiune la tronul Austriei a fost expresia ultimelor manifestari ale rivalitatii dintre Franta si Casa de Habsburg pentru hegemonia central-continentala. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea competitia pentru hegemonie se deplaseaza spre o rivalitate maritima si coloniala franco-britanica ale carei evenimente nu mai au practic nici o legatura cu regiunile Mediteranei (cum era pana atunci).

Suprematia engleza

Prin partajul succesiunii spaniole, englezii au obtinut echilibrul european la care ravneau. Apropierea de Franta permite semnarea la Haga a Triplei Aliante, la care participa si Provinciile Unite (4 ianuarie 1717). Spania se lanseaza atunci intr-o politica de recucerire a Italiei, ocupa Sardinia in octombrie 1717 si debarca trupe in Sicilia in anul urmator. Carol al VI-lea al Austriei se alatura puterilor din Tripla Alianta pentru a dejuca ambitiile Spaniei privitoare la Italia. Invins de o coalitie cu mult mai puternica, Filip al V-lea nu poate decat sa se supuna, adera la Cvadrupla Alianta in 1720, dar reuseste sa rastoarne din nou echilibrul apropiindu-se de Carol al VI-lea prin tratatul austro-spaniol din 1725. Se anunta o noua criza, pe care o dezamorseaza cardinalul de Fleury, prim-ministru francez.

Epoca Fleury si Walpole. Intelegerea franco-engleza, simbolizata de cei doi prim-ministri, garanteaza stabilitatea europeana. O serie de tratate reglementeaza chestiunile mai dificile ale momentului. Prin urcarea pe tronul Parmei a infantelui Don Carlos, fiul lui Filip al V-lea, Spania se poate considera partial satisfacuta si inceteaza de a mai produce tulburari in Europa.

Succesiunea Poloniei constituie cea mai importanta criza a acestei perioade. La moartea lui August al II-lea, in 1733, este ales rege cu ajutorul Frantei fostul pretendent Stanislaw Leszczynski. Austria si Rusia reactioneaza imediat si invadeaza Polonia pentru a-1 pune rege pe August al III-lea, fiul defunctului rege. Europa se imparte in doua tabere, Franta avand de facut fata, impreuna cu aliatii ei, Spania, Piemont-Sardinia si Bavaria, unei coalitii reunind Austria, Rusia si Saxa. Dupa o serie de operatii ce se deruleaza mai ales in Italia de Nord, se ajunge la pace la initiativa lui Fleury. Tratatul de la Viena (1738) il recunoaste pe August al III-lea pe tronul Poloniei. Drept compen­satie, Stanislaw devine, dar nu cu titlu ereditar, ci doar pe viata, duce de Polonia. Neputand sa recupereze tinutul Milanului, Spania obtine ca Don Carlos, fiul lui Filip al V-lea, sa devina regele Neapolelui si al Siciliei.

Ridicarea Rusiei. Incepand cu Petru cel Mare (1682-1725), in estul continentului se ridica o noua mare putere, care isi reia incercarile de iesire la Marea Baltica si tinde tot mai vadit spre o extindere sudica. Marele Razboi al Nordului (1700-1721) se incheie, dupa 21 de ani de confruntari, prin Pacea de la Nystadt, prin infrangerea Suediei.

Succesiunea Austriei si consecintele razboiului

Originea conflictului. Moartea lui Carol al VI-lea al Austriei, la 19 octombrie 1740, inaugureaza o grava criza de succesiune. Mostenitoare desemnata, Maria Thereza se loveste de pretentiile Electorilor de Saxa si Bavaria, gineri ai imparatului Iosif I, fara urmasi masculini. Printii invoca vechi dispozitii ce le erau favorabile. In ciuda rezervelor lui Fleury si ale lui Ludovic al XV-lea, in Franta se constituie o partida ce indeamna la sprijinirea aspiratiilor Bavariei in numele ostilitatii traditionale la adresa Habsburgilor. Se cere deci ca Electorul de Bavaria sa devina imparat, Maria Thereza urmand sa pastreze tarile patrimoniale, Boemia si Ungaria. Profitand de nehotararea de care da dovada Austria, regele Prusiei Frederic al II-lea ataca Silezia in decembrie. Victoriile sale militare sfarsesc prin a spulbera nehotararea Frantei. In primavara lui 1741, se constituie impotriva Austriei, aliata Angliei, o coalitie ce reunea Franta, Prusia, Bavaria si Spania.

