Statele scandinave, iberice si italiene, olanda in sec. xvii-xviii - evolutia teritoriala

Acest guvernamant cu totul militar a influentat moravurile si a ajuns sa determine moda. Populatia capata, pe nesimtite, un aer de usoara amaraciune

Nimeni in toate statele prusiene nu avea mai mult de 3 coti de postav in haina sa si mai putin de 2 coti. Femeile fugeau de societatea barbatilor, si acestia se consolau de absenta lor cu vin, tutun si bufonerii grosolane. Moravurile noastre nu mai semanau nici cu ale stramosilor, nici cu ale vecinilor nostri; noi eram originali si aveam cinstea de a fi imitati de cativa mici principi din Germania.

Incepand cu domnia lui Frederic I, s-a alunecat spre multe abuzuri in materie de impozite, care au devenit arbitrare. Plangerile din intreg statul cereau o reforma fiscala. Examinandu-se aceasta problema, se ajunse la concluzia ca nu mai exista nici un criteriu dupa care sa fie impusi proprietarii de pamant; de asemenea s-a observat ca in unele privinte se mentin impozitele in aceeasi stare in care erau inaintea Razboiului de 30 de Ani; dar ca toti proprietarii de pamanturi destelenite dupa acea epoca, al caror numar era considerabil, erau taxati in moduri diferite. Ca sa introduca o proportionalitate a acestor impozite, regele ordona sa se masoare exact toate terenurile cultivabile si restabili echitatea contributiilor, in raport cu diferite clase de pamanturi - bune sau rele. Fiindca pretul marfurilor crescuse destul de mult de pe timpul Marelui Elector (este vorba despre Frederic Wilhelm I, principe-elector de Branderburg in 1640-1688 - n.n.) el ridica si impozitele in raport cu aceste preturi, ceea ce spori in mod considerabil veniturile. Insa pentru a da cu o mana ceea ce lua cu alta, el a infiintat cateva noi regimente de infanterie si isi spori cavaleria asa incat armata crescu pana la 60.000 de oameni. Aceste trupe le-a repartizat in toate provinciile sale, asa incat banii, pe care ei [cetatenii] ii plateau statului, li se restituiau in permanenta prin mijlocirea trupelor (adica, prin partile pe care armata le achita cetatenilor pentru produsele pe care le cumpara - n.n.). Pentru ca taranul sa nu fie impovarat cu intretinerea soldatilor, intreaga armata, atat cavaleria, cat si infanteria, fu cantonata in orase. Prin acest mijloc accizele (adica, un impozit indirect local, reprezentat de taxe pe bauturi si alte produse alimentare care se percepeau la desfacerea lor intr-o localitate - n.n.) sporeau castigurile, disciplina se intarea in aceste trupe, pretul marfurilor crestea, iar lana noastra, pe care o vindeam strainilor si o cumparam din nou, dupa ce era prelucrata, nu mai iesea din tara. In scopul ca aceasta armata, care, incepand cu anul 1718, se cifra la aproape 60.000 de oameni, sa nu mai fie o povara pentru stat prin numarul recrutilor de care ea avea nevoie, regele dadu o ordonanta, conform careia fiecare capitan era obligat sa faca inrolari din intregul imperiu. Cativa ani dupa aceasta, regimentele erau compuse jumatate din cetateni, jumatate din straini.

Spania

In prima jumatate a secolului al XVI-lea, in timpul domniei regelui Carol I de Habsburg al Spaniei (respectiv, imparatul Carol al V-lea al Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana) (1516-1556), Imperiul Spaniol cunoaste apogeul puterii. In 1555, Carol al V-lea abdica, impartind posesiunile intre fiul Filip al II-lea de Habsburg (1556-1598), care primeste Spania, Tarile de Jos si posesiunile din Italia, si fratele Ferdinand.

Prin pacea de la Cateau-Cambrésis - care pune capat unui lung conflict cu Franta, de peste 40 de ani -, este consfintita dominatia spaniola pe continent.

