SCRISUL ISTORIC    IN EVUL MEDIU: ISTORIOGRAFIA CRESTINA SI ISTORIOGRAFIA CRUCIADELOR; ISTORIOGRAFIA BIZANTINA SI ISLAMICA

Sfarsitul istoriografiei grecesti si latine clasice corespunde raspandirii doctrinei crestine si primelor incercari de interpretare istorica (sec. IV) din aceasta perspectiva.

Crestinismul a impus o noua viziune asupra evolutiei societatii omenesti potrivit careia in istorie exista un sens ascendent (spre divinitate) in opozitie cu conceptia ciclica laica, a vesnicei reveniri.

Istoriografia crestina europeana realizata in primul rand de cleric, la inceputul evului mediu, s-a caracterizat printr-un spirit critic modest de factura stiintifica redusa.

Formele predilecte de exprimare ale istoriografiei amintite au fost analele si cronicile care majoritatea incep de la fondarea lumii in maniera biblica relatand fapte si evenimente aduse la zi. Aceste creatii la o prima apreciere reprezinta un regres in raport cu marile opere istoriografice ale antichitatii. Totusi, anumite elemente de natura istorica atenueaza decaderea fata de etapa amintita si din perspectiva contemporana, valoarea istoriografiei medievale de inceput, ajunge sa fie inteleasa, mai curand in sine decat prin raportarea la istoriografia clasica a antichitatii. Realizarile istoriografice din aceasta vreme, ilustreaza in fond, in pofida tendintei de imitatie (istoricii antici sunt copiati si recopiati integral sau lacunar, limba de scriere ramanand secole bune in continuare, latina), o noua forma de civilizatie cu trasaturi originale desi, in mare parte, la baza sa se afla structurile profund erodate ale unei lumi apuse.

Istoriografia medievala a fost zamislita in trei centre de cultura indisolubil legate de noile structuri ale lumii sec.IV-XV:

- manastirea,

-castelul (curtea regala),

-orasul.

Fiecare dintre aceste centre a produs in plan istoriografic, ca de altfel in intreg ansamblul cultural medieval, o creatie originala specifica.

Istoriografia crestina

Preocuparile istoriografice crestine s-au inregistrat in a doua jumatate a sec.III si inceputul sec. IV. In acest sens, un rol deosebit l-au avut creatiile lui Lucius Lactantius (250), pagan convertit la crestinism. A scris "Institutiile divine"- lucrare pur teologica si "Despre mortile persecutorilor"- o monografie istorica la putin timp dupa decretarea religiei crestine, tolerata in imperiu (315).

S-a straduit sa demonstreze ca mania divina a pedepsit cumplit pe toti imparatii romani care au persecutat pe crestini.

In discursul sau istoriografic, Lactantiu a promovat conceotia providentialista cu privere la mersul istoriei, potrivit careia divinitatea faureste istoria. Descriind sfarsitul persecutorilor, Lactantiu a insistat asupra a trei concluzii (tratate, e drept cu o relativa obiectivitate):

1. toti persecutorii au fost imparati incompetenti si tiranici (datorita masurilor impuse in domeniile fiscal, administrativ si militar );

2. divinitatea l-a pedepsit (chiar daca nu toti au murit de moarte violenta) ;

3. imparatii toleranti ai crestinismului s-au dovedit intotdeauna meritosi si buni conducatori.

Eusebiu din Cesareea (260-340), episcop de Cesareea (Palestina), istoric de limba greaca a fost considerat intemeietor al istoriografiei crestine.

Dintre scrierile sale amintim: Istoria universala care trateaza istoria popoarelor din Orientul Apropiat si bazinul Marii Mediterane pana in anul 325; Istoria ecleziastica care cuprinde fapte si evenimente crestine de la anul nasterii lui Isus pana la domnia lui Constantin cel Mare; Viata lui Constantin in care trateaza teoria cu privire la puterea divina a imparatului, legaturile intre biserica si puterea laica imperiala. In conceptia lui Dumnezeu e cel care guverneaza oamenii prin cuvantul si puterile date monarhului.