Un razboi cu soarta schimbatoare. Trupele franco-bavareze nu intalnesc vreo rezistenta puternica in Europa Centrala. Dupa cucerirea Pragai, la 12 februarie I742 este ales rege at Boemiei Electorul de Bavaria, sub numele de Carol al VII-lea. Aceste succese sunt insa de scurta durata; satisfacut de victoriile austriece in Silezia, Frederic al II-lea se retrage din razboi in iunie 1742. Eliberati, austriecii reusesc sa treaca la ofensiva in Germania, in vreme ce superioritatea navala a englezilor este evidenta in Mediterana. Infrangerea franceza de la Dettingen (1744) il determina pe Frederic al II-lea sa reintre in razboi. A doua parte a razboiului este mai favorabila francezilor: victoria de la Fontenoy (1745) impotriva englezilor permite cucerirea Tarilor de Jos austriece, in timp ce moartea lui Carol al VII-lea si alegerea lui Francisc, solul Mariei Thereza, sub numele de Francisc I, deschid posibilitatea unei solutionari prin negociere. Ultima recomandare data de Ludovic al XV-lea pleni­potentiarilor sai e "Terminati cat mai repede!".

Tratatul de la Aachen (1748). Franta nu face caz de puterea sa. Se retrage din Tarile de Jos si accepta revenirea la un statu-quo in privinta coloniilor (30 aprilie 1748). Infantul Don Carlos obtine in Italia ducatele Parma si Piacenza. Stapana a Boemiei, Austriei si Ungariei, Maria Thereza face cateva concesii in Italia, abandoneaza Silezia, dar se poate considera satisfacuta de recu­noasterea de catre europeni a Pragmaticii Sanctiuni in vreme ce sotul ei ramane imparat.

Chestiunea Orientala

Evolutia interna a Imperiului Otoman incurajeaza ambitiile puterilor vecine. La inceputul secolului al XVIII-lea, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) este un suveran cultivat, deschis influentelor straine. Cel mai important vizir al momentului, Ibrahim Pasa (1718-1730), mareste numarul misiunilor diplomatice. Aceasta perioada de reconstructie politica si relativa stabilitate e intrerupta brutal de rascoala ienicerilor din Istanbul.

Alianta franco-turca a fost pusa la incercare de Tratatul de la Versailles din 1756, care apropia Franta de Austria. Dupa Razboiul de 7 ani, Choiseul trece din nou la treaba. Ambasadorul Frantei, Vergennes, contribuie la reorganizarea armatei otomane si, pentru a usura situatia Poloniei, impinge Turcia la un razboi cu Rusia (1768-1774). Incepute in 1768, ostilitatile sunt foarte curand favorabile rusilor.

Tratatul de la Kuciuc-Kainargi din 1774 face din statul otoman un stat de acum inainte subaltern. Rusii se instaleaza in Crimeea, obtin dreptul de libera circulatie in Marea Neagra si libera utilizare a trecatorilor. Poarta trebuie mai cu seama sa le permita controlul asupra afacerilor lor interne, in numele apararii crestinilor ortodocsi.

Dorind impartirea Turciei, Ecaterina a II-a se apropie de Austria. Devenit secretar de stat la Afacerile Externe, Vergennes reuseste totusi sa salveze integritatea Imperiului Otoman cu pretul unor minore concesii teritoriale: abandonarea Crimeii si a Peninsulei Kuban.

Razboiul de 7 Ani

Evolutia diplomatica. Nici o putere europeana nu este multumita de echilibrul obtinut la Aachen si pretentiile teritoriale raman intacte. Cand in 1753 Anglia semneaza un tratat cu Rusia, Frederic al II-lea se grabeste sa incheie si el un tratat cu englezii la Westminster in 1756, ceea ce modifica echilibrul din prima jumatate a secolului. Apropierea dintre Franta si Austria conduce la semnarea in 1756 a tratatului de la Versailles, tratat ce pune capat unei rivalitati de aproape trei secole.

Derularea conflictului. Razboiul pe mare si in colonii. Dupa ce sortii nu ii sunt prea prielnici in Atlantic, Franta isi ia revansa in Mediterana prin cucerirea Minorcai in aprilie 1756. Incepe sa-si instaleze garnizoane in Corsica, pe atunci inca genoveza. In Canada, marchizul de Montcalm trece la ofensiva sprijinindu-se pe triburile indiene aliate. Acumularea de infrangeri provoaca in Anglia o criza politica interna, incheiata o data cu numirea ca prim-ministru a lui William Pitt, foarte ostil Frantei.

