Poetica lui george bacovia

POETICA LUI GEORGE BACOVIA

SIMBOLISMUL POETIC

"El este modern fiindca socheaza: ochiul, urechea, imaginatia, arta" (Nicolae Manolescu).

"Printre poetii exemplari ai literaturii romane, Bacovia are un destin in posteritate de-a dreptul prodigios. Opera sa rezista atator incercari interpretative prin pozitia ei singulara, la inceputul modernismului care a deschis cai atat de fertile intregi lirici nationale."

Poezia lui Bacovia a uimit de la inceput pe majoritatea comentariilor prin sinceritatea desavarsita a expresiei, ca si printr-o pozitie neobisnuita, stranie si obsedanta a poeziilor sale, in care revin obsesiv anumite versuri, sintagme, cuvinte cu sens incifrat.

Raportata destul de des la simbolismul european decadent si la eminescianism, poezia bacoviana este expresia depasirii acestor doua curente artistice.

Pornind de la observatia ca "Bacovia inabusa verbalismul, el aplica principiul esteticii vernailiene: Prends l'eloquence et tords - lui son cou!", E. Lovinescu intelegea poezia lui Bacovia doar ca o expresie directa a unor stari primare, transpuse nediferentiat in vers: "poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti, e poezia cinesteziei imobile, incropite, care nu se intelectualizeaza, nu se rationeaza, nu se spiritualizeaza; cinestezie profund animalica; secretiunea unui organism bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie care nu se diferentiaza de natura putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu care se contopeste".[1]

Apreciind in mod deosebit valoarea artistica a poeziei sale nici S. Cioculescu nu e in fond de alta parere: "Trebuie precizat ca Bacovia e un poet elementar dar cu mentionarea puterii sale primitive de sugestie cu totul exceptionala(). Desi nimic nu e deliberat logic in poezia sa, sentimentele au o impresionanta logica fireasca, interna, implicita. Spre deosebire de filiera clasica a pesimistilor nostri: Gr. Alexandrescu, Eminescu si epigonilor, Bacovia este poetul subconstientului, al impresiilor organice formulate printr-o forta obscura. Cum ar fi putut confunda cineva absorbtia pasiva in anorganic, scufundarea in materie, reintegrarea neantului, cu teoria, total absenta la Bacovia, fie ea tehnica, fie de substanta poetica?"[2]

De o opinie contrara, e G. Calinescu, care vede in Bacovia triumful artificiului ridicat la rang de arta: "Poezia lui Bacovia a fost socotita in chip curios, ca lipsa de orice artificiu poetic () si tocmai artificiul te izbeste si-i formeaza definitiv valoarea". Nu e nicio indoiala ca un poet care prilejuieste atatea opinii divergente dar, toate, elogioase in fond, e o personalitatea artistica complexa ale carei valori nu pot fi cautate pe o singura coarda si ca relativa economie tematica a poeziei sale ascunde de fapt o mare bogatie interioara de sensibilitate si o diversitate derutanta a artei sale.

De fapt, ambele opinii exprimate, aceea a poeziei lui Bacovia ca "expresie a starilor elementare" (Cioculescu, Lovinescu), ca si cea opusa, acea a "artificiului" ei (Calinescu) sunt indreptatite intr-o oarecare masura si nu se exclud. Bacovia isi traieste intr-adevar starile sufletesti cu patima, dar spaima, insecuritatea, inadaptarea, existente in simbolism, expresionism si eminescianism, sunt aici ale omului modern comun. Artificiul de aici provine, prin dedublarea sa in momentul creatiei; scriind el se obiectiveaza, se proiecteaza intr-un personaj generic, care exprima o drama universala, iar nu una particulara. El rescrie de fapt, simbolismul si eminescianismul, deformandu-le conform propriei sale perceptii asupra realului. Pornind de la acestea, Bacovia intuieste esenta artei moderne.

Important este in poezia bacoviana nucleul liric care contine in sine ideea si sensul intregii poezii si care revine in text ca un laitmotiv. Odata gasit, in jurul versului - cheie, Bacovia edifica un text cu o arhitectura perfect elaborata si congruenta.