Sf. Hieronimus (340-420) de origine dalmata, a scris o Cronica (un catalog cronologic de factura universala care prezinta istoria lumii pana la anul 378). De asemenea, a tradus si a completat in limba latina Cronica universala a lui Eusebiu din Cesareea dar si Biblia in limba latina.

Aurelius Augustinus (354-430), cunoscut drept Sf. Augustin, a fost considerat cel mai valoros scriitor crestin al literaturii latine. Despre viata sa a existat o biografie scrisa de discipolul sau Possidius.

Augustin si-a scris opera din dorinta de a apara pe crestini acuzati de toate relele din imperiu si de invazia vizigotilor lui Alaric asupra Romei din anul 410;

Lucrarea sa Despre cetatea lui Dumnezeu a fost scrisa in intervalul 413-426, in 20 de carti, fiind considerata cea mai valoroasa scriere filosofico-istorica de nuanta crestina. Aceasta reprezinta o incursiune in istoria omenirii din perspectiva biblica, convingerea sa fiind ca unitatea omenirii a fost rupta datorita pacatului originar. In consecinta, lumea s-a impartit in doua: o parte stapanita de fortele malefice, cealalta, guvernata de virtute, iubirea aproapelui si dragostea fata de Dumnezeu. Aceasta din urma, a numit-o Cetatea lui Dumnezeu.

Lucrarea este un discurs apologetic si, in acelasi timp polemic: nu zeii pagani si destinul ci providenta a fost cea care a aparat atatea secole Roma. In viziunea lui, Cetatea divina este vesnica, perfecta si fericita. Cetatea terestra este efemera, simbolizand Imperiul Roman de Apus.

Din punct de vedere doctrinar, originalitatea si valoarea operei lui Augustin sunt indiscutabile: daca Tertulian a propagat faimosul dicton "Cred deoarece este absurd" Sf. Augustin a spus "Cred ca sa inteleg".

In conceptia lui, nu omul, nu fortele dezlantuite ale naturii ci divinitatea faureste istoria. In acelasi timp, Augustin a promovat o viziune liniara asupra timpului. Conform acesteia, timpul se scurge mereu astfel incat prezentul (moment indivizibil si sustras duratei) mediaza permanent intre trecut si viitor. Trecutul este un prezent care nu mai este iar viitorul, un prezent care va fi. Timpul ramane insa, de-a-pururea infinit.

Paul Orosius (380-420), originar din Hispania, a promovat conceptia providentialista asupra istoriei, scriind o istorie universala in sapte carti intitulata Impotriva paganilor in care traditia crestina este imbinata cu cea laica. Mesajul operei este centrat pe istoria crestina a Romei pe evolutia destinului roman in raport cu crestinismul. El a fost convins ca psihologia si comportamentul "barbarilor" s-au schimbat sub impactul crestinismului.

Flavius Magnus Aurelius, cunoscut sub numele de Cassiodorus (485-578), roman de origine, demnitar la curtea regelui ostrogot Teodoric, a scris Istoria universala (cunoscuta si sub numele de Cronica), in anul 519, o compilatie realizata pe baza scrierilor antice, in care a cautat sa demonstreze impacarea dintre gotii navalitori si lumea romana.

O alta lucrare a sa este si Istoria gotilor in care cauta sa demonstreze vechimea acestora considerata egala lumii elene si romane. Autorul confunda pe goti cu getii.

Iordanes (sec. VI), de origine incerta (gota sau alana), a scris o istorie a gotilor intitulata De origine actibuscque getarum (Getica) in anii 551-552, pe baza lucrarii lui Cassiodorus in care confunda si el pe geti cu goti, pledand totodata, in favoarea intelegerii gotilor cu romanii. O alta lucrare importanta, ca gen o istorie universala dedicata Imperiului Roman, a fost De sumana temporum vel origine actibusque gentis romanorum. Bun cunoscator al realitatilor dunarene (confuzia get-got pare a fi una deliberata) a atestat ca imparatul Aurelian a retras din Dacia nu populatia ci numai armata si administratia imperiala.

