MIHAI EMINESCU - Poet, prozator, dramaturg,traducator si publicist

MIHAI EMINESCU

Poet, prozator, dramaturg,traducator si publicist. S-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani. Isi petrece primii ani de viata la Ipotesti, unde tatal sau, caminarul Gheorghe Eminovici, avea o mosie. Urmeaza gimnaziul cu intreruperi, adolescentul fugind cu trupa de teatru "Vladicescu-Tardini".

Moartea profesorului sau, Aron Pumnul, in 1866, reprezinta momentul debutului: publica poezia "La mormantul lui Aron Pumnul" intr-o brosura omagiala editata de elevi dascalului lor. La scut timp, se preoduce adevaratul debut al poetului in revista "Familia de la Pesta" condusa de Iosif Vulcan, cu poezia "De-as avea". De altfel, Iosif Vulcan va fi cel care ii va schimba numele din Eminovici in Eminescu. Intre anii 1869 si 1872, studiaza la Viena, la Facultatea de Filosofie.

In 15 aprilie 1870, debuteaza in revista "Convorbiri literrare" cu poemul "Venere si Madona" urmat, in scurt timp, de "Epigonii si Mortua est". La Viena o cunoaste pe Veronica Micle, marea sa iubire.

La indemnul lui Titu Maiorescu se inscrie la Facultatea de Filosofie din Berlin, dar nu-si va finaliza studiile universitare. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale, profesor la Institutul Academic si revizor scolar, apoi redactor la Curierul de Iasi. Din 1877 pana in 1883, este redactor la ziarul "Timpul" din Bucuresti, alaturi de Ioan Slavici si de Ion Luca Caragiale.

Intre 1883 si 1889, traieste o lunga agonie din cauza unor grave probleme de sanatate. In decembrie 1883, vede lumina tiparului singurul volum aparut in timpul vietii, "Poesii", ingrijit de Titu Maiorescu.

Moare la 15 iunie 1889, in Bucuresti    

SCRISOAREA I

Scrisoarea I este un poem filozofic de factura romantica care transpune artistic teme universale cum ar fi: conditia geniului in lume, cosmogonia, timpul si relatiile intrumane.

Scrisoare I este alcatuita din 5 tablouri in care geniul apare in doua ipostaze: - cea de cugetator

cea a omului aflat in raport cu societatea contemporana

Primul tablou cuprinde primele sase versuri ale poemului, care apar in mod simetric si la sfarsit si in care luna stapaneste tot universul, iar intreg poemul reprezinta o poveste filozofica despre aparitia si sfarsitul universului. Inteaga actiune se afla sub semnul timpului si pentru ca poetul sa descrie cele vazute, el recurge la motivul contemplatiei prin care se bucura de frumusetile acestei lumi.

Prima parte a poemului aduce in prim plan doua motive:

motivul timpului individual si al timpului universal care isi urmeaza lunga timpului carare

motivul lunii care vegheaza asupra universului

Versul "Doar ceasornicul urmeaza lunga timpului carare" se refera la trecerea ireversibila a timpuluiin antiteza cu viata omului care este efemera.

Cuvantul carare amplifica si asigura originalitatea poemului. Cuvintele populare cu rezonanta arhaica: odaie, vapaie, ostenite, sara ne introduc in atmosfera noscturna propice visarii.

Tabloul al doilea se bazeaza pe imaginea lunii stapana marii care "Pe a lunei bolta luneci" si care pluteste "Pe miscatoarea morilor singuratate".

In acest tablou luna devine o zeitate omniprezenta si omniscientacare exploreaza fiecare peisaj natural, iar poetul descrie prin intermediul ei tot ceea ce se intampla in univers.

Cadrul nocturn creaza impresia de solemnitate si scoate in evidenta starea de spirit a poetului care se simte singur si neninteles in aceasta lume.

Eminescu foloseste un motiv preluat de la Schoppenhauer privitor la identitatea destinului oamenilor in fata mortii. Dupa ce creeaza senzatia de singuratate, Eminescu simbolizeaza geniul cu ajutorul savantului care dovedeste o intelepciune in opozitie clara cu vestimentatia saracacioasa a acestuia.

Cu ajutorul motivului lunii poetul descrie toata natura inconjuratoare, atat microcosmosul cat si macrocosmosul, referindu-se si la distanta ce exista intre categoriile sociale candamnand inegalitatea intre oameni.

Cele doua categorii sunt reprezentate de regele care planuieste soarta lui in lume si de saracul care se fgandeste la ziua de maine. Ironia este adancita cu ajutorul unor motive si teme romantice care scot in evdenta situatia limitata a contemporanilor si lipsa edealurilor.

Tabloul al treilea este o cosmogonie deoarece cuprinde aspecte si imagini interesante legate de geneza si aparitia universului, dar si de sfarsitul acestuia.

Sursa de inspiratie in ceea ce priveste aparitia lumii o constituie "Imnul creatiei" din poemul filozofic indian "Rig-Veda" pe care Eminescu il imbunatateste cu elemente budiste si cu accente filozofice preluate de la Schoppenhauer, Kant si Laplace.