Critica mai noua a vorbit chiar de "aspectul de riguroasa constructie"[3] al acestei poezii, saracia evidenta a descriptiei facand sa fie mai greu observata structura arhitectonica, putand fi adesea incadrata in specii traditionale si cu o organizare precisa: pastel, idila.

Din aceasta arhitectura elaborata decurge si "impresia de coerenta interna, de logica organica a poeziei."[4]

Frecventa procedeelor mecanice si importanta lor in poezia lui Bacovia se datoreaza aceleiasi pozitii privilegiate a versului cheie in structura poeziei. Toate repetitiile, refrenele, reluarile in variante nu sunt decat modalitati de reactualizare a tonului fundamental, pe care diapazonul versului - cheie l-a dat de la inceput. Aceasta caracteristica este si cauza pentru poezia lui Bacovia, in ciuda interiorizarii si individualismul ipostazelor sale lirice, capata un ton teatral, declamator in sensul propriu al cuvantului

Un procedeu specific poeziei bacoviene este repetitia: "La Bacovia cuvantul sau sintagma care se repeta contine de obicei chiar mesajul in sine si daca restul poeziei s-ar pierde, sensul ei esential s-ar pastra aici pentru ca logica poeziei lui Bacovia nu e formala, supusa discursivitatii, ci are o esenta muzicala, ea transmite mesajul sau, nu numai la nivelul lexicului, ci dincolo de el, prin sugestii cinestezice, cum le numea Lovinescu."[5] Insusi caracterul enuntiativ, exclamativ al frazei, lipsite de capule gramaticale si logice, se opune unei obisnuite receptari lineare, discursive. Aceasta, inseamna ca versurile versifica, fara a adauga nimic esential, sugestia refrenului. De exemplu, in poezia "Ploua", refrenul "Oh, plansul talangii cand ploua" se verifica in fiecare dintre cele patru strofe ale poeziei, fiecare dezvoltand aceeasi sugestie acustica.

Acelasi lucru se intampla in esenta si cu celelalte poezii in care refrenul propriu-zis, absent, e inlocuit cu repetitia obsedanta a unui cuvant sau a unei sintagme mai restranse: plumbul, violetul, alternanta alb-negru ("copacii albi, copacii negrii", "cu pene albe, pene negre"- Decor). E explicabila in acest fel si impresia de monotonie pe care o lasa poezia sa la o prima lectura, pentru ca procedeele sale artistice sunt putin variate, grupandu-se in jurul acestei tehnici speciale a sugestiei directe, iar din alt punct de vedere, unele poezii in care Bacovia incearca sa schimbe modalitatea artistica apar nebacoviene, cum sunt cele eminesciene care apar in vol. "Comedii in fond" din 1936 ("Ca maine", "Din lira", "Ecou de romanta", "Cand singur").

Universul sau tematic nu e inedit, el este, intr-o parte a sa, comun cu cel al generatiei si il vom regasi in versurile simbolistilor de la 1900, dupa cum inedita cu totul nu e nici modalitatea de expresie anticipata de Tr. Demetrescu, nici tehnica repetitiilor de diferite feluri in care l-au precedat Macedonski, M. Demetriad si altii.

Inedit ramane timbrul unic si irepetabil al poeziei sale pe care-l da fuziunea deplina a tuturor elementelor de sensibilitate, de expresie, de inspiratie intr-o opera de o neobisnuita puritate artistica si de o mare forta emotiva.

Foarte riguroasa in sine, foarte solid construita, poezia sa nu pastreaza nicio urma exterioara a deliberarii, a travaliului artistic, pana la a putea fi crezuta rezultat al unui fel de dicteu automat al simturilor sale exacerbate. Integrarea perfecta a unor elemente de provenienta diferita si de categorii diferite intr-un discurs aparent lipsit de organizare, e unul dintre principiile caracteristice ale poeziei bacoviene.