Victoriile prusace. In Europa Centrala, superioritatea militara prusaca permite o victorie rapida asupra Saxei. Franta se apropie si mai mult de Austria. Innoirea tratatului franco-austriac leaga si mai strans Parisul si Viena. Tot in 1757, trupele austriece inregistreaza o serie de succese ce culmineaza cu cucerirea Berlinului. In vremea aceasta, Franta intra in Germania, unde inregistreaza cateva victorii in fata englezilor, iar rusii, apoi suedezii ameninta fiecare teritoriul prusac. Frederic al II-lea reuseste o redresare militara spectacu­loasa. In noiembrie 1757, spulbera la Rossbach armata franco-germana condusa de maresalul de Soubise, inainte de a se intoarce impotriva austriecilor, pe care ii invinge la Leuthen in ziua de 6 decembrie a aceluiasi an.

Infrangeri franceze. Incepand din 1758, infrangerile sunt mai ales de partea franceza. Stapani pe Atlantic, englezii se pot gandi acum sa-i alunge pe francezi din America de Nord. Pe continentul european, Frederic al II-lea rezista cu greu atacurilor trupelor rusesti si austriece, dar retragerea rusilor ii aduce o salvare nesperata (1762).

Una dintre cheile redresarii situatiei este pentru francezul Choiseul apropierea de Spania. La 15 august 1761, cele doua monarhii de Bourbon semneaza pactul de familie: spaniolii isi iau angajamentul de a intra in razboi in 1762. Razboiul se dovedeste neprielnic pentru Spania si imperiul sau: pierde Havana.

Pacea. Tratatul de la Paris (1763) e semnat de Anglia, Franta si Spania. In aparenta, bilantul e favorabil englezilor. Imperiul colonial francez a fost in mare parte ruinat. Franta este totusi mai putin slabita decat crede Europa si pregateste revansa. Salvand Prusia, Rusia se dovedeste un actor de prim-plan in jocul puterilor europene.

Noul echilibru european

Ambitiile Frantei. Desi invinsa, Franta isi continua incercarea de a se impune pe continent. Dupa Razboiul de 7 ani au loc ultimele mari achizitii teritoriale de sub Vechiul Regim. In 1766, moartea ducelui Stanislaw duce pur si simplu la anexarea unei Lorene pe care cancelarul francez La Galauzière o conducea deja ca intendent. In 1768, incapabila sa controleze Corsica, republica genoveza autorizeaza Franta sa-si instaleze aici trupe. Curand, aceasta prezenta franceza temporara se transforma in ocupatie definitiva. Dupa o perioada de relativa absenta, Franta se straduieste sa revina in prim-plan datorita ambitiosului ministru al Afacerilor Externe, contele de Vergennes (1717-1787). Acesta reorganizeaza diplomatia noului rege, Ludovic al XVI-lea, si trebuie sa faca fala ambitiilor Prusiei, Austriei si Rusiei.

Recunoasterea internationala a S.U.A.

Ultimul sfert de veac al secolului al XVIII-lea aduce in planul relatiilor internationale un nou stat, ceva avea o evolutie mondiala spectaculoasa. Dupa proclamarea Independentei (4 iulie 1776), este trimis la Paris un reprezentant diplomatic, in persoana lui Benjamin Franklin; in 1778 (dupa victoria americana de la Saratoga), este incheiat un tratat de alianta intre Franta si S.U.A., in baza caruia Parisul declara razboi Angliei, ajutand, astfel, in mod hotarator noul stat in confruntarea cu fosta metropola. S.U.A. este recunoscuta, mai apoi, si de alte state - Spania (1779), Olanda (1780); in 1780 Rusia declara neutralitatea armata a navigatiei maritime. Negocierile de pace incep in noiembrie 1782, se semneaza un armistitiu, iar in 1783, prin Pacea de la Versailles, dintre Anglia si Franta, Londra recunoaste independenta S.U.A.

Congresul de la Viena (13 octombrie 1814-20 iunie 1815)

Conclavul puterilor europene aflate in lupta impotriva lui Napoleon a avut drept obiectiv reorganizarea teritoriala si politica a Europei post-napoleoniene

Negocierile au fost duse intre cele patru puteri unite prin tratatul antinapoleonian de la Chaumont (14 martie 1814), care sperau sa poata impune un fel de directorat al Congresului: Marea Britanie, Austria, Prusia si Rusia. Charles Talleyrand, reprezentantul Frantei, a reusit, totusi, sa includa si Franta invinsa impreuna cu cele patru puteri invingatoare, servindu-se de principiul legitimitatii (acolo fusese restaurata monarhia bourbona) si sustinut de puterile mai mici. Mai mult, Talleyrand a reusit sa alieze sensibilitatea austriaca si pe cea britanica pentru a realiza un echilibru al puterii, opunandu-se planurilor rusesti si prusace de a obtine o pozitie dominanta in Europa centrala cu anexarea Poloniei si, respectiv, a Saxoniei.