Noul rege Filip al II-lea de Habsburg duce o politica de persecutii religioase - arabi, evrei, protestanti.

Tot acum, insa, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, incepe o decadenta lenta, dar constanta a Spaniei; astfel, in 1566 incepe rascoala din Tarile de Jos, care va rezista represiunii spaniole pana in 1648; in 1588, flota trimisa trimisa impotriva Angliei (Invincibila Armada) este distrusa.

La inceputul secolului al XVII-lea persecutiile religioase iau amploare; sunt expulzati moriscos (musulmanii din Spania dupa reconquista din 1492, supusi convertirii fortate), peste 500.000 stabilindu-se in Maghreb, si evreii - ceea ce agraveaza cruza economiei spaniole.

In 1640, prin Pacea din Pirinei se punea capat conflictului cu Franta, Spania incepand a pierde teritorii - Artois, Luxemburg, Roussillon, mai apoi Franche-Comté.

In 1700 moare, fara a lasa mostenitori directi, Carol al II-lea de Habsburg (1665-1700); tronul revine lui Filip al V-lea de Bourbon, nepot al regelui francez Ludovical XIV-lea, ceea ce duce - ca urmare a opozitiei principalelor puteri ale vremii -, la declansarea Razboiului de Succesiune la tronul Spaniei; prin pacile de la Utrecht si Rastadt (1713-1714), Filip al II-lea de Borbon obtine tronul, dar Spania este obligata sa cedeze noi posesiuni - din Italia si Tarile de Jos (Austriei), Sicilia (lui Amedeo al II-lea de Savoia), respectiv Gibraltarul si Minorca (Angliei).

In timpul domniei lui Filip al V-lea (1700-1746) (cu el incepe dinastia de Bourbon), are loc o centralizare puternica, dupa modelul Frantei. Reformele militare si navale ofera Spaniei o flota tot atat de puternica precum flotele franceza si engleza. Ferdinand al VI-lea (1748-1756) lasa ministrilor sai sarcina de a continua politica de modernizare inceputa cu un secol in urma.

Carol al III-lea (1759-1788) a domnit la inceput in Neapole si Sicilia. Bizuindu-se pe ministri competenti, el incearca sa dea o noua stralucire regatului. Pe plan politic, intareste autoritatea monarhica inspirandu-se din centralismul francez si sistemul de intendenti. Desi catolic fervent, separa cu grija problemele politice de chestiunile religioase si combate reticentele Bisericii, atasata traditionalei sale preponderente in Spania (expulzeaza Ordinul Iezuitilor, in 1767). In 1763 insa, Spania mai pierde o posesiune - Florida, ca urmare a Pacii de la Paris, care pune capat Razboiului de Sapte ani (1756-1763).

In perioada napoleoniana, Spania este invadata (in 1808); au loc lupte indelungate, iar rege este numit Joseph Bonaparte (1808-1813); dinastia de Bourbon este restaurata, prin regele Ferddinand al VII-lea (1808; 1813-1833).

Portugalia

La sfarsitul secolului al XVI-lea (1580), Portugalia este ocupata de trupele spaniole, Filip al II-lea fiind recunoscut ca rege decatre Cortesuri; in 1640, o revolta antispaniola, incurajata de Franta, il aduce pe tron pe ducele Joao al IV-lea de Bragança; are loc un razboi, incheiat in 1688 prin recunoaasterea independentei Portugaaliei, sub regele Alfonso al VI-lea.

De la tratatul Methuen (1703), Portugalia este un adevarat protectorat englez, alianta cu Anglia devenind o trasatura constanta a politicii portugheze.

Domnia lui Joao al V-lea (1706-1750), lasa monarhia sub influenta unei Biserici atotputernice, care nu permite transformarea regatului.