Izbitoare, mai ales pentru un simbolist, e extrema raritate a figurilor de stil, in special a metaforelor. Acestea sunt literalmente numerabile, iar unele cu multa bunavointa pot fi taxate ca atare:"Doi plopi, in fund, apar in siluete/ - Apostoli in adajdii violete"; "Luna pare un oftat, un continent cunoscut"; "Toamna suna-n geam frunze de metal". Comparatia este mai des intalnita: "E-o toamna ca o poezie veche", "Par castele triste castele", "Liceu - cimitir /al tineretii mele"; "Vantul boceste ca un prelung final". Si "Lacustra" este de fapt o comparatie, asupra careia suntem avertizati din prima strofa: "De-atatea nopti aud plound, /Aud materia plangand/ Sunt singur si ma duce-un gand/ Spre locuintele lacustre."

Privata de mijloacele cele mai proprii de transfigurare a realului, arta bacoviana traieste prin amplificarea paroxistica a acestuia sau prin condensarea pana la eclipsa a dimensiunilor sale.

"La Bacovia, poet pana la exasperare al eului si al neantului, perspectiva temporala devine tiranica. Poetul acorda prezentului o misiune dubla, de afirmare si negare. Orice traire se va desfasura pentru el exclusiv in prezent, sau va fi resimtita ca si cum s-ar desfasura in prezent si totusi aceasta traire va fi perceputa ca o existenta efemera, vesnic amenintata de disparitie."[6] Prezentul nu numai ca nu este pentru el un simplu cadru, dar e singurul moment cu adevarat temporal. El e prizonierul timpului si orice incercare de evadare va fi simultan o lupta cu prezentul.

Trait ca un timp absolut, ca unicul timp posibil, prezentul indica stari, actiuni ce pot surveni oricand. Sugerand repetitia esentiala a lumii, prezentul l-am putea denumi "iterativ".

Spre deosebire de prezent, imperfectul si mai-mult-ca-perfectul au rolul de a suscita atmosfera de vag, datorita caracterului lor durativ ("Plangerea caterinca fanfara" - "Panorama") si de a deplasa poezia din planul real in planul amintirii obsedante.

E usor sa observi la Bacovia "o anumita regizare spatiala interna a poemului. De obicei, cateva imagini generice desemneaza spatiul plan, cat mai intins, cat mai static. Totul pare a fi exterioritate. Nu intamplator mai multe poezii se numesc tablouri de toamna, de iarna, iar in ele normele descriptive predomina. Abia intr-a doua faza se observa primele elemente de miscare; ele confera ordine si sens, ele introduc in cadru. Prin miscare se castiga dimensiunea participarii subiectului."[7] In multe poezii surprinde alternanta aproape identica a doua prepozitii cu efect de spatializare: pe si in (cu variantele lor). Pe desemneaza ambientul, campul, intinsul, lumea, acel "departe", dimensiunea plana. Cu cea de-a doua se introduc reperele dinamicii; in este purtatorul de cuvant al subiectului liric pe care il reprezinta, sau il implica.

Mai multi comentatori ai poeziei bacoviene au observat inventarul predilect al spatializarii: zarea, fundalul, marginea, toate simuland o evadare din "orasul dominat". Dar toposul bacovian nu se organizeaza pe simpla opozitie claustrare - evadare. Zavoiul, crangul, campul cu ape, campul nins nu apar la Bacovia din complexul samanatorist al citadinului. Plenitudinea spatiala este cea care le produce si nu simtul social al antitezei. Bacovia regizeaza dimensiuni spatiale ce exprima insasi spatialitatea. Poetul stie sa castige spatiu si din simpla alternare a unor morfeme de legatura[8].

S-a remarcat la Bacovia simplitatea dezarmanta a versului. Mersul e descarcat, alcatuit din propozitii simple si incolore. Repetate insa ele capata o incarcatura emotionala, de un efect neobisnuit.