Rusia a pastrat Finlanda si a obtinut Basarabia, dar nu si anexarea Poloniei, care a format un regat constitutional unit cu coroana Rusiei. Prusia a pastrat Poznan, a obtinut Pomerania de la suedezi si Prusia renana (fostul regat al Westfaliei), pe care a intarit-o pentru a deveni un bastion antifrancez pe Rin. Austria si-a recapatat toate teritoriile pierdute prin tratatele impuse de Napoleon, a cedat posesiunile din Tarile de Jos in favoarea noului Regat al Tarilor de Jos (un alt stat consolidat pentru a servi drept tampon), a obtinut intregul teritoriu al Republicii Venetia care, unit cu Lombardia austriaca a dat nastere Regatului Lombardo-Veneto.

Unul dintre principalele scopuri - daca nu chiar cel mai important - a fost gasirea unei solutii in problema germana, a crearii unui stat care sa fie un zid impotriva viitorului expansionism francez, recunoscandu-se ca vechiul sistem al unui Imperiu ineficace si slabit nu mai putea fi restabilit. In final, o mare parte din reorganizarea Germaniei de catre Napoleon a fost mentinuta sau chiar extinsa.

O Confederatie germana (Deutscher Bund) a fost creata in locul Sfantului Imperiu Roman - desfiintat, de fapt, de Napoleon, in 1806, prin crearea Confederatiei Rinului (Rheinbund) (16 state germane mai mici, care beneficiasera de reformele lui Napoleon), separate de Austria -, alcatuita din 38 state (39 dupa 1817), respectiv 34 de monarhii si 4 orase libere. Granitele Confederatiei erau, in principal, aceleasi cu cele ale Sfantului Imperiu Roman. Ele nu corespundeau insa ariei etnice sau culturale a germanilor din Europa Centrala, din moment ce unele minoritati negermane (cum ar fi italienii si cehii) erau incluse, in timp ce alte populatii germane erau excluse. Printre cei care au participat la crearea Confederatiei au fost regele Angliei, in calitatea sa de conducator al Hanovrei (pina in 1837). Confederatia nu era un stat federal (Bundesstaat), ci mai degraba o federatie de state (Staatenbund). Nu avea un conducator de stat comun, organe executive sau administrative, sisteme legale comune, nici cetatenie comuna si nu era capabila de a lua decizii comune. Dieta federala, care se intalnea la Frankfurt, era un congres de ambasadori reprezentand interesele propriilor lor state separate. Aceste state pareau unitati politice relativ puternice, cel putin in comparatie cu predecesoarele lor din secolul al XVIII-lea. Din punct de vedere teritorial, a avut loc o reorganizare considerabila. Evident, noile state au fost marite prin absorbtia unitatilor politice mai mici. Prusia a castigat prin achizitionarea Renaniei si a Westfaliei, scopul fiind acela de a o transforma intr-o mare putere intre Franta si Rusia. Aceasta a insemnat dublarea populatiei sale si dezvoltarea comertului si a industriei.

Marea Britanie a redobandit coroana Hanovrei, si-a mentinut dominatia in Malta, Insulele Ionice, colonia Capului Bunei Sperante, insula Ceylon si Antile. Franta si-a pastrat integritatea statala si posesia asupra Corsicii datorita faptului ca Republica Genova n-a mai fost reconstituita.

Confederatia Helvetica a pierdut Valtellina in favoarea Austriei.

Regatul Sardiniei a redobandit Savoia si Nisa, ca si teritoriul vechii Republici a Genovei.

In Spania si Portugalia au fost reinstalate dinastiile de Bourbon si Bragança.

Danemarca a pierdut Norvegia si a primit ducatul Lauenburg.

Imperiul Otoman a cedat Rusiei Basarabia si a trebuit sa recunoasca autonomia administrativa a Serbiei.

Sfantul Scaun a pierdut Avignon si si-a mentinut dominatia doar in Benevento si Pontecorvo din Regatul Neapole.