José I (1750-1771) lasa sarcinile guvernarii in seama energicului marchiz iluminist Pombal (1699-1782), care se razboieste cu aristocratii si ii expulzeaza si el pe iezuiti (1768), exercitand o adevarata dictatura in numele regelui. In schimb, Maria I, asociata sotului ei Pedro al III-lea, revine la vechea politica (dupa ce il inlatura pe Pombal): Portugalia devine cel mai clerical stat din Europa.

In timpul invaziei napoleoniene (1807-1811), familia Bragança paraseste tara si se refugiaza in Brazilia.

La Congresul de la Viena (1814-1815), Portugalia este restituita familiei de Bragança (dar, sub regenta engleza). In 1821, regele Joao se intoarece in tara, chemat printr-o revolutie liberala si antiengleza, si este adoptata o Constitutie.

Olanda

In secolul XVI Tarile de Jos (Olanda moderna, Belgia si Luxemburgul) erau formate din 17 provincii separate, fiecare beneficiind de vechile drepturi si traditii, fiind insa supuse Ducelui de Burgundia. Incepand din 1556, acestea au devenit supuse regelui Filip al II-lea al Spaniei, ale carui numeroase teritorii peste care domnea l-au facut cel mai puternic conducator din intreaga Europa acelei perioade.

Revolta din cele 17 provincii impotriva autoritatii lui Filip a avut consecinte profunde si de lunga durata.

Spaniolii au reusit sa-si mentina stapanirea asupra sudului (Flandra), care a ramas catolic si care a devenit independent (sub numele de Belgia) abia in secolul XIX (1830).

Pana in 1581, provinciile din nord s-au separat, formand o republica protestanta: Provinciile Unite ale Olandei, numite adeseori Olanda, dupa denumirea celei mai mari provincii olandeze. Provinciile erau foarte avansate din punct de vedere economic, cu orase fondate cu mult timp in urma; la inceputul domniei lui Filip, cel mai mare oras, Antwerp, era centrul comercial si financiar al Europei de Nord. In alte zone agricultura, textilele, pescuitul si construirea de vapoare erau importante, iar orasul nordic Amsterdam avea un rol important in comertul prosper din Marea Baltica. Unul dintre obiectivele lui Filip - care nu parea irational din punctul sau de vedere - era sa mareasca taxele pe aceste bunuri prin abolirea privilegiilor provinciilor; asemenea celorlalti monarhi din vremea sa, dorea unirea si centralizarea regatelor sale. In acest caz, centralizarea insemna conducerea din indepartatul Madrid, lucru materializat de prezenta garnizoanelor spaniole in Tarile de Jos. Centralizarea implica, de asemenea, prinderea si arderea protestantilor de catre Inchizitie, procedura ce a devenit foarte raspandita in aceasta epoca dura.

Rascoala calicilor

Datorita motivelor de mai sus, protestele impotriva politicii lui Filip s-au intensificat in anul 1560, acestea fiind conduse de nobili, cum ar fi contele Egmont si Wilhelm de Orania; ei si succesorii lor erau cunoscuti - la inceput intr-un mod dispretuitor - sub numele de Calici (les Gueux). Filip le-a raspuns printr-o politica de represiune, trimitandu-1 pe ducele de Alba, din Spania, cu o armata foarte puternica si instructiuni de a distruge ori rezistenta. Alba a ascultat ordinele, creand un "Consiliu sangeros" si executandu-l pe Egmont si pe alti nobili moderati si loiali acestuia. Desi s-a aflat in exil pentru o perioada de timp, Wilhelm de Orania a reusit sa se ase; in fruntea opozitiei. A fost poreclit Wilhelm Taciturnul, datorita discretiei sale, si a reusit sa uneasca diferitele grupari de luptatori.

In 1572, o astfel de grupare, o flota semipirata de "calici maritimi", a opus rezistenta printr-o revolta, ocupand orasul Brill. Dupa aceasta au urmat o serie de alte revolte impotriva spaniolilor la care participau in cea mai mai parte protestanti, majoritatea apartinand unei secte severe: cea calvinista. Desi se aflau inca minoritate, acestia au reusit sa-si sporeasca numarul si influenta; acesta fiind unul din motivele care au dus la divergente intre provincile din nord si cele din sud.