Aproape niciodata la Bacovia un vers nu se continua in versul urmator. "Greutatea intreaga e plasata, de obicei in primele versuri ale poemelor, ceea ce urmeaza avand rolul sa estompeze prin repetari sau imputinari de accente, sa rotunjeasca partial macar extremitatile abrupte."[9]

Frazarea lui Bacovia se obtine mai mereu de la orice fel de complicatii si extensiuni. Propozitia simpla e intalnita, cu regularitate si de preferinta: "E toamna, e fosnet, e somn", "ploua, ploua, ploua". Fraza e lapidara, se observa maximul economiei de cuvinte, ba chiar prescurtarea unor termeni.

Exprimarea succinta a poetului, regimul auster aplicat cuvintelor, preferarea impartirii sau ruperii versului si a introducerii catorva puncte, sacaitoare uneori, sunt trasaturi caracteristice.

Atata severitate a limbajului, ca la Bacovia, nu intalnim in opera nici unui alt poet roman. Limbajul e transparent pana la evidenta, Bacovia abandonand orice cifru, va denunta mesajul pe care il poarta: el devine atunci "profet", anuntand manios, sarcastic sau cu o liniste glaciala catastrofa sau instaurarea armoniei, sau isi recunoaste solitudinea, tristetea, vidul si perspectiva pieirii proprii. Alternanta de conduita poetica, de roluri si sentimente, de "artificiu" si sinceritate constituie originalitatea lui Bacovia.

Vocabularul uzual al poeziei bacoviene demonstreaza o oarecare preferinta pentru termenii evocand virilitatea simturilor. Dar vointa de afirmare a unei personalitati insubordonate il face pe Bacovia sa foloseasca si forme lexicale si acorduri aberante, greseli de limba facute cu buna stiinta si usor de evitat pentru un artist atat de stapan pe uneltele sale. ("De-as fi artist/ Eu te-as descri").

Vocabularul abstract, neologist, releva si un proces de intelectualizare categorica a senzatiilor. Cerebralizarea imaginii se realizeaza prin frecventa asociatiilor neasteptate ce reliefeaza stari ale unui suflet rafinat, traind cu toata fiinta nevrozele omului modern, ale citadinului. Sinceritatea deschisa, pe care o subliniaza Lovinescu, e una dintre cele mai caracteristice valori sufletesti ale poeziei bacoviene.

Se observa abundenta exclamatiilor, a vocativelor, a imperativelor ca si a formelor de dialog provocat cu fiinte sau cu lucruri, necesitatea de a vorbi cu glas tare, de a rade ostentativ.

In cuprinsul a 250 de poezii cercetate, dupa parerea lui Ion Caraion, vocabularul poetului nu depaseste 2000 de termeni, dintre care in jur de 400 sunt verbe. "Rezulta ca o cincime din dictionarul cuvintelor din dictionarul cuvintelor de care s-a folosit Bacovia e formata din verbe. Verbul cel mai frecvent folosit este a fi, de vreo cinci ori mai numeric folosit decat a plange, imediat urmator in pondere in densitate poeziei sale si de peste 30 de ori mai des intalnit decat a avea."[10] Aproape un sfert din numarul poeziilor sale incep din primul vers cu verb si de cele mai multe ori folosit la prezent: "buciuma toamna"; "trec corbii"; s.a.

Foarte des sunt utilizate pronumele posesive. De cate ori Bacovia nu pronunta: "al meu piept"; "amorul meu"; "durerea mea"; "a mea intima"; etc.

"Functie de anticorpi indeplinesc in organismul poeziei bacoviene, aparand-o de propriile ei miasme, negatiile. Nimeni pana la Bacovia n-a folosit intr-o asemenea cantitate adverbul nu. Negarea bacoviana e ubicuitara, ca o inima care pompeaza sange in toate directiile . Eu nu mai stiu nimic; "Da, ploua cum n-am mai vazut".

