Alexandru odobescu - limba romana literara in proza pasoptista si postpasoptista

ALEXANDRU ODOBESCU - LIMBA ROMANA LITERARA IN PROZA PASOPTISTA SI POSTPASOPTISTA

Activitatea scriitorului Alexandru Odobescu a fost caracterizata de un spirit didactic “inteles in sens democratic si progresist” (Mircea Tomus). Activitatea de pedagog a lui Odobescu s-a materializat si in opera sa literara, care are tendinta de a instrui, de a comunica un mesaj etic, de a educa.

Pe de alta parte, descendenta pasoptista a lui Odobescu s-a concretizat intr-o serie de teme si motive specifice: cultivarea subiectivitatii, inspiratia din trecutul istoric si culoarea locala a scenelor, fie spre acele momente de tensiune dramatica.

Pseudokinegetikos este, cum afirma Perpessicius, o “suma a preferintelor de totdeauna , culturale, stiintifice si chiar intime (…) prin timbrul expresiei particulare, acelasi in toata opera lui Odobescu, insa mai scanteietor ca oriunde in aceasta lucrare, de un caracter mai liber, mai amabil, mai autobiografic si care, alaturi de corespondenta sa – una din cele mai patetice – poate fi socotita cea mai intima a lui confesiune”.

Principalele opere ale lui Odobescu sunt Mihnea-Voda cel Rau, Doamna Chiajna (ambele publicate in volumul Scene istorice din cronicile Tarii Romanesti in anul 1860), eseul Pseudokinegetikos (1874), memorialul istoric Cateva ore la Snagov (1861), dar si pamfletele Prandiulu academicu si Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice.

Preocuparile de istorie literara si folclor ale lui Odobescu se concretizeaza in lucrarile Miscarea literara din Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea (1869), Poetii Vacaresti (1860), Cantecele poporane ale Europei Rasaritene. In domeniul istoriei, Alexandru Odobescu a publicat lucrarile Istoria arheologiei si Tezaurul de la Pietroasa.

In discursul rostit la Academia Romana cu titlul Revizuirea dictionarului academic, Alexandru Odobescu il apreciaza pe Timotei Cipariu pentru interesul sau pentru textele vechi si recomanda publicarea acestor texte, insotite de glosare si adnotari critice.

Necesitatea studierii limbii romane vechi este foaret importanta, pentru ca, obesrva Odobescu, “ne da putinta de a ne infige adanc in maduva graiului poporan de prin toata romanimea si s-o vorbim de acolo spre a-i distila vartutea in rezervoriul comun al limbei nationale”. 

Totodata, Odobescu accentueaza asupra necesitatii realizarii unor opere literare si stiintifice originale, de o reala valoare si autenticitate expresiva. In formularea discursului sau, Alexandru Odobescu a folosit si unele elemente latinizante, pe care in alte lucrari si in opere literare nu le-a utilizat (laboare, pacienta, procedere etc.).

In articolul Psaltirea tradusa pe romaneste de diaconul Coresi, Odobescu observa ca intre lingvistii romanie xista, in aceasta perioada, o foarte productiva lipsa de colaborare, multe lucrari ale lor avand ocirculatie regionala. Odobescu considera ca lipsa comunicatiei intelectuale mentine inca unele regionalisme si impiedica astfel formarea unei limbi unitare, in care graiurile regionale si diversele sisteme filologice ar putea fuziona.

Intre diversele tendinte filologice contradictorii este necsara, considera Odobescu, o cale mediana, care se poate realiza prin studiul istoric al limbii si cercetarea diferitelor faze de evolutie prin care a trecut limba romana, de la formarea ei pana in secolul al XIX-lea: “Sa dam studiosilor romani si noua insine, socotiti printre ei, mijloacele practice de a studia formatiunea si dezvoltarile succesive ale limbei nationale, prin scoaterea la lumina a adevaratelor acte civile ale adolescentei sale; sa gasim putinta de a ne infige adanc in maduva graiului poporan de prin toata romanimea si s-o vorbim de acolo spre a-I distila virtutea in rezervoriul comun al limbei nationale. Sa adaugam la aceste doua comori ascunse in rarunchii traiului nostru stramosesc tot ce poate da mai bun scriitorii nostri moderni si stiinta universala”.

Odobescu considera, de asemenea, ca datorita convietuirii romano-bulgare in Evul Mediu, prezenta elementelor slave in limba romana este justificata. In schimb, el se arata a fi impotriva valului de slavonisme patruns in literatura romana in urma traducerilor religioase din secolele XVI-XVII. Ca si alti carturari ai epocii, Odobescu considera ca, pentru anumite notiuni, au existat, intr-o faza mai veche a limbii, termeni latini, acestia fiind ulterior inlocuiti cu unele cuvinte slave.   