In 1579, sapte din cele mai radicale provincii nordice (protestante) au format Uniunea de la Utrecht care, doi ani mai tarziu, in 1581, a renuntat la suveranitatea lui Filip, se declara independente, devenind o republica olandeza, Provinciile Unite (in acelasi timp, provinciile catolice din sudul Tarilor de Jos se supun dominatiei spaniole).

Lupta pentru supravietuire abia incepuse. Trimis de Filip sa restabileasca pozitia spaniola, un soldat si om de stat competent Alessandro Farnese, duce de Parma, a reusit sa ocupe majoritatea provinciilor din sud prin concesii, indreptandu-se apoi hotarat spre nord. Ajutorul francez n-a venit, Wilhelm Taciturnul a fost asasinat, Antwerp a cazut, iar o forta expeditionara sub conducerea contelui de Leicester, favoritul reginei Elisabeta, nu a avut succes. Rezistenta olandezilor, insa, era de neinvins, sprijinindu-se pe flota putemica si pe terenurile apoase din nord. Dar mai importante erau presiunile asupra intinsului Imperiu Spaniol, care isi limitase resursele si care, in momente vitale, a eliberat pe ducele de Parma de sarcinile pe care le avea. In consecinta, nordul a supravietuit, iar in 1609 s-a incheiat un armistitiu pe 12 ani, prin care Spania recunostea independenta celor sapte provincii.

Cand acesta a luat sfarsit, in 1621, Spania si Olanda au intrat din nou in razboi - un razboi care a generat un conflict european de mari proportii, Razboiul de 30 de Ani. Doar dupa terminarea acestuia, in 1648, independenta Republicii Provinciilor Unite (Olanda) a fost recunoscuta oficial.

Noua republica

In timpul acestor lupte noua republica a devenit o mare putere economica. Blocada olandeza de pe raul Scheld a ruinat orasul Anvers, permitand dezvoltarea spectaculoasa a Amsterdamului. Devenind protestanta, insa uimitor de toleranta, Olanda a atras oameni abili - refugiati din sud, evrei, protestanti francezi - a caror competenta a contribuit mult la succesul acesteia. Industria olandeza s-a dezvoltat, iar navele olandeze transportau marfa multor tari in intreaga lume.

In secolul al XVII-lea olandezii devin cea mai importanta putere comerciala si maritima din Lume, "prima natiune capitalista", care, totodata, a instaurat o mare libertate religioasa, a constiintei si a cuvantului.

Fiind constienti de sursa prosperitatii lor, olandezii au dus razboaie pentru a castiga avantaje comerciale unice, inclusiv doua razboaie (in perioada 1652-1667) impotriva protestantilor din Anglia, ca urmare a Actului de Navigatie britanic ce stabilea exclusivitatea corabiilor engleze in comertul din si inspre Anglia; prin Pacea de la Breda (1667), Olanda recunoaste superioritatea englezilor.

Un alt razboi este purtat cu Franta (1672-1678), ca urmare a politicii protectioniste a lui Ludovic al XIV-lea; prin Pacea de la Nijmegen (1678), este garantata integritatea teritoriala a Tarilor de Jos, care se aliaza cu Anglia (pentru contracararea Frantei).

Olandezii au devenit, de asemenea, fondatorii unui imperiu colonial, stabilind centre comerciale in Indiile de Est si India, la Capul Bunei Sperante si in cele doua Americi (ei infiinteaza, colonia New Amsterdam, devenita New York in 1664, cand cade sub stapanirea englezilor), obtinand profituri de pe urma zaharului indian, sclavilor din Africa, precum si din mirodeniile orientale.