Onomatopeea e cultivata de Bacovia cu efecte de muzicalitate stranie. In poezia "Balet" imaginea obsedanta a grupului coregrafic se creeaza prin repetarea versului care traduce miscarile gratioase: "Luceau baletistele albe". Repetare e de natura sa angajeze in dans. Receptivitatea bacoviana la intreaga gama de sunete, euforice ori dizarmonice, obtinute prin fluctuatiile vocii si jocurile intamplatoare ale uneltelor, iese din comun. Poetul inregistreaza fosnetul frunzelor putrede: "E toamna, e fosnet, e somn" (Nervi de toamna); scartaitul ramurilor seci: "Scartaie toamna din crengi ostenite" (In gradina); trosnetul lemnului aruncat in foc :"Mai spune s-aduca jaratec/ Si focul s-aud cum trosneste" (Decembrie); taraitul ploii: "Taraie ploaia/Nu-i nimeni pe drum" (Pastel); geamatul sentimentelor: "S-aud gemand amorul meu defunct" (Amurg de toamna); plansul pasarilor: "plans de cole pe geamuri se opri" (Gri); vaietul, ragetul, bolboroseala sau vorbirea impleticita, interminabila:"Prin intuneric bajbaiesc prin casa/ si cad, recad, si nu mai tac dn gura"(Amurg de toamna; tusitul:"Si-auzi tusind o tuse-n sec, amara" (Sonet) si chiar stranutul.

In ordinea zgomotelor onomatopeice sunt notate pocnetul auzit de departe: "Si pocnet lung, si chiot s-aude-n deal la vii" (Alean), ciocanitul ca oase al crengilor uscate: "Crai - nou verde pal, si eu singur/ prin crengile cu sunet de schelet" (Amurg), sunetul armei de foc, desteptand ecouri vagi, de clopot, de unde si forma lui fonica specifica: "Rasuna din margini de targ/ Un bangat puternic de arma" (toamna); trepidatia surda a orasului nocturn: "La gara zvacneste-o masina" (Noaptea).

Reconstituind mecanismul de construire a imaginii poetice bacoviene, Streinu spunea: "Drumul sau pleaca din constiinta si, trecand prin organic, patrunde adanc in anorganic, a carui viata dreapta o traieste."[12]

Bacovia este cel mai important reprezentant al rupturilor in logica relatiilor de comportament, fara a adera la vreo doctrina literara moderna care sa i promovat acest lucru. In intimitate: "Iubita canta un mars funebru/ Iar eu nedumerit ma mir" (Nevroza), O fata bolnava "racneste la ploaie, razand" (Ploua).

Din E. Poe si Rollinat vine la Bacovia ceea ce am putea numi intentia simbolista epica, multe din bucatile lui fiind puse sub regimul imperfectului, sugerand participarea la viziuni; "Dormeau adanc sicriele de plumb" (Plumb), "Ningea grozav pe camp la abator" (Tablou de iarna). De fapt, asistam la niste puneri in scena in care autorul este poetul insusi, cu gesturi ritualice cu o masca anume imprumutata, efect al trairilor interioare. El coboara intr-un cavou, sta langa mort si, frisonand la scartaitul coroanelor de plumb miscate de vant, striga. Se intoarce acasa si executa prin odaie pasi marunti, mecanici, vorbind singur, fara sens: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/Ori ca Verlaine, topit de bautura" (Sonet).

Apare, la Bacovia "procedeul reconstituirii lirismului de la polul aparent opus poeziei prin expresia curat prozaica, familiara senzatia ultima fiind a preaplinului emotiei"[13]; "Eu nu ma mai duc azi acasa/ Potop e-napoi si-nainte" (Decembrie); "Eu nu mai stiu nimic, si m-am intors acasa,/ uitati - va ce gol, ce ruina-n amurg." (Scantei galbene).

Apare si relatarea autobiografica, cruda: iarba de plumb si aer tare/ pudrat pe-o eczema ce fata mi-o sapa" (Nervi de toamna).

"Adaptarea formei poeziei bacoviene la fond e atat de integrala incat indeparteaza gandul oricarei intentii artistice, iar mijloacele de exprimare sunt atat de simple si de naturale incat par crescute in obiect."

Din incompatibilitatea cu sine, dar si din timiditatea de sine, Bacovia va practica in poezia sa un retorism duplicitar al exibarii starilor deficitare. Obiecteaza lumii ca el e deposedat de succese, de bucurii, de dragoste, de respect, de sanatate de aspiratie, insa are puterea de a obiecta. Reproseaza oricui durerea sau durerile la care e captiv, un captiv pe viata.