Cu toate influentele puriste care se mai resimt in operele sale, Odobescu recunoaste ca elementele slave sunt cele care confera limbii romane o fizionomie aparte in marea familie a limbilor romanice: “Sa nu voim dar a croi limba noastra pe tipare neasemuite, sa nu cautaim a o asimila in zadar la regulile de dezvoltare ale lor, ci mai bine sa studiem cu atentiune cum s-a strecurat elementul modificator la noi si, cand voim a ne curati limba de strainisme, sa ne ferim intotodeauna de a ataca principiile ei constitutive”.

Intr-un studiu de o mare importanta metodologica si lingvistica, Conditiunile unei bune traduceri romanesti, Odobescu apreciaza rolul benefic al traducerilor din literaturile clasice. El recunoaste insa diferentele de vocabular si de constructie gramaticala, care constituie motive de dificultate in cadrul traducerilor in limba romana.

In viziunea lui Alexandru Odobescu, conditiile unei traduceri reusite sunt cunoasterea amanuntita a originalului cu patrunderea celor mai subtile nuante ale textului, cunoasterea deplina a limbii proprii si, nu in ultimul rand, alegerea cu discernamant a autorului care trebuie tradus.

Pentru ca aceste traduceri sa fie cat mai valoroase si mai accesibile marelui public, regionalismele, expresiile si formele gramaticale incorecte trebuie sa fie eliminate. De asemenea, trebuie sa se renunte la elementele familiare, exagerat colocviale, arhaice sau neologice in exces: “Asadar, traducatorului I se cere a fi limpede, corect, elegant, cumpanit si mai cu seama inteligibil in limba sa; cautand formele literare, nu trebuie sa scape din vedere nici puritatea si demnitatea stilului, dar nici folosul ce pot trage cititorii din claritatea cartii lui”.

Odobescu combate modalitatea arhaicizarii limbii sau a folosirii neologismelor in exces: “A scrie limba trecutului este un joc retrospectiv, o petrecere de anticar care, chiar cand e perfect articulata, ramane a multami numai un foarte mic numar de amatori”.

Pe de alta parte, Odobescu s-a pronuntat impotriva tuturor curentelor lingvistice ale timpului sau si, mai ales, impotriva latinismului exagerat. Arta literara a lui Odobescu se fundamenteaza pe limba poporului, care ii confera expresivitate si savoare.

Lexicul creatiilor lui Odobescu este preluat din domenii foarte diverse. Astfel, termenii populari sunt legati de civilizatia satului, dar si de unele forme lexicale regionale (custura, joagar, boccea, bunda, cioareci, siminoc, bidiviu, presura, gazdoaie, ferice. Ortoman. Pardalnic). De precizat, de asemenea, ca unele elemente poulare sunt, totodata, si cuvinte de provenienta arhaica.

Mai trebuie precizat ca in textele lui Odobescu exista numeroase zicatori si proverbe, care confera scrisului sau oralitate si expresivitate: “Sa sedem stramb si sa judecam drept”, “a-si pune pofta in cui”, “a pierde orzul pe gaste”, “a da de primejdie” etc.

Se poate spune ca, daca pentru Creanga elementul popular era chiar modul sau propriu de expresie, pentru Odobescu acesta este un factor de expresivitate si de realizare estetica. Valorificarea acestor elemente populare rezulta din intentia scriitorului de a se apropia de vorbirea poporului si de a contrabalansa actiunea curentelor lingvistice artificiale, greu accesibile cititorilor de rand.

Prezenta lexemelor arhaice si populare este motivata si de continutul unor scrieri ale lui Odobescu cu caracter isrtoric. Predilectia pentru arhaisme poate fi pusa in legatura la Odobescu cu o anumita tendinta spre exprimarea pretentioasa (arhonte, clucer, comis, jupan, mazil, postelnic, armas, vornic, gugiuman, iminei, a dovedi, leat, pojar, vraci).

In cadrul neologismelor, multe dintre acestea sunt termeni tehnici din domeniul artelor, istoriei si literaturii clasice: organ, logograf, portic, sinolog, scoliast etc. exista o alta categorie de neologisme care circulau in epoca lui Odobescu dar care au disparut apoi din uzul limbii: marsanda, paviment, stampat, fumigatie, laboare, a ajuta (cu sensul de a adauga) etc.

Lexicul lui Alexandru Odobescu are un caracter artificial; se poate observa, astfel, o anumita cautare a expresiei, cuvintele, frazele si constructiile gramaticale fiind rezultatul unei deliberari, a unei cercetari, de aici rezultand, in fond, si caracterul savant al limbii scriitorului.