Aflat la apogeu la inceputul secolului XVII, succesul Olandei fusese atat cultural cat si material. In randul pictorilor olandezi erau si nume ca Rembrandt, Hals, Vernyeer si Ruysdael; Huygens si Leeuwenhoek erau pionieri ai stiintei, juristul Hugo Grotius a devenit unul dintre fondatorii dreptului international, iar prin Baruch Spinoza, Olanda a oferit o figura marcanta filosofiei europene

Epoca de aur a fost insa de scurta durata. In cele din urma, un mic stat continental, cu resurse limitate, nu putea concura cu marile tari invecinate. Amenintata de ambitiile lui Ludovic al XIV-lea al Frantei, Olanda a fost tarata intr-o serie de razboaie europene care au epuizat-o. Depasita din punct de vedere economic de catre Franta si Anglia, pana la inceputul secolului XVIII Olanda devenise o tara cu o prosperitate limitata, insa era, totusi a doua putere a lumii in acea perioada.

Provinciile Unite au incetat de a mai fi o putere importanta si sunt acum satelitul Angliei.

In timpul Revolutiei Franceze si e Epocii Napoleoniene, Tarile de Jos sunt invadate de trupele franceze, este creata Republica Batava (1795), devenit Regatul Olandei in 1806.

Congresul de la Viena (1814-1815) contopeste Provinciile Unite si Tarile de Jos belgiene intr-un regat unic. In 1830 se produce separarea, formandu-se Regatul Belgiei, care devine o monarhie constitutionala ereditara sub Leopold I de Saxa-Coburg-Gotha (1831-1865).

Statele italiene

In Peninsula Italica, perioada de stralucire economica si civila a Evului Mediu tarziu (secolele XII-XV) confirma particularitatile ce au facut imposibila unirea politica a Peninsulei, a multiplelelor nuclee de guvernare. Dupa secolul al XV-lea, Italia devine obiectul luptelor pentru suprematie ale puterilor europene, in timp ce in Europa centrul de greutate economica se muta in Nord.

Impartita intre Franta si Spania, supusa hegemoniei spaniole din secolul al XVI-lea pana la inceputul secolului al XVIII-lea, Peninsula a intrat apoi in sfera de influenta austriaca, confirmat si prin Congresul de la Viena (1815).

Prin Pacea de la Cambrai,la inceputuil secolului al XVI-lea, consfinteste autoritatea lui Carol al V-lea de Habsburg asupra unei bune parti din Peninsula. Prin Tratatul de la Cateau-Cambrésis (1559) se pune capat conflictului cu Franta, incepand o lunga perioada de dominaatie a Imperiului Spaniol (control asupra ducatului Milano, statutul garnizoanelor pe coasta toscana, regatului Neapole, Siciliei si Insulei Elba); ducatul de Savoia este restituit lui Emanuele Filiberto, care transfera (in 1652) capitala de la Chembéry la Torino); Corsica este restituita Genovei; etc.

La sfarsitul Razboiului de Succesiune la tronul Spaniei, prin Pacea de la Utrecht (1713), este impusa dominatia Austriei asupra Peninsulei (ducatele de Milano si Mantova, regatul Neapole, Sardinia); este consolidata autoritatea familiei de Savoia (in 1720, Sicilia va trece sub stapanirea Austriei, in schimbul Sardiniei, data Savoiei), care ia titlu regal. Regatul Piemont-Sardinia, constituit definitiv dupa schimbarea Sardiniei pe Sicilia, este singurul stat puternic si independent. Casa de Savoia poate sa-si satisfaca aici dorintele de regalitate si construieste un stat inzestrat cu o armata puternica in timpul domniilor lui Victor-Amedeu al II-lea si Carol-Emanuel al III-lea (1730-1773).