Unul din aspectele retorismului bacovian, obtinut prin accentuarea starilor de sfarseala il constituie apetitul de demonstrabilitate continua si de auto-prezentare: eu, eu,eu. Sau impulsul de a dovedi cu sine: "Eu nu te mai vad" (Ecou de romanta).

Bacovia avea intotdeauna clara tehnica inceputului. Majoritatea poeziilor sale isi asigura initial un cadru meteorologic. De la inceput afli in ce anotimp esti, cateodata si in ce luna a anului, daca afara cad sau nu precipitatiile, intensitatea acestora, temperatura aproximativa si alte informatii anexe: "Amurg de iarna violet" (Amurg violet); "Te uita cum ninge, decembre" (Decembrie); "E-o muzica de toamna" (Noctuna).

Cine a afirmat ca intreaga lirica bacoviana poate fi luata ca un mare intreg, ca un singur poem cu nenumarate intre taieri si secvente n-a gresit. Nu afli decat detalii in legatura cu anotimpul, cu meteorologia, cu asteniile sau obsesiile autorului: "Dar obisnuit cu tehnica punerii in scena a poetului, precizand inca din primul vers ori din primele doua versuri cadrul naturii si evenimentele meteorologice la zi, frangerea stilului, schimbarea brusca de registru, intrarea directa in discurs, fara nicio pregatire, se inscriu in variantele contrapunctului bacovian."[15] Urmeaza apoi cortegiul de interjectii, exclamatii, vocative, referinte, apelatiuni, (indeosebi catre fictiva lui iubita). Pe aceste poetul isi construieste un intreg sistem de sonerii, de agresiuni, de cadente si alarme: "Iubito, oh, <<Corbii>>/ Poetului "Tradem" (Amurg), "Iubito si iar am venit" (Trudit).

Muzica e o trasatura relevanta a contrapunctului bacovian. Bacovia insuti era "un instrument muzical" din care a cantat rand pe rand insomnia, gandul, noaptea, golul, pustiul, frica, singuratatea, frigul, fantomele, ploaia, sicriele strazile, cavourile, grota, vantul, cuvintele. O si marturiseste in poezia Largo: "Muzica sonoriza orice atom". El insuti era un instrument muzical in care cantau si se auzeau toate celelalte instrumente muzicale: "Acorduri, arpegii, armonii/ Orice-au voit din mine au facut". (Versuri).

Utilizand instrumente de circulatie rurala sau citadina, Bacovia le adapteaza exigentelor proprii. Facandu-le inventarul, se constata ca ele sunt alese dintre cele specializate in evocarea starilor depresive. Buciumul, ascultat la liziera orasului, in camp, sfredeleste lent sufletul: Rasuna-n coclauri un bucium/ Si doina mai jalnic porneste" (Melancolie). Talanga, al carui vaiet inabusit, receptat din fundul odaii, acompaniaza o ploaie de toamna, isterizeaza: "Da, ploua cum n-am mai vazut/ Si grele talange,/ Cum suna sub suri invechite!" (Ploua).

Tambalul, instrument de tarafuri, auzit la mahala, in carciumi, produse cu sonoritatea lui discordanta, cu tapetele lui, senzatia de perditie, ori scandeaza disperarea ultimelor ceasuri de betie: "Sunau tambale, tarzia noapte / de cabaret comun - " / (Ecou tarziu); Goarna este unul din instrumentele cele mai banale si mai sarace muzical: "E toamna Metalic s-aud/ Gornistii in fund de cazarma" (Toamna). In sfera instrumentelor cel mai puternic desconsiderate se afla, indeosebi, caterinca. Asociata unui splen torturant, ea primeste la Bacovia solia suplimentara de a insoti un spectacol mortuar.

Talanga, goarna, buciumul, caterinca - instrumente ale unei lamentatii obstesti, "par acum purtatorii litaniei primului solitar in univers." [16] Pianul, romantic prin excelenta, chopian e harazit emotivitatii feminine "Afara ninge prapadind,/ Iubita canta la clavir" (Nevroza).