Grigore din Tours (538-594), considerat un Herodot al istoriografiei medievale, a fost episcop franc in regiunea Clermont-Ferand. A scris Istoria eclezistica a francilor    - o incursiune in lumea franca a anilor 544-594, in care a cautat sa demonstreze ca francii reprezentau noul "popor ales de Dumnezeu". Opera sa este bogata in informatii cu privire la organizarea curtii regale france, la viata nobilimii si la moravurile epocii.

Isidor din Sevilla (570-636), episcop de Cartagena, erudit si colectionar celebru de manuscrise antice, a scris Etimologiarum libri XX, o enciclopedie avand la baza opera lui Suetoniu. Intre lucrarile de istorie ale sale se inscriu Cronica mare si Cronica mica in care a expus evolutia umanitatii de la facerea biblica la anul 615;

Cea mai importanta realizare a lui Isidor ramane indiscutabil Istoria gotilor, vandalilor si suevilor care ofera informatii despre migratori precum si multumirea autorului fata de biserica catolica promotoare a ordinii si linistii in Spania.

Beda Venerabilul (673-735), episcop de Sevilla, apoi calugar retras intr-o manastire din nordul Angliei a fost preocupat de cronologie scriind doua importante lucrari in acest domeniu (De temporibus si De temporum ratione), care au constituit baza cronologiei medievale; calculele sale l-au determinat sa aprecieze momentul facerii lumii, anul 5.211 a.Cr. A scris de asemenea si Istoria ecleziastica a poporului englez in care incepe cu descrierea Britaniei si incursiunea lui Caesar, eludand modelul crestin uzual care impunea ca inceput, varianta biblica;

Caracterul laic este evident in lucrare, de altfel bine documentata, avand ca baza surse antice aduse unele chiar de la Roma. O dovada a valorii operei sale, o constituie traducerea in anglo-saxona mai tarziu de insusi regele Alfred cel Mare.

Paul Diaconu (720-799), istoric de origine longobarda, inalt demnitar la curtea din Pavia, a scris Istoria romana in care, dupa modelul lui Eutropiu, a carui opera o prelucreaza in spirit crestin, continua expunerea evenimentelor pana la domnia lui Iustinian (527-565) fiind o compilatie a scrierilor lui Orosius, Grigore din Tours si Beda Venerabilul. Importanta ramane insa Istoria longobarzilor, opera care reprezinta o reusita sinteza a epocii in care meritele autorului ies in evidenta: limba literara folosita, promovarea traditiilor populare, identificarea toponimica sau repertorizarea monumentelor istorice.

Eginhard sau Einhard (770-840), istoric frac la curtea lui Carol cel Mare, a fost secretar particular al urmasului lui Crol, Ludovic. Opera sa principala a fost Viata lui Carol cel Mare in care a urmat modelul lui Suetonius din Vietile celor doisprezece Caesari.

Din aceasta perioada (sec. X) dateaza si corpusul de cronici intitulate Analele stapanirii francilor, care redau faptele de lupta ale francilor si ale lui Carol cel Mare.

Otto de Fraissing (1114-1158) a facut parte din familia imparatului german Otto de Saxonia, episcop german, participant la Cruciada II. Cea mai importanta lucrare a sa a fost De duabus Civitatibus, o cronica ce evoca principalele evenimente de la inceputurile lumii, pana in 1146. Sub raportul conceptiei, lucrarea se aseamana cu cea a Sf. Augustin. A dat o interpretare universalista evolutiei umanitatii de pe pozitii teocratice si imperiale, teoritizand legitimitatea Imperiului Romano-German, prin ideea providentei sale divine.

Abatele Mathieu de Vendome (sec. XIII) la manastirea Saint-Denis care a avut initiativa reunirii vechilor cronici franceze intr-un singur corpus- Grandes chroniques de France.