Din punct de vedere fonetic si gramatical, limba operei lui Odobescu nu difera in mod fundamental de limba romana contemporana. Exista unele fonetisme regionale si arhaizante, ca bilsug, santicel s.a, care dovedesc faptul ca normele literare nu erau inca formate, ci in curs de stabilizare si elaborare.

Exista, de asemenea, unele forme vechi de flexiune verbala la imperfect si mai mult ca perfect care nu diferentiaza persoana a treia singular de persoana a treia plural: “boierii sta”, “uneltirile izbutise toate” etc. Se intalnesc si reflexivul cu sens pasiv, ca si unele inversiunispecifice limbii literare de atunci, dupa cum este utilizat participiul adjectival cu sens activ (“miscari sovaite”, “staruita curiozitate”, “barbat nepregetat”).

Opera lui Alexandru Odobescu este demna de interes si din punct de vedere al constructiei frazelor. Odobescu utilizeaza de multe ori perioada ampla, cu structura simetrica. El poseda si un simt deosebit al constructiei, al edificarii substantei estetice a operei. Daca la Heliade predomina juxtapunerea, la fel ca in limba vorbita, iar fraza bogata a lui Balcescu se bazeaza mai ales pe coordonare, pe amplificarea comunicarii, Odobescu recurge la fraza hipotactica, proprie unei gandiri echilibrate si unor constructii teoretice.

Frazele lui Odobescu sunt construite prin trei procedee fundamentale: simetria, inversiunea si ramificarea. Fraza cu subordonare multipla este o particularitate esentiala a stilului lui Odobescu. El este un prozator descriptiv care, circumscriind tabloul integral, este atent si la relevanta detaliilor, care sunt inregistrate pentru a reliefa ideea centrala.

Tocmai de aceea, Odobescu a preferat sa utilizeze frazele hipotactice, procedeu care confera stilului lui Odobescu calitati de proza stiintifica. Naratiunile lui Alexandru Odobescu, mai ales cele de inspiratie istorica, conduc intotdeauna la un tablou, la descriere, creandu-se astfel impresia ca acel tablou este chiar scopul povestirii. Din punct de vedere structural, naratiunea se realizeaza prin diferite timpuri ale trecutului, iar tabloul descriptiv prin timpul prezent.

In domeniul artei portretului, Odobescu a marcat un progres deosebit de important fata de predecesorii sai. Tablourile si portretele lui se caracterizeaza prin tehnica enumeratiei care conduce la ample inventarieri a unor aspecte ale realitatii sau a unor opere de arta. Totodata, trebuie observat ca Odobescu este un tip vizual prin excelenta, un scriitor ce percepe cu acuitate relieful lumii exterioare, dar care e sensibil si la structura armonica a universului.

In descrierile sale de natura, Odobescu percepe mai ales armoniile si ritmurile sale muzicale, fapt ce il deosebeste net de Alecsandri, de exemplu. Tudor Vianu observa, in acest sens, ca “pe cand, pentru Alecsandri, natura este mai cu seama un tablou vazut, forma si culoare palpaind in glorie solara, Odobescu resimte mai cu seama farmecul ei muzical, miile de glasuri care compun armonia ei nedeslusita”.

Stefan Bezdechi afirma ca ritmul “andante” si “lento” al frazelor lui Odobescu este realizat prin procedeul hiatusului si prin finalul frazelor prin silaba accentuata. Naratiunea contine, pe de alta parte, in mod frecvent, asa-numitele “expuneri adresate” (scrisori, discursuri, conferinte), un procedeu care presupune utilizarea unor elemente ale oralitatii stilistice, fapt ce imprima operei o tonaliatte familiara, fascinanta prin simplitate si naturalete.

Publicat in anul 1874, Pseudokinegetikos reprezinta, in viziunea lui Perpessicius, “in literatura noastra, unul din momentele ei festive, de o prospetime si de o posteritate inepuizabila si care a izbutit sa-si creeze nu numai propria literatura, dar chiar si o traditie”.

Referindu-se asupra stilului lui Odobescu, Tudor Vianu observa ca “faima de stilist a lui Odobescu se datoreste mai cu seama bogatiei bine stapanite a perioadelor sale, pe care, de la Balcescu, nimeni nu stiuse a le dezvolta cu un suflu mai larg, cu un mai armonios simt muzical, in intreguri sintactice mai bine articulate”.