Vioara si violina s-au specializat in suspin, melancolie, langoare. Vioara cu tonalitati prin excelenta lirice incurajeaza gingasia si suavitatea, sentimentalismul pasiv si induiosarea de sine: "Si pe publice terase/ Plang viori sentimental" (Acord final).

Dintre instrumentele de suflat, flautul pare a fi singurul capabil sa indulceasca asprimea realului, sa ingane sugestii de fericire posibila. Analog flautului, fluierul vehiculeaza iluzia unei lumi transfigurate pana la contururi de idila cosbuciana: "Dintr-un fluier de rachita,/ Primavara, o copila poposita la fantana,/ Te ingana/ pe campia clara" (Note de primavara).

Un program de muzica bacoviana ar cuprinde romante, serenade, valsuri, muzica de balet, melodii funerare, dintre care marsul funebru al lui Chopin e cel mai frecvent. Cantecul instrumentelor si vocal este insa genul sau predilect.

Bacovia va muzicaliza cu toate mijloacele sonore, exterioare si inefabile. "Crescuta de una din ramuri pe trunchiul verlainian al simbolismului, poezia sa trimite la o lume de vis, vaporoasa prin cuvintele muzicale care par mai mult o soapta." [17]

Creator al unei noi chei muzicale, in (ha, in ha), Bacovia face din gama un mod de expresie al unei deprimari mai generale. Muzica si instrumentele sale slujesc si ca moduri de figuratie stilistica, furnizand termene de comparatie sau personificari. Astfel cantul intunecat al toamnei este cand un "mars funebru/ prin noapte ce suspina", cand "vals indoliat monoton" (Vals de toamna).

Din muzica bacoviana face parte jocul vocalelor si al consoanelor. Scenica intr-adevar, dar numai pana la un punct, sonoritatea bacoviana se supune unei perceptii cu caracter muzical, armonic sau dizarmonic, a existentei. De exemplu, in Plumb, alterneaza vocalele u si i, insotite de un grup consonantic, alcatuit la randul sau dintr-o nazala (m, n) si o consoana surda ori tare (b, t). Fonetismul apare atat in cadrul rimei cat si in cuprinsul fiecarui vers: "Dormeau adinc sicriele de plumb,/ Si flori de plumb si funerar, vesmint/ Stam singur in cavou, Si era vint/ Si scartaiau coroanele de plumb."

Muzicalitatea exterioara se obtine prin armonii imitative sau cuvinte onomatopeice, tinand locul cate unui vers intreg: "Toamna suna-n geam frunze de metal,/ Vant./ In tacerea grea, gand si animal/ Frant./ In odaie, trist suna lemnul, mut: Poc" (Monosilab de toamna). Poetul interiorizeaza intentia muzicala, pana cand acesta se desprinde doar din miscarea pura a versului.

Muzica bacoviana atrage si calmeaza, nelinisteste si exaspereaza. "Inhibata de o spaima cosmica, de teroarea in fata fortei subversive a timpului si a aceleia devastatoare a elementelor, poezia bacoviana se identifica cu muzica ploii si a vantului, ca si cu a lui Lafourgue."[18] Spre deosebire de acesta, Bacovia nu simte nevoia de a-l chema pe Dumnezeu, dupa cum nu incearca nici tentatia evaziunii din conditia fiintei, prin regresiunea in timp si spatiu.

Pasionat de desen si pictura aproape in egala masura ca de muzica, Bacovia tinea sa dea prin poezie o replica directa nu numai artei sunetului, ci si a a culorilor. "Cel ce se defineste undeva compozitor de vorbe, apare si ca pictor al cuvantului."[19] In cadrul unui interviu dat la aparitia volumului "Scantei galbene", Bacovia spunea: "In poezie m-a obsedat intotdeauna un subiect de culoare. Pictura a cuvintelor sau auditie colorata ia-o cum vrei.Pictorul intrebuinteaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum in urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii."