Mattheus Paris (1200-1259), cronicar englez, care a studiat in tinerete la Paris s-a atasat ordinului Benedictin la manastirea St. Albas, din Anglia. A scris doua lucrari importante - Cronica Majora (care relateaza evenimente istorice pana in 1259) si Historia Anglorum (sau Historia Minor) reprezentand un rezumat al perioadei de dupa cucerirea normanda, pana la anul 1253, folosind o varianta documentatie devenind un cronicar de mare valoare in epoca.

Principala scriere al lui Jean Frooissart (1333-1400), cronicar francez, a fost Cronique de France, d'Anglettere, d'Ecosse et d'Espagne care a reprezentat o scirere cu un caracter universal asupra razboaielor si mentalitatii medievale, a diferitelor tari europene, relatamd perioada 1326-1399. Autorul a folosit o variata informatie, realizand practic, un ghid pentru intelegerea occidentalului medieval in sec. XIV. Stilul folosit a fost acela al unui memorialist care a cultivat in mod constient sentimentul onoarei, cavalerismului, eroismului si spiritul de aventura.

Philippe de Commynes (1447-1511), om politic, demnitar la curtea multora dintre regii Frantei, a avut o viata tumultoasa parasindu-l pa Carol Temerarul in 1472 (in serviciul caruia se afla) trecand de partea lui Ludovic XI, care l-a facut consilier regal. Dupa moartea acestuia, pentru ca l-a sprijinit pe ducele de Orleans, a fost inchis si bunurile sale confiscate. Nu dupa mult timp, a fost gratiat si l-a insotit pe Carol VIII, in 1494, intr-o expeditie in Italia. In sfarsit, a servit si sub Ludovic XII (fostul duce de Orleans), pentru o scurta perioada.

A scris o lucrare intitulata Memorii in care a relatat, in stilul cronicaresc, fapte si evenimente din vreme a regilor Ludovic XI si Carol VIII (1464-1498). Lucrarea a reprezentat cel mai important izvor narativ pentru cunoasterea domniilor regilor Frantei din acea perioada si a fost tradusa in mai multe limbi dupa moartea sa, fiind studiata cu atentie de monarhii Henric IV sau Carol Quintul. Tablourile pe care le-a realizat monarhilor amintiti, precum si preocuparile sale de a descifra moralitatea epocii, l-a apropiat de mai multe ori, de stilul lui Niccolo Machiavelli, avandu-se in vedere conceptia pragmatica promovata asupra istoriei, chiar daca, a acordat vointei divine un rol primordial in raport cu puterea oamenilor de a controla evenimentele. (V. Curticapeanu)

Istoriografia bizantina

Dezvoltarea Imperiului Bizantin pe diferite planuri (in special in timpul domniei lui Justinian- 527-565), incepand cu sec. XIV, a permis afirmarea istoriografiei bizantine. In cultura bizantina si implicit in istoriografie, s-au putut urmari doua componente: filonul antic si conceptia crestin ortodoxa. Se poate afirma totusi, ca istoriografia bizantina a fost subordonata politicii si bisericii.

Merita de subliniat faptul ca ea a exercitat o puternica influenta asupra culturii popoarelor din sud-estul Europei, in special asupra statului Kievean si asupra slavilor, in general.

Datorita ortodoxiei crestine dar si a diferitelor conditii ale vremii, istoriografia romaneasca a fost si ea influentata de cea bizantina.

Procopios din Caesareea (500-562), secretar al generalului Belizarie, pe care l-a insotit in campaniile din Persia, Africa de Nord, Italia. La Constantinopol a ocupat diferite functii oficiale, fiind considerat intemeietorul istoriografiei bizantine.

Opera sa cuprinde lucrarile: Cartea Razboaielor (autorul prezinta razboaiele Imperiului cu persii, vandalii si ostrogotii), Istoria secreta (in care critica regimul autoritar al lui Justinian), Despre edificii (prezinta date importante despre monumentele si istoria artei bizantine, cu unele referiri si la istoria noastra).

Constantin Porfirogenetul (905-959), imparat al Imperiului Bizantin, care in lucrarile sale Despre administrarea imperiilor sau Despre ceremoniile de la curtea bizantina, prezinta multe informatii despre zona Dunarii de Jos.

