Nicolae filimon - limba romana literara in proza pasoptista si postpasoptista

NICOLAE FILIMON - LIMBA ROMANA LITERARA IN PROZA PASOPTISTA SI POSTPASOPTISTA

Limba romana literara are, in Ciocoii vechi si noi, un aspect de mozaic. Aspectul fonetic al acestui roman reflecta, nu in ultimul rand, amestecul de forme specific secolului al XIX-lea, cand, in paralel cu fonetismele literare, existau foarte multe forme arhaice (langed, incongiura, a tramite, preimbla, a priimi, vapsit). Tendinta de arhaizare poate fi remarcata si la nivel morfologic, ea fiind concretizata in unele forme de plural ca obicee, scandale, service etc.

Accentele arhaice ale operei sunt cel mai bine reprezentate in domeniul lexicului, pentru ca realitatea reflectata in roman necesita prezenta unor cuvinte din limba turca (bogasiu, caravan, cauc, giubea, iminei, iuschiuzarlac, temenele) si din limba greaca (arhon, panevghenie, ilichie).

Mai vechi sunt unele slavonisme, precum blagorodnicie, postelnic, tretilogofat, vataf etc. Chiar daca prezenta formelor arhaizante este masiva, ele avand rolul de a evoca in mod autentic epoca si mediul social, totusi, romanul ne ofera, permanent, impresia modernitatii.

Uneori, Nicolae Filimon asociaza, cu o anumita ostentatie, termenii arhaici cu cei neologici, fapt ilustrat si de utilizarea unor expresii specifice. De exemplu, alaturi de sintagma arhaica “pe la noua ore ale diminetii”, se poate observa calchierea unor constructii din limba franceza (“el hranea de mult timp un amor foarte tare pentru juna Maria”).

Tendinta de modernizare lexicala se constata mai ales din abundenta neologismelor, din care unele au disparut pana astazi din uzul literar: baseta, fortuna, intrevorbire, ambitiune, obstacol, cadenta, ezitatiune, petitiune.

Principala calitate a stilului romanului este ironia, concretizata in transferuri metaforice in timpul mesajului literar propriu-zis: “Prin admiterea lui in serviciul postelnicului devenise proprietar pe prima litera a alfabetului fortunei”.  

O alta particularitate a stilului operei este frecventa si importanta portretelor, in realizarea carora Nicolae Filimon manifesta o preferinta pentru detaliile vestimentare. In arta portretului, scriitorul opteaza pentru situatiile antitetice, determinate de atitudinea sa afectiva fata de personajele prezentate.

La nivelul realizarii lor strict gramaticale, aceste portrete sunt realizate cel mai adesea prin substantive si locutiuni substantivale abstracte, insotite de numeroase determinari adjectivale.

De un efect retoric adesea suparator se dovedesc interventiile personale ale scriitorului in cursul naratiunii. Scriitorul obisnuieste adesea sa aprecieze, sa comenteze si sa explice, prin epitete apreciative cu valoare individualizatoare. In aceste comentarii se utilizeaza frecvent stilul aforistic si oratoric.

De altfel, Tudor Vianu observa “caracterul nehotarat al operei, pe jumatate roman, pe jumatate studiu social, daca nu memoriu documentar, dupa cum o dovedesc intre altele capitolele consacrate muzicii si coregrafiei in timpul lui Caragea sau teatrului in Tara Romaneasca”.

Pe de alta parte, ca prozator, Nicolae Filimon a intuit foarte exact valoarea stilistica si subiectiva a timpurilor si modurilor verbale; el procedeaza la introducerea povestirii prin timpul mai mult ca perfect. In redarea starilor psihice, scriitorul recurge frecvent la moduri nepersonale, mai ales la abstractele verbale.

In general, elementele cele mai reusite din punct de vedere estetic sunt cele cu caracter narativ propriu-zis, in timp ce elementele descriptive sau analitice sunt marcate de retorism. In concluzie, se poate afirma ca, prin spiritul sau de observator, dar si prin naturaletea stilului, Nicolae Filimon s-a dovedit un scriitor realist, in opera caruia se reflecta stadiul atins de limba romana literara in evolutia ei.

Nicolae Filimon debuteaza in 1857 in ziarul “Nationalul” cu o cronica muzicala, publicand, in 1858, nuvela Mateo Cipriani. Alte opere: Escursiuni in Germania meridionala (1860), Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala (1861). Capodopera sa e Ciocoii vechi si noi sau ce naste din pisica soareci mananca, aparuta in 1862 in “Revista romana” si in 1863 in volum. Romanul e neterminat, lipsind partea  a II-a , cea care ii vizeaza pe “ciocoii noi”.

