Conventia de la Viena

Conventia de la Viena are o importanta exceptionala pentru comertul international, asigurand o reglementare moderna in acest domeniu, adaptata exigentelor practicii comerciale.

Aceasta rezulta din caracteristicile Conventiei:

Caracter unificator - Conventia instituie un regim uniform pentru vanzarea internationala, printr-o reglementare unitara, inspirata din norme provenind din diferite legislatii nationale si sisteme de drept. Fata de formulele anterioare de armonizare a dreptului vanzarii internationale (Legea uniforma privind vanzarea internationala de bunuri mobile corporale si Legea uniforma privind formarea contractelor de vanzare internationala de bunuri mobile corporale, ambele din 1964). Conventia de la Viena are un mai pronuntat caracter unificator si este mai bine adaptata cerintelor comertului international. De altfel, Conventia a cunoscut un real succes, fiind adoptata de un numar mare de state, inclusiv cele mai putin comerciale.

Caracter supletiv - Conventia este supletiva de vointa, in sensul ca ea se aplica numai daca partile nu au reglementat in alt mod, in contract, obligatiile reciproce privind vanzarea. Cu alte cuvinte, vanzatorii si cumparatorii pot sa excluda total sau partial aplicarea dispozitiilor Conventiei pentru a alege un alt sistem juridic.
Conventia de la Viena devine insa obligatorie atunci cand aplicarea ei n-a fost expres exclusa in cazul in care cel putin unul dintre parteneri apartine unui stat care a ratificat Conventia. Totodata, Conventia se aplica si atunci cand contractantii apartinand unui stat nesemnatar fac expres referire la aceasta sau cand instanta juridica sau arbitrala, aplicand regulile dreptului international privat, trimite la Conventie.

Caracter pragmatic - Inspirata in buna masura din common law britanic si, mai ales, din codul de comert uniform al SUA, Conventia are o orientare pronuntat liberala si se caracterizeaza printr-un spirit pragmatic. Pentru a facilita intelegerea textului, la redactarea Conventiei a fost evitata utilizarea termenilor si conceptelor juridice proprii unui anumit sistem de drept, utilizandu-se expresii relativ neutre si, totodata, novatoare.

Conventia este structurata pe patru parti: prima, privind domeniul de aplicare si dispozitiile generale; a doua, referitoare la formare contractului; a treia, privind vanzarea marfurilor (dispozitii generale; obligatiile vanzatorului; obligatiile cumparatorului; transferul riscurilor); a patra, dispozitii finale.

Domeniul de aplicare al Conventiei este exclusiv vanzarea internationala de marfuri. Nu intra insa in sfera sa de reglementare marfurile realizate pentru uzul personal sau familial al cumparatorului; cele vandute la licitatie si cele a caror vanzare este ordonata de justitie. Totodata, Conventia nu se aplica vanzarilor de valori mobiliare, efectelor de comert si monedelor; de nave si aeronave; de electricitate.

Conventia nu reglementeaza decat problemele formarii contractului de vanzare, precum si drepturile si obligatiile partilor in contract. Dispozitiile sale nu privesc regulile de validitatea a contractului si nici transferul de proprietate, aceste chestiuni urmand a fi solutionate conform legilor nationale.

Caracterul unificator al Conventiei este intr-o anumita masura dominant si prin posibilitatea ca un stat semnatar, cu ocazia adeziunii sale la Conventie, sa declare ca nu doreste sa fie tinut de respectarea partilor a doua (formarea contractului) sau a treia (obligatiile partilor).