Kekaumenos (sec. XI), in opera sa Strategicon prezinta date despre invazia pecenegilor dar si despre diferite evenimente din Imperiu, amintind si "poporul blahilor", despre razboaiele dintre Traian si Decebal sau despre vlahii din Thesalia (rascoale din 1066).

Autorul consemneaza, pe langa unele traditii despre originea dacilor, cuvintele rostite de un soldat bizantin: Torna, torna, fratre.

Ana Comnena (1083-1150), fiica imparatului Alexie Comnenul (1069-1118) are caprincipala opera Alexiada scrisa in 15 volume.

Utilizand documente de cancelarie sau propriile sale amintiri, autoarea a prezentat evenimentele din timpul domniei tatalui sau, amintind si despre formatiunile politice din Dobrogea conduse de Tatos, Stza si Sestlav.

Constantin Manases (1143-1181), mitropolit bizantin, a scris lucrarea Cronograf, o istorie universala (de lainceputuri, pana in 1081) in versuri, care a influentat si lucrarile cronicarului Macarie.

Nicetas Khoniates (sec. XII) a detinut de asemenea, diferite functii la curtea bizantina. Istoria sa (in 21 de volume) reda diferite evenimente pentru perioada 1118-1206, continand si informatii despre intemeierea Imperiului Vlaho-Bulgar.

Ioan Kinnamos (sec. XII) in cartea sa intitulata Epitoma ne ofera date despre participarea vlahilor alaturi de Manuel Comnenul impotriva ungurilor, subliniindu-le originea latina.

Mihai Ducas (1400-1470) a trait o mare parte a vietii sale in Asia, scriind apoi Istoria turco-bizantina. Autorul prezinta informatii bogate despre Imperiul Bizantin si cel turc, descrie dramatismul anului 1453 si ne ofera si cateva date despre istoria romanilor.

Georgios Sfrantzes (sec. XV) in opera sa, Memorii ne ofera date importante despre viata politica si diplomatica a Imperiului Bizantin. De asemenea, intalnim si unele informatii despre zona patriei noastre.

Laonic Chalcocondil (1430-1464) a reusit sa redea in lucrarea intitulata Cresterea puterii turcesti, caderea imparatiei bizantine evenimente ale istorie turco-bizantine din perioada 1299-1461. Tot el descrie incursiunea lui Mahomed II in Muntenia.

Cristobul din Imbros este cel care incheie istoriografia bizantina, scriind Din domnia lui Mahomed II, in care, ca reprezentant al cercurilor politice bizantine ce doreau o colaborare cu turcii, falsifica unele evenimnte pentru a-si sustine punctul de vedere (victoria lui Vlad Tepes din 12462, o prezinta ca pe o infrangere). (V Curticapeanu)

Cronici din Ungaria, Rusia si Polonia

Gesta Hungarorum - este opera notarului maghiar, Anonymus redactata la sfarsitul sec. XII sau XII. A fost scrisa la porunca fie a regelui Bela II, fie a regelui Bela III pentru a glorifica faptele de vitejie ale ungurilor. Pentru istoria romanilor, ea are o importanta deosebita, deoarece prezinta informatii despre formatiunile politice prestatale din Transilvania.

Dupa toate probabilitatile, anonimul notar avea studii la Sorbona, fiind un calugar catolid italian.

Simon de Keza (sec. XIII) a oferit la randul sau, date despre romanii, maghiarii si secuii din Transilvania din sec. XIII, in Despre originea si faptele ungurilor.

Cronica pictata de la Viena a completat informatiile lui Anonimus. Aceasta ne prezinta date despre conflictul din 1330, dintre Basarab I si Carol Robert, regele Ungariei.

Jan Dlugosz (1415-1480) in Istoria Poloniei ne ofera date despre Stefan cel Mare.

Calugarul Nestor, de la manastirea Pecerska din Kiev, este autorul cronicii resesti- Povestea anilor trecuti, scrisa probabil in sec. XI.