In deceniile ce vor urma au loc noi schimburi de teritorii, in general in favoarea casei de Habsburg (Marele Ducat al Toscanei, in 1737) sau celei de Bourbon (regatele Neapole si Sicilia, in 1738); in 1768, Corsica se rascoala impotriva Genovei, care o cedeaza Frantei; etc. In 746, in timpul Razboiului de Succesiune la tronul Austriei (1740-1748), Genova se elibereaza de sub dominatia acesteia (1746), iar prin Pacea de la Aachen (1748), Savoia obtine noi teritorii. Mai multe state italiene se lanseaza in reforme importante sub autoritatea unor printi si ministri autoritari, adepti ai Iluminismului.

Parma, dar si Regatul celor Doua-Sicilii si indeosebi Toscana pe vremea marelui duce Pietro-Leopoldo (1765-1790), fratele mai mic al lui Iosif al II-lea si viitor imparat. Reformele economice, politice si juridice fac din Toscana unul dintre cele mai moderne state europene, dar politica religioasa, considerata prea anticlericala, fac ca spre sfarsitul domniei opinia sa-i fie ostila.

Filozofia Luminilor si transpunerile sale in Peninsula Italica

Dupa declinul din secolul al XVII-Iea. veacul urmator este marcat printr-o innoire intelectuala si morala, influentata, fara indoiala, de cosmopolitismul in crestere al gandirii - venind mai ales din Franta -, bogat insa in filoane originale. Realismul inspira comediile lui Carlo Goldoni (1703-1793), poemele lui Parini, opera bufa a lui G.B. Pergolese sau Domenico Cimarosa. Un suflu patriotic traverseaza tragediile lui Vittorio Alfieri (1749-1803), care ii incita pe italieni, dupa secole de servitute, la desteptare si la ura fata de tirani. Este epoca de aur a peisagistilor, prin scoala venetiana a lui Longhi, Guardi, Canaletto, Tiepolo, si a gravurii, prin Piranesi. Elementul novator este reprezentat de catre savanti: fiziceni, precum Alessandro Volta. fiziologi ca Lazzaro Spallanzani, matematicieni precum Lagrange si mai ales de catre juristi, economisti si politicieni.

La inceputul secolului, un geniu izolat, napoletanul G.B. Vico (1668-1744) elaboreaza o vasta sinteza explicativa a evolutiei umanitatii. Muratori pune bazele istoriografiei italiene. Teoriile liberalismului economic ii inspira pe Antonio Genovesi (care tine primul curs de politica comerciala), G.B. Vaco, G.R. Carli, Ferdinando Galiani, Pietro Verri, cel care deschide calea presei prin culegerea sa Il Caffe (1765). Milanezul Cesare Beccaria (1738-1794) lupta pentru umanizarea dreptului, slujitor nu al represiunii, ci al utilitatii sociale. Mostenitori ai lui Descartes si Newton, investind in ratiune, progres si stiinta o incredere adesea utopica, "iluministii" sunt niste pragmatici care isi propun sa modifice conditiile materiale si sociale din Peninsula. Suveranii vor gasi in ei niste colaboratori pentru actiunea lor reformatoare, ale carei mari teme sunt imbunatatirea administratiei, justitia fiscala, cresterea productiei agricole, idee draga fiziocratilor.

Se impune sa fie inlaturate obstacolele ce blocheaza evolutia: votumul imens al.bunurilor de mana moarta si al pasunilor colective, privilegiile clerului si imunitatile, criticate in numele principiilor janseniste, care se raspandesc incepand din 1740. Din 1767, iezuitii incep sa fie expulzati, iar in 1773 ordinul lor este dizolvat. Este nevoie ca reformele sa atinga in egala masura toate statele, dar unele raman in afara lor.

Piemontut lui Victor Amedeo al H-lea, Carlo Emmanuele al III-lea (1730-1773), Victor Amedeo al III-lea (1773-1796) ramane o monarhie autoritara ai carei suverani cauta mai putin modernizarea decat intarirea instrumentelor puterii lor absolute. Republica genoveza, in plina decadenta, trebuie sa vanda Frantei Corsica rasculata, in 1758. Venetia, dupa o efemera tresarire, pierde Peloponezul prin tratatul de la Passarowitz (1718). Redusa la litoralui adriatic, suportand concurenta portului Trieste si tutela Vienei, ea ramane in mainile unei oligarhii ce traieste in lux si distreaza poporul cu manifestari festive.