Fascinatia stilistica a operei lui Odobescu deriva atat din asocierea unor cuvinte din registre lexicale diverse, cat si din aliajul de oralitate si dizertatie savanta, din compozitia coerenta, atrmonioasa a intregului estetic.

Pe de alta parte, stilul lui Odobescu provine, dupa expresia lui Vladimir Streinu, “din originalitatea lui unica de a fi un clasic si un clasicist care nu s-a incadrat genuistic in formele traditiei”. Erudit si artist in acelasi timp, Odobescu manuieste cu maiestrie date din arheologie, istorie, folclor, literatura, muzica etc., dand lucrarilor sale o certa nota intelectualizanta, care, insa, se imbina cu spontaneitatea si accesibilitatea.

Definind importanta scriitorului, Tudor Vianu observa ca “Odobescu reprezinta deci in dezvoltarea limbii si artei literare romanesti in secolul al XIX-lea o etapa fara de cunoasterea careia nu ar putea fi inteles progresul lor de mai tarziu”.

Al. Odobescu debuteaza cu poezia Oda Romaniei si studiul Despre satira latina in revista “Romania literara” (1855). Scrie nuvele de inspiratie istorica: Mihnea-voda cel Rau, Doamna Chiajna, care vor fi publicate in volumul Scene istorice din cronicile Tarii Romanesti (1860).

Capodopera sa e Pseudokinegeticos (1844), un eseu pe tema vanatorii.

Alte opere sunt: memoriul de calatorie Cateva ore la Snagov (1861), pamfletele Prandiulu academicu si Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice. De asemenea, Odobescu a avut preocupari de istorie literara si folclor (Miscarea literara din Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea, Poetii Vacaresti), studii de arheologie (Istoria arheologiei, Tezaurul de la Pietroasa).

Prin scrierea nuvelelor istorice, Odobescu se integreaza intr-o tendinta nationala inaugurata de C. Negruzzi si Gh. Asachi. Fiecare nuvela e impartita in 4 capitole, avand cate un motto si evoca personalitatile puternice, voluntare (influenta lui Negruzzi). Originalitatea nuvelelor istorice e data de informatia istorica extinsa, descrierile de natura abundente, fraza ampla, compozitia echilibrata. Informatia istorica bogata e valorificata de Odobescu intr-o viziune personala, documentul fiind completat de apelul la imaginatie, creandu-se episoade dramatice, vaste tablouri de epoca. Fara a avea constructia armonioasa, simetrica a nuvelei lui Costache Negruzzi, nuvelele lui Odobescu sunt creatii memorabile, modele de arta descriptiva, de stil si limba literara in proza romaneasca.

Pseudokinegetikos e primul veritabil eseu din literatura romana, un eseu social al carui laitmotiv e calatoria, prin spatiu si timp, fara o schema tipologica riguroasa. Lucrarea e structurata in 12 capitole (din care ultimul, “cel mai placut pentru cititor” e alcatuit numai din puncte de suspensie). Primul capitol se desfasoara in jurul unui motiv autobiografic, in care predomina evocarea si descrierile de natura (Baraganul).

Capitolul al doilea e pronuntat filologic. Aici, autorul scoate in relief laturile mai putin grave ale eruditiei. Capitolul al treilea e un fel de rezumat, o schita a Falsului tratat de vanatoare. In continuare autorul infatiseaza modul in care tema vanatorii a fost reflectata in domeniul picturii, sculpturii, muzicii si literaturii.

In acest fel, spatiile artistice si epocile istorice sunt evocate printr-o foarte subtila tehnica a digresiunii, intr-o dizertatie caracterizata de spirit asociativ si sintetic. Exista si fragmente in care predomina anumite procedee de relativizare a discursului: ironia, parodia si pastisa. In capitolul X si XI, Odobescu descrie o calatorie pe plaiurile Buzaului si relateaza basmul Feciorul de imparat cel cu noroc la vanat. In Pseudoki-negetikos impresioneaza eruditia autorului, dar si naturaletea relatarii judicioase. Eseistul are atitudinea unui om degajat, inclinat mereu spre digresiune si spre constructiile parantetice.

Din punct de vedere stilistic, opera lui Odobescu se caracterizeaza printr-un puternic simt al limbii, dar si prin subtilitatea rafinata in constructia si cizelarea frazelor.

Nu de putine ori, cuvantul vechi se imbina cu termenul savant, neologic, autorul integrand versificari populare, expresii tipice, proverbe si zicatori, intr-un stil bazat pe oralitate si expunerea erudita. Vladimir Streinu apreciaza ca autenticitatea stilului lui Odobescu provine din “originalitatea lui unica de a fi un clasic si un clasicist care nu s-a incadrat genuistic in formele traditionale”.