Folosind letopisete, documente vechi, declaratii ale unor martori oculari la diferite evenimente, autorul reda o serie de informatii: crestinarea rusilor, elogiul ortodoxismului. Cronica are o parte introductiva de istorie biblica universala pana la fondarea Kievului (sec. VI-VII). Autorul ne ofera si date despre vlahi.    

Istoriografia islamica

Lumea islamului de la inceputurile sale a cultivat o istoriografie ale carei caracteristici, in linii generale, pot fi considerate urmatoarele:

a. slaba documentatie;

b. critica redusa a surselor (izvoarelor);

c. unitatea spirituala datorata Coranului, reala o vreme si relativa ulterior.

Istoriografiei islamica are urmatoarele componente:

a. istoriografia araba,

b. istoriografia persana,

c. istoriografia otomana.

In primul caz, interesul pentru scrisul istoric apare in secolul VIII, autorii arabi urmarind sa descrie campaniile de expansiune ale lumii arabe, asa cum a fost cazul lui El Waqidi. In secolul IX se poate vorbi de un moment de varf prin cultivarea genului de istorie universala: Culegerea binecuvantata, Colierul de perle, Placerea oamenilor sau Minunile predestinarii care laolalta, par a fundamenta viziunea universalista, intalnita la Tabari (838-923), semnatar al Istoriei profetilor si a regilor. La randul lui, Al Masudi a dezvoltat anecdota istorica, aceasta capatand o noua dimensiune in opera lui Imadeddin (1125-1201). In mod aparte, in lumea araba se constata un interes specific pentru istoria culturii sia reprezentantilor domeniului. Asa se explica in fond, cum in secolul al XI lea a fost realizata o istorie impozanta a savantilor din Bagdad in 14 volume. In mod similar, in secolul urmator Ibn Asachin a realizat o istorie a savantilor din Damasc in numai putin 80 de volume.

Alte nume importante ale istoriografiei arabe au fost: Ibn Al Atir (1160-1234) autor al lucrarii Istoria universala si Ibn Al Khatib (1313-1374) semnatarul lucrarii Istoria Granadei.

In sfarsit, pe fundalul unei accentuate decaderi a scrisului istoric arab, a stralucit opera lui Ibn Khaldun (1332-1406) autor al Cartii povetelor si a datelor despre viata arabilor, cu o interesanta introducere de "teoria istoriei" sau Istoria universala (Kitab Al Ibar ) scrisa in sapte volume la Cairo in 1384, in care sunt informatiipretioase despre arabi alaturi de bizantini, evrei, persi, goti, etc.

In privinta istoriografiei persane, se remarca in mod deosebit creatiile in limba araba avand ca scop glorificarea faptelor Profetului, intr-o vreme in care se produsese divizarea Islamului in varianta sa ortodoxa (sunismul) si in varianta adoptata de persani (siismul).

Intre numele de marca ale secolului al XI lea retinem pe Firdousi autorul celebrei epopei Sah Name (Cronica sahilor). Mentionam ca in secolele urmatoare, alarturi de epopee ca gen, persanii vor aborda si istorii universale, istorii ale dinastiilor, monografii orasenesti sau biografii.

La randul sau, Rasid Ed Din (1247-1318) a redactat o importanta Culegere de cronici in care dedica prima parte istoriei expansiunii mongole iar partea a doua genului de istorie universala cunoscut.

Instaurarea dinastiei Safavizilor va da un nou impuls istoriografie, ce va culmina in secolul XVIII cu creatiile lui Marza Muhamad, care a intocmit o cronologie a dinastiilor musulmane pana la 1714.