Imobilismul politic si social, letargia economica se agraveaza in statele papale.

Cele doua mari puncte de aplicare a politicii Luminilor sunt statele supuse austriecilor si posesiunile Bourbonilor. Reformismul austriac al Mariei-Tereza si al lui Iosif al II-lea este mai sistematic, cu rezultate mai radicale: instituirea cadastrelor si perceperea impozitului de catre agentii guvernului, desfiintarea breslelor, imblanzirea regulilorjudiciare, progesele agricole si aparitia, in campia lombarda, a exploatatiei de tip capitalist, fattorie.

Toscana marelui duce Pietro Leopoldo (1765-1790) este adevarata patrie a Luminilor. Egalitatea fiscala este asigurata, regimul feudal practic abolit, domeniile bisericesti sunt fragmentate in beneficiul micilor proprietari, pedeapsa cu moartea si tortura desfiintate. Pe pamanturile Bourbonilor, actiunea este mai putin coerenta si cu rezultate mai limitate. Regatul Neapolelui condus de Carlos de Bourbon (1734-1759) si Ferdinand al IV-lea (1759-1825) beneficiaza de actiunea ministrului Tanucci si a viceregelui Caracciolo. Structura funciara ramane insa putin modificata, in timp ce eforturile privesc mai ales cresterea eficientei serviciilor pubfice si incurajarea economiei. Totusi, Parma lui Don Felipe (1748-1765) si a lui Ferdinand (1765-1771), gratie eforturilor ministrului francez du Tillot, nu este depasita decat de Toscana. In decursul acestor ani linistiti, Italia este antrenata in marea miscare europeana a cresterii populatiei si preturilor. In 1770, ea numara 16,5 milioane de locuitori.

Se poate vorbi totusi despre un esec ai despotismului luminat, care nu a inlaturat Vechiul Regim, ci doar i-a corijat anumite imperfectiuni. Din 1789, inspaimantati de evenimentele din Franta, suveranii suspenda reformele. Peninsula, care a primit foarte reticent inovatiile industriale venite dinAnglia, ramane esential agricola. Insa cresterea productiei si perfectionarile tehnice, oricat de meritorii, sunt incapabile sa urmeze cresterea demografica. De inovatiile iluministilor nu ajung sa beneficieze si masele.Taranii sunt supusi presiunii individualismului agrar si dorintei de profit a marilor proprietari sau a administratorilor lor. Campurile inchise castiga in intindere si se restrang avantajele colective, pasunile si bunurile comunale, ceea ce permite cu greu plebei rurale sa subziste. La sfarsitul secolului al XVIII-lea se inmultesc semnele de nemultumire, chiar razvratirile. Simultan se accentueaza dezechilibrul dintre Nordul Peninsulei, care evolueaza spre forme de civilizatie comparabile cu cele din tarile Europei continentale dezvoltate, si Sud, imobil in izolarea sa si unde stralucirea elitelor nu compenseaza arhaismul societatii traditionale. Astfel, neadaptarea societatii italiene la Vechiul Regim nu a putut fi rezolvata prin reformismul inspirat "de sus". De-abia interventia straina va face ca Peninsula sa beneficieze de marile achizitii ale Revolutiei Franceze. (Paul Guichonnet)

In timpul Revolutiei Franceze, Statul Papal, Regatul Neapole si alte state italiene participa la prima coalitie antifranceza (1793), iar in perioada 1796-1799 are loc prima campanie in Italia a lui Napoleon Bonaparte - finalizata prin constituirea unei serii de republici - Republica Transpadana (Lombardia); Republica Cispadana (Modena, Reggio, Bologna, Ferrara), unite apoi in Republica Cisalpina; Republica Ligura; guvernul democratic al Venetiei (1797). Prin Pacea de la Caampaoformio (octombrie 1797), Venetia este incredintata Austriei. La Roma francezii intemeiaza republica Romana (1798), iar Papa Pius al VI-lea este gazduit in Toscana, iar apoi in Franta. La Neapole, iacobinii intemeiaza Republica Partenope (1799), careia ii pune capat, cu ajutor englez, Ferdinand al VI-lea de Bourbon. In urma ocuparii Piemontului de catre francezi, Casa de Savoia reocupa Sardinia.