Poetul filozof este preocupat de asemenea de spectacolul grandios al haosului primar despre care se intreaba in legatura cu modul in care a aparut Universul:

"La inceput, candt fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsit de viata si vointa,

Cand nu s-ascudea nimica desi tot era ascuns

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?"

Metafora interogativa din ultimul vers scoate in evidenta preocuparea poetului pentru ceea ce a existat inainte de lume.

In acest tablou Eminescu aduce in prim plan doua motive romantice si anume: motivul clipei suspendate in trecut si viitor si motivul visului, folosite si in Renastere de catre Sheakespeare si Calderon de la Barca.

Tabloul se incheie cu contrastul dintre lumina si intuneric care conduce la formarea Universului psihologic al poetului.

Tabloul patru are ca tema conditia nefericita si vitrega a geniului aflat intr-o lume incapabila sa inteleaga valorile si lipsita de idealuri, in antiteza cu lumea superioara a omului de geniu si cu natura valorilor pe care le promoveaza. Acest tablou este o satira vehementa la dresa contemporanilor lui Eminescu pentru ca acestia erau superficiali, aveau interese meschine si nu pretuiau adevaratele valori.

Eminescu realizeaza din nou o antiteza vizibila si in "Luceafarul" intre omul superior inclinat spre absoluit si perfectiune si omul comun, obisniut, superficial si gol in interior. Eminescu critica ironia excesiva, prostia, reaua credinta si superficialitatea pe care le considera pacate grave.

Eminescu considera ca nemurirea si gloria sunt doar iluzii, iar in finalul tabloului poetul se refera la elementele care l-ar apropiamai mult de contemporanmii sai.

Ultimul tablou este reprezentat de ultimile sase versuri si poate fi considerat un epilog, deoarece poetul readuce in prim plan motivele din primul tablou. Din nou luna in opozitie cu omul devine o zeitate omniprezenta si omniscienta care exploreaza universul si guverneaza mersul lucrurilor astfel incat timpul conditioneaza viata omului.

In concluzie poezia "Scrisoarea I" deschide seria celor care sunt preocupate de conditia geniului in lume si retine atentia prin valoare artistica si originalitate.

FLOARE ALBASTRA

Poezia "Floare Albastra" a fost publicata in revista "Convorbiri Literare" in 1873 fiind una dintre cele mai reprezentative creatii eminesciene.

Perpesicius explica semnificatia titlului afirmand ca a fost imprumutat din lirica germana de la poettul Novalis simbolizand idealul inaccesibil. Acest motiv romantic apare si la poetul italian Leopardi sugerand idea de puritate sar si infinitul.

In poemul eminescian floare albastra este metafora vietii in care cuvantul floare este un simbol al fiintei iubite, iar albastrul se refera la infinit. Acest motiv simbolic apare si in alte creatii eminesciene avand sensuri multiple.

In ceea ce priveste poezia "Floare Albastra" ea depaseste tema iubirii referindu-se si la conditia artistului in lume. Din punct de vedere structural ea este alcatuita din patru secvente, doua referitoare la iubita, iar celelalte doua scot in evidenta lumea idealurilor emisnesciene.

Cele doua parti corespondeaza celor patru secvente ilustrand doua idei de baza si anume cea cunoasterii absolute si cea a cunoasterii terestre. Cele doua idei sunt separate de comentariul poetului care poarta semnul ideii din ultima strofa.

Monologul dialogat al iubitei are rolul de a contura imaginea geniului dar si cea a fiintei terestre. Inca de la inceput prin reprosul gratios al fertei apare universul de gandire si cunoastereal tanarului poet, iar tonul familiar de la inceput aminteste de poemul "Luceafarul", mai ales de tabloul al treilea.

Cu jutorul unor metafore introduse prin conjunctia "si" se contureaza conditia geniului in aceasta lume. El "gramadeste" in gandirea sa "rauri de soare" referindu-se la macrocosmosul pe care poetul la explorat cu atata atentie. Metaforele "campiile asire" si "intunecata mare" formeaza universul de cultura si creatie al poetului intregit de ipostaza egipteana din versurile:

"Piramidele-vechite

Urca-n cer varful lor mare "

In acest univers vast se izoleaza Eminescu fiind incapabil sa se acomodeze cu societatea in care traieste. Comentariul poetului reprezinta confirmarea temporara la dulcea chemare a iubitei in mijlocul naturii romantice:

"Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi parul.

Eu am ras n-am zis nimica."

Versul exclamativ "Ah! ea spuse adevarul;" scoate in evidenta apropierea plina de afectiune dintre cei doi indragostiti.

Partea a doua reprezinta o chemare adresata de iubita poetului in mijlocul unei naturi rustice:

"Hai in codru cu verdeata,

Und-izvoare plang in vale,

Stanca sta sa se pravale

In prapastia mareata."