Culorile delimiteaza o lume apasatoare,fara perspective. Sa adaugam, de altfel, ca plumbul cuvant cu valente atat de expresive, pe atat de ambigue, proprii liricii simboliste, este frecvent la Bacovia, intalnindu-se ca atare in alte poezii: "Dormeau adanc sicriele de plumb/ Si flori de plumb si funerar vesmant" (Plumb); "iar in zarea grea de plumb/ Ninge gri" (Gri); "o vreme de plumb" (Toamna); "iarba de plumb" (Nervi de toamna); "Un cer de plumb" (Altfel) ori chiar in alte titluri: "Plumb de toamna", "Plumb de iarna".

Plumburiul codrilor goi, in timpul iernii, invadati de ceata, iti evoca "Padurea de fagi" a lui Andreescu, iar goana de cenusiuri si galbenuri a targurilor bacoviene se apropie de "Mahalaua Dracului" a lui Luchian.

Simptomatica este suita motivelor cromatice ca si a celor muzicale - in perfect acord cu senzatiile predilecte ale poetului. Cenusiul transcrie astfel monotonia apasatoare; rosul, nu ceea ce ne-am astepta, ci destramarea vietii prin invazia sangelui de abator sau a ftiziei; negrul sugereaza neantul "marele nimic" cum zicea V. Conta; verdele crud - nevroza ca de altfel si albastrul, rozul.

Poezia "Decor" este remarcabila intru totul. Poemul e o splendida stilizare a senzatiilor prin sinteza alb - negru, culori fundamentale: "Copacii albi, copacii negrii/ Stau goi in parcul solitar/ Decor de doliu funerar/ Copacii albi, copacii negri." Succesiunea simetrica alb-negru din primele doua strofe pregateste imaginea obsedanta a unui cenusiu dezolant, din strofa finala, sinteza cromatica a celor doua culori fiind, evident, ca pe un ecran tremurat, griul, culoare monotoniei, a apasarii: "Si frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri/ Si pene albe, pene negre,/ Decor de doliu funerar".

Este surprinzator ca rosul si violetul din poezii ca "Tablou de iarna", "Amurg violet", "Matinala", traduc dezagregarea, stari morbide, si nu vitalitatea, expansiunea vietii, cum ne-am astepta: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe canal;/ Plina-i zapada de sange animal."

"Inselatoare, culorile intretin o suspiciune caracteristica pentru Bacovia, pe care le considera masti ale imposturii, atunci cand insotesc simbolic pseudo-valorile sociale existente ("Trec, burgheze colorate", "Femeile, masca de culori") sau, cand isi extind imperiul asupra existentei in genere, Bacovia le denunta ca simulacre ale neantului"[20]

Magia cromatica alimenteaza mirajul unei lumi feerice, impacata cu sine. Revelatoare sau deprimante, culorile cunosc astfel postura favorabila visului de viitor, visul unei umanitati regenerate: "Vis de-albastru si de-azur/ Te mai vad, te mai aud./ Oh, puncteaza cu-al tau foc/ Soare,soare." (Note de primavara).

Mult mai putin olfactiv decat vizual si auditiv, Bacovia e consecvent in poezia sa cu notiunea despre simboluri, despre corespondente. Deosebirea fata de comparsii simbolisti si de Macedonski e ca, la el, simbolul cromatic, ca si cel muzical, absoarbe in asemenea masura dispozitia sufleteasca, incat orice explicitare devine inutila. S-ar putea spune, exagerand putin, ca e suficienta mentiunea "amurg de toamna violet", "luceau baletistele albe", "negru, noian de negru", pentru ca emotia sa invadeze cititorul.

Simbolurile se vor detasa de semnificatia directa, imaginand un imperiu al lor pur cromatic sau pur muzical si astfel universul bacovian poate fi considerat "o replica mai picturala a picturii insesi"[21], dupa cum. Si aceasta e contributia originala a poetului, efectele se desprind de suportul lor, de subiect, spre a pluti singur, in spatiul fictiv al poeziei sale. E unica modalitate de transcedenta a lirismului bacovian