In ce priveste componenta istoriografica otomana, se impune de la inceput constatarea ca desi (asa cum scria in 1938 Franz Babinger, analizand originea si fazele evolutiei scrisului otoman), numarul de peste "500 de istoriografi" ar fi trebuit sa insemne un tablou convingator in ce priveste valoarea sa, in realitate "creatiile istoriografice au avut un caracter de expuneri neevoluate, naļve ca forma si fond". Babinger compara scrisul istoric otoman cu creatiile bizantine contemporane insistand asupra amestecului naiv de legenda si istorie, apreciind totodata, ca otomanii "au reprezentat un popor tipic de pastori acomodat la viata sedentara pentru care numai destinul exceptional al stapanitorului, inaltat deasupra masei parea sa aiba o valoare general omeneasca". In opinia lui, Oguz fusese cu certitudine o personalitate istorica invocata, cantata si sarbatorita de selgiucizii din Rum (Konya). Apoi, legendele despre el, au devenit faimoasa Oguzn- name, prin anul 700 al Hegirei pentru otomani, aproximativ 1300.

In realitate primul cronicar autentic turc, a fost Iahsi Fakin (1400) a carui cronica nu s-a pastrat. Istoriografia va cunoaste un avtant deosebit in vremea lui Murad II (1421-1451), care ordonase continuarea scrierilor tevarih-i-al-i Osman, adica Istorii ale dinastiei lui Osman, incepand cu anul 1421 (824 al Hegirei).

In timpul lui Mahomed al II lea, o importanta contributie la istoriografia oomana si-a adus-o Orudj, analist din Adrianopol, autor al unei ample cronici in limba turca, scrisa dupa 1453. Tot acum, va scrie dar in persana, o cronica similara Sukri si alti doi cronicari "specializati" in cronici ritmate, fratii Hamza si Ahmed. In sfarsit, tot acum a aparut si Cronica lui Asic-Pasa-Zade (editata de F. Giese din Breslau). Cercetarea istoriografica va continua dupa 1500, in vremea lui Baiazid al II lea (1484-1512) si Selim I (1512-1520), in timpul carora s-a remarcat Nesri, autor si el al unei cronici de mare insemnatate. Intre analistii de valoare l-a ocupat Idis Bidtlisi care a scris din porunca lui Baiazid al II lea o cronica ritmata in 80.000 de versuri, in persana, intitulata Cele opt raiuri (Hest bihist).

Tot acum, au fost redactate si lucrarile Chemal Pasa Zade si Muhi Ed Din Chemali (traduse de Hans Candir si I. Leubclavius din Amelsburen).

In timpul lui Soliman cel Mare, Nasuh Matraki a scris doua interesante lucrari intitulate Soliman name si Cronica cuceriri Moldovei (1538). Trebuie spus ca acum, un rol deosebit l-au avut marii viziri care au coordonat indeaproape publicarea cronicilor, ei insisi semnand astfel de opere: Rustem Pasa, Lufti Pasa, Hodja Sadedin- 1536-1599- (Coroana istoriilor,tradusa in secolul XVIII in italiana si ulterior in limba franceza).

La mijlocul secolului XVI, au fost compuse numeroase compendii istorice precum cel al lui Nisandji sau Mustafa Ali (1541-1599) semantar si al lucrarilor Esenta informatiilor, Istoria lumii de la Adam la sfarsitul secolului XVI    si Vietile oamenilor de arta. Despre acesta din urma, Babinger scria ca refuzase "sa redea faptele colorate ori falsificate de dragul stapanilor".

In secolul al XVII lea l-au avut creatiile lui Hodja Husein, Ibrahim Pecevi si Evlia Celebi (1611-1682), autor al unei impozante lucrari in zece volume. Este de mentionat faptul ca in acel secol un rol important a fost acordat redactarii de istorii oficiale iar analistii imperiului au insotit de cele mai multe ori sultanii in campaniile acestora si au realizat de fiecare data copii dupa actele oficiale de stat. Din aceasta perspectiva, institutia analistilor aulici otomani a evoluat constant impulsionata de celebra familie Koprulu.

De retinut:

- cadrul general al istoriografiei medievale occidentale;

- specificul istoriografiei crestine si principalii reprezentanti;

- istoricii cruciadelor si progresele cronicarilor francezi;

- specificitatile istoriografiei bizantine si reprezentantii sai;

- istoriografia islamica, componentele sale (araba, persana, otomana), reprezentanti.