George Calinescu considera ca iubirea dintre cei doi are loc in cadrul unei naturi primare cat mai aproape de Eden. Locul este tainic in ochide padure, langa trestia cea lina in foi de mure si sub ocrotirea lunii.

Limbajul este direct familiar: Eu pe-un fir de romanita

Voi cerca sa ma iubesti"

Iubita isi realizeaza si un auto portret:

"Si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul,

Mi-oi desface de-aur parul,

Sa-ti astup cu dansul gura."

Pentru a dovedi ca iubirea celor doi ramane in sfera irealizabilului, Eminescu foloseste verbele la viitor "vom sedea, voi cerca, ne-om da sarutari, voi fi rosie, vom vorbi" si constructii conditionale: "De mi-i da o sarutare".

Limbajul folosit de poet este expresiv si familiar evidentiind spontaneitatea jocului dragostei intre cei doi indragostiti:

"Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

S-apoi cine treaba are!"

Se remarca faptul ca spatiul teluric ii sunt specifice epitetele ornante, iar universului poetic ii corespund epitetele cu valoare de simbol. Spre finalul poemului este descirsa atitudinea fetei fata de poet care dupa ce il atrage in mrejele iubirii dispare:

"Inc-o gura si dispare

Ca un stalp eu stam in luna!

Ce frumosa, ce nebuna

E albastra-mi, dulce floare!"

Se produce o schimbare a sensului artistic al epitetului dulce care la inceput are valoare de epitet, iar in final devine metafora, poetul ilustrand naturaletea si sensibilitatea dragostei.Punctele de suspensie dinaintea ultimei strofe dau impresia trecerii ireversibile a timpului si se refera la efemeriatea omului.

Ultima strofa reprezinta consluzia la care a ajuns Eminescu, si anume subliniaza neimplinirea sentimentului erotic, zadarnicia si suferinta poetului, in legatura cu idealul neralizat si inaccesibil.

Repetarea motivului romantic initial floarea albastra accentueaza metafora vietii, iar poetul ramane cu gandul la fiinta iubita si la dragostea absoluta. Din punct de vedere prozodic poezia are rima imbratisata, ritmul trohaic, iar masura de 7-8 silabe.

REVEDERE

Este prima creatie eminesciana srisa in metru popularsi publicata la 1 octombrie 1879 in revista "Convorbiri literare". Este o elegie pe tema fragilitatii umane in fata timpului si a naturii vesnice, insensibile la trecerea timpului.

Elegia este o specie a genului liric in care poetul exprima sentimente de nostalgie, regret, melancolie fata de conditia omului in lume. Eminescu a valorificat mai multe versuri din doine populare referitoare la trecerea timului si la raportul dintre om si natura dar le-a dat un caracter romantic avand un substrat filozofic care nu mai e de origine populara.Poezia este conceputa sub forma unui dialog intre poet (omul) si codru simbol al permanentei.

Din punct de vedere exista doua planuri:

al fiintei efemere

al naturii vesnice

Primul plan este predominant interogativ. Formulele de adresare "Codrule, codrutule", intrebarea "ce mai faci" scot in evidenta faptul ca la revederea codrului poetul este bucuros dar totodata surprins de contrastul dintre propria fizionomie si infatisarea neschimbata a naturii. Eminescu incearca cu ajutourl antitezei sa stabileasca trasaturile omuluisi deosebirile dintre el si codru.

Iarna codrul este pustiu cu cararile troienite, cu apele astupate, iar vara freamatade viata:

"- Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolul-ascult,

Crengile-mi rupandu-le,

Apele-astupandu-le,

Troienind cararile

Si gonind cantarile;

Si ma fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cararea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Implandu-si cofeile,

Mi-o canta femeile,"

Timpul isi pune amprenta doar asupra omului, in timp ce codrul priveste cu superioritate acest fenomen:

"Codrulecu rauri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tanar precum esti

Tot mereu intineresti."

In final apar elemente cu valoare de permanenta:

"Iar noi locului ne tinem,

Cum am fost asa ramanem:

Marea si cu raurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna si cu soarele,

Codrul cu izvoarele."

Cel de-al doilea plan este preponderent afirmativ alcatuit dintr-o serie de constatari ale poetului referitoare la ceea ce dureaza in aceasta lume: rotatia anotimpurilor si statornicia spetelor.

In aceasta elegie esita elemente de origine populara si elemnte de origine culta.

Cele de origine culta sunt:

motivul codrului

dialogul omului cu natura

locutiunea "mi-emi curge Dunarea"

prezenta dativului etic

ritmul trohaic, rima imperecheata si masura de 7-8 silabe

Elementele culte sunt:

rafinamentul expresiv

amplificarea antitezei dintre om si natura

viziunea romanrica asupra conditiei omului in lume

sentimentul elegiac

Poemul "Revedere" este o elegie doearece poetul realizeaza contrastul dintre fiinta efemera si natura vesnica si este o elegie filozofica pentru ca poetul mediteaza asupra consecintelor pe care le are timpul asupra omului si asupra naturii.