Autorul isi propune, dupa cum precizeaza in Prolog sa infatiseze tipul ciocoiului “in deosebitele faze prin care el a trecut, de la ciocoiul  cu anteriu si cu calamari la brau al timpurilor fanariotici, pana la ciocoiul cu frac si manusi albe din zilele noastre”.

Filimon urmareste destinul unui parvenit, Dinu Paturica, personajul care, prin lingusire si inselaciune, face avere si urca treptele ierarhiei sociale, de la slujitor marunt pana la rangul de boier si mare dregator. Autorul se documenteaza minutios, folosind  informatiile de arhiva, pentru evocarea detaliata a cadrului epocii, pentru descrierea costumelor personajelor, dar si pentru reconstituirea arhitecturii, romanul capatand astfel caracter balzacian. Eugen Lovinescu apreciaza ca “Fara a fi un monument estetic, Ciocoii lui Filimon sunt o opera viabila, o fresca neispravita, dar inca destul de vasta, strabatuta de o actiune epica nu indeajuns de ferita de invazia amanuntelor: o fresca in care semnificativul inlatura esteticul, iar cronologicul dauneaza compozitiei. Puterea de observatie este insa incontestabila: in capitole inegal interesante si uneori strict didactice, se desfasoara, astfel, intregul tablou al acestei societati de sfirsit de regim”.

Scriind literatura, N. Filimon nu urmareste sa-si amuze sau sa-si delecteze cititorii, ci, mai curand, urmareste un scop educativ, aspectul etic al faptelor narate. Personajele Dinu Paturica, Andronache Tuzluc si Chera Duduca, pe de o parte, Gheorghe, Banul C. si Maria, pe de alta, reprezinta doua serii antinomice ireconciliabile, modele negative si pozitive de aspiratie si conduita. Complexitatea romanului rezulta din pendularea intre senzationalul romantic si veridicitatea realista, intre vointa de a reda obiectiv lumea si tendinta moralizatoare a autorului. Dinu Paturica face parte din categoria personajelor cu valoare de  arhetip

Romanul lui Nicolae Filimon e considerat de N. Manolescu “Mai curand parabola a arivismului, decat o descriere realista a lui”.

E vorba de o parabola a relatiilor si conflictelor sociale, vazute intr-o perspectiva antinomica.

Personajele sunt descrise prin notatia gesturilor, prin reproducerea vorbirii lor, dar si prin descrierea fizionomiilor. Atitudinea autorului fata de personajele sale rezulta din epitetele prin care le caracterizeaza, dar si din comentarii subiective ce insotesc adesea faptele. De aici rezulta retorismul, apelul la unele expresii tipice de extractie folclorica sau aluziile culturale. Uneori, comentariile autorului capata o turnura ironica, usor parodica, chiar.

Comparat cu scriitorii care l-au precedat, Nicolae Filimon pare un scriitor mai matur, evoluat, un autor ce dovedeste o intelegere superioara a functiei si posibilitatilor literaturii. Acest fapt e vizibil atat la nivelul tematic, prin noutatea si profunzimea realitatii investigate, cat si sub raport compozitional.

Se poate, de altfel, afirma ca opera lui Filimon este o sinteza a tendintelor literare din epoca sa; romanul sentimental si de moravuri, proza de mistere, romanul de senzatie si realist, povestirea istorica – se regasesc, in proportii diverse, in creatia lui N. Filimon. Dupa G. Calinescu, perenitatea operelor lui Filimon provine din “marea siguranta a desenurilor si tonurilor fundamentale”. Filimon, deschide prin romanul sau, drumul realismului in proza romaneasca, dominata pana la el de romantism, facand tranzitia de la scriitorii pasoptisti la marii clasici ai literaturii romane.

Alaturi de tehnica realista – balzaciana, prozatorul e atent la modul de a se exprima al personajelor prin care dezvaluie structura lor morala, gandurile si sentimentele lor. Forta descriptiva, capacitatea de evocare e completata de arta dialogului, care asigura unor episoade un caracter scenic, fiind tensionate dramatic. Se realizeaza astfel o sinteza a tehnicii narative si teatrale, care confera relief si culoare naratiunii Ciocoii vechi si noi  e primul roman tipologic din literatura romana, cu personaje complexe, dar si cu o viziune cuprinzatoare asupra sferei socialului, tratat in mod obiectiv si veridic.