In a doua campanie napoleoniana (1800-1801), austriecii sunt invinsi la Marengo. Are loc reconstituirea unor republici - Republica Cisalpina (din 1802 Republica Italiana); prin Pacea de la Lunéville (1801), Piemontul, Parma si Poacenza sunt imcredintate Frantei. Papa isi reia posesiunile (dar nu toate, fara Ferrara, Bologna si ravenna). Toscana este incredintata ducelui de Parma.

In 1805, Republica Italiana este transformata in Regatul Italiei (ce cuprindea Venetia si Istria dela austrieci), iar Napoleon este incoronat la Milano ca rege al Italiei (iar vicerege este Eugen de Beauharnais, fiul sau vitreg): Ligura este anexata direct Frantei; principatele Lucca si Pombino revin unei surori a Imparatului, Elisa

In perioada 1806-1809, are loc extinderea autoritatii Frantei asupra Regatului Neapole (rege sunt Joseph Boanaparte, respectiv Joachim Murat, vechiul tovaras de arme al lui Napoleon), apoi al Roscanei (1807), , al Romei si Statului Papal (1808-1809) s.a.

Doar Sardinia familiei de Savoia si Sicilia (unde se refugiasera Bourbonii) au ramas independente fata de sistemul politico-teritorial al lui Napoleon. In timpul celor O Suta de Zile (martie-iunie 1815), J. Murat incearca, fara succes, sa coaguleze patriotismul italian.

Prin hotararile Congresului de la Viena (Actul Final din 9 iunie), sunt reinscaunati vechii suverani in statuletele din Peninsula Italica.

Recomandari bibliografice

Bérenger, Jean, Istoria Austriei. Traducere, cuvant inainte si note: Radu Paun, Corint (col. Microsinteze 4), Bucuresti, 1999 /160 pp./.

Bérenger, Jean Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918. Traducere de Nicolae Balota, Teora-Universitas (col. Synthesis), Bucuresti, 2000 /568 pp./.

Darby, Graham, Razboiul de treizeci de ani. Traducere de Daniela Miscov, Bic All (col. Acces la istorie 43), Bucuresti, 2004 /148 pp./.

Droz, Jacques, Istoria Germaniei. Traducere din limba franceza: Ecaterina Cretulescu. Prefata si note: Alin Ciupala, Editura Corint (col. Microsinteze 6), Bucuresti, 2000 /144 pp./, pp. 10-28.

Fulbrook, Mary, O scurta istorie a Germaniei. Traducere deMarian Stan, Insritutul European, Iasi, 2002 /336 pp./ /istoria moderna: pp. 69-189/

Oppenheim, Walter, Habsburgii si Hohenzollernii 1713-1786. Traducerea: Roxana-Aura Duma, Editura All (col. Acces la istorie), Bucuresti, 1995 /166 pp./.

Zöllner, Erich, Istoria Austriei. De la inceputuri pana in prezent. Editia a VIII-a. Traducere de Adolf Armbruster, vol. I-II, Editura Enciclopedica (col. Biblioteca Enciclopedica de istorie universala), Bucuresti, 1997 /928 pp./; vol. I: pp. 302-428.

Hurdubetiu, Ion, Istoria Suediei. Prefata de Dumitru Almas, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985 /380 pp./.

Stiles, Andrina, Suedia si zona baltica, 1523-1721. Traducere de Radu Paraschivescu, All Educational (col. Acces la istorie 29) /200 pp./.