In chestiunea italiana, a fost atins obiectivul Austriei, de a nu se lua ain considerarea crearea unui stat italian unitar, mentinandu-se faramitarea statala; ducatul Parma, Piacenza si Guastalla a fost incredintat Mariei Luiza de Habsburg, sotia lui Napoleon; ducatul Modena-Carpi-Reggio a fost atribuit lui Francisc al IV-lea de Austria-Este; ducatul Massa-Carrara i-a revenit Mariei Beatrice de Austria-Este; Marele ducat al Toscanei, lui Ferdinand al III-lea de Austria-Lorena; republica Lucca a fost transformata in ducat.

Angajandu-se sa apere ordinea restabilita, Austria, Prusia si Rusia au semnat la 26 septembrie 1815 un acord ce pune bazele Sfintei Aliante.

Expansiunea coloniala in secolul al XVIII-lea

Vechiul imperiu portughez se afla acum sub protectia Angliei. Baza sa o constituie Brazilia, dar mai exista stabilimente si in Africa, precum cele din Angola si Mozambic, importante pentru comertul cu sclavi. In Asia, Goa si Macao nu mai sunt decat vestigiile unei puteri apuse.

Spania stapaneste Filipinele si o buna parte din continentul american. Imperiul sau se intinde intr-adevar din America Australa pana in Mexic si Florida, iar in Caraibe stapaneste Cuba, Puerto Rico si partea estica a insulei Santo Domingo. De la inceputul secolului al XVII-lea, spaniolii incep sa patrunda in Texas si Arizona.

Olanda si-a pierdut cele mai multe din coloniile din America, unde nu mai stapaneste decat Guyana (actualul Surinam) si insula Curaçao. In Africa, colonia de la Cape este punctul de plecare al unei populari ce incepe sa castige ansamblul Africii de Sud. Provinciile Unite pastreaza Ceylonul si, in Oceanul Indian, coloniile din Indonezia.

Imperiul Francez, desi a fost la randul sau amputat prin tratatul de la Utrecht de Terra Nova, de Acadia si Golful Hudson, ramane considerabil. Canadei trebuie sa-i adaugam Louisiana si insulele din Antile, dintre care Santo Domingo (partea vestica) Guadelupa si Martinica sunt cele mai bogate. In Africa, stabilimentele din Senegal fac comert cu de toate, intre altele si cu sclavi. Oceanul Indian ofera si el largi perspective, caci insulele Bourbon (Reunion) si France (Mauritiu) nu sunt simple escale pe drumul Indiilor, ci dezvolta o agricultura de plantatii dupa modelul antilez. In India, crearea stabilimentelor de la Pondicherry (1674) si de la Chandernagor (1688) constituie punctul de plecare al expansiunii catre interiorul subcontinentului.

Imperiul Englez este in plina expansiune. In Lumea Noua e constituit in special din coloniile din America de Nord, dar si cateva insule din Antile, printre care Jamaica, Bahamas si Barbados. In India, compania, fondata la sfarsitul secolului al XVI-lea, are stabilimente la Madras (1639), Bombay (1662) si Calcutta (1689).

Rivalitatea franco-engleza

In India

Francezii creeaza noi stabilimente : Mahe (1722), Yanaon (1723) si Karikal (1739). Criza politica inaugurata de moartea lui Aurangzeb in Imperiul Mogul permite francezilor sa lege aliante cu nababii locali. Autorul expansiunii franceze in subcontinent este Dupleix (1697-1763), guvernator al stabilimentelor din India ale Companiei Indiilor. Adus de tatal sau, unul dintre directori, in Compania Indiilor, Dupleix face in cadrul ei o stralucita cariera: director al stabilimentului Chandernagor (1730), inainte de a deveni in 1742 guvernator general. Dupa ce cucereste Madras si salveaza Pondicherry in timpul Razboiului de Succesiune austriac, se lanseaza intr-o ambitioasa politica de expansiune. Datorita aliantelor pe care le face, extinde protectoratul Companiei in Carnatic si Deccan, oferind Frantei un adevarat imperiu. Contestat de actionarii Companiei, e silit sa paraseasca India in 1754 si moare la Paris fara onoruri. Intr-adevar, preocupata sa-i menajeze pe englezi, Franta a negociat tratatul Godeheu (1753) prin care renunta la toate achizitiile teritoriale ale Companiei Indiilor. Razboiul de 7 ani (1756-1763) duce la infrangerea Frantei in India si la caderea orasului Pondicherry in 1761. Prin Tratatul de la Paris (1763), Franta nu mai pastreaza decat cinci dintre stabilimentele sale din India: Pondicherry, Chandernagor, Mahe, Yanaon si Karikal.

In America

Confruntarile incep cu adevarat o data cu cucerirea fortaretei Louisburg de catre colonistii englezi in 1745, fortareata ce va fi restituita in 1748 in schimbul Madrasului. De-a lungul anilor urmatori se desfasoara un razboi nedeclarat pentru controlul vaii Ohio, fortificata de francezi in dorinta lor de a apara legaturile dintre Canada si Louisiana. Superioritatea navala a Angliei in Razboiul de 7 ani duce la pierderea Canadei de catre Franta. In ciuda eforturilor marchizului de Montcalm (1712-1759), corpul expeditionar francez este in cele din urma invins in batalia din campia Abraham, langa Quebec (14 septembrie 1759). Capitularea totala are loc la 8 septembrie 1760. Tratatul de la Paris ofera Angliei Canada si insulele Dominique, Grenada, Grenadinele, Saint Vincent si Tobago, dar pastreaza cele mai bogate insule din Antile, Santo Domingo, Martinica, Guadelupa si arhipelagul Mascarene (insulele France si Bourbon). Aliata tarzie a Frantei, Spania pierde Florida, pierdere compensata de partea occidentala a Louisianei, oferita de francezi.

Imperiul Britanic dupa 1763

In India. compania engleza se deda dupa plecarea francezilor 1a un adevarat jaf. Parlamentul voteaza atunci un Act de regularizare (1774) apoi India Act (1784). care pune compania sub controlul Coroanei. Francezii nu dezarmeaza cu totul si inregistreaza cateva succese in timpul Razboiului de Independenta american, dar Tratatul de la Versailles din 1785 confirma suprematia engleza.

In Canada sosesc colonisti englezi, totusi Anglia isi tine angajamentele luate prin Tratatul de la Paris. In 1774, asa-numitul Québec Act garanteaza populatiei de origine franceza respectarea limbii franceze, a celor mai multe legi si a religiei catolice, ceea ce provoaca nemultumirea colonistilor englezi, inclusiv in cele treisprezece colonii foarte atasate protestantismului.

Noul imperiu colonial francez

In momentul tratativelor de pace, neglijand India si Canada, Choiseul a preferat sa salveze principalele insule producatoare de zahar. Antilele si arhipelagul Mascarene cunosc o formidabila crestere economica.

Sub Ludovic al XVI-lea (1774-1792), Franta se orienteaza spre alte colturi ale lumii. In Indochina, un tratat negociat in 1787 de monseniorul Pigneau de Behaine cu imparatul Annamului prefigureaza expansiunea viitoare a Frantei in regiune. Incercari similare au loc si in Senegal, recuperat in 1783, si Guyana (1777).

Noi explorari

Dupa inconjurul lumii facut de amiralul englez Amson, interesul pentru Pacific e in continua crestere. Francezul Bougainville (1729-18ll) face si el ocolul pamantului intre 1766 si 1769 si exploreaza Tahiti si arhipelagurile din Pacificul de Sud.

Pe urmele sale, scotianul Cook (1728-1779) calatoreste si el in Tahiti, apoi exploreaza coastele Australiei si ale Noii Zeelande (prima calatorie, 1768-1771). Descopera apoi Noua Caledonie (a doua calatorie, 1772-1775), inainte de a fi ucis de indigenii din insulele Hawai (a treia calatorie, 1776-1779).

Francezul La Pérouse pleaca in 1785 intr-o calatorie in Pacificul de Sud si dispare dupa ce atinge Australia (1788).

Explorarile sunt imediat urmate de colonizare. Anglia intemeiaza in 1787 colonia de la Sydney in Australia, initial populata cu ocnasi.

Recomandari bibliografice

Ciachir, Nicolae, Istoria relatiilor internationale de la pacea westfalica (1648), pana in contemporaneitate (1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998 /346 pp./.

Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomatia europeana in epoca moderna, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984 /520 pp./.

Kissinger, Henry, Diplomatia. Traducere: Mircea Stefanescu, Radu Paraschivescu, Editura Bic All, Bucuresti, 2003 /784 pp./; pp. 16-212: epoca moderna (pana la 1918). Editia princeps - 1994 (SUA).

Moisuc, Viorica, Istoria relatiilor internationale. Pana la mijlocul secolului al XX-lea (Universitatea Spiru Haret), Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002 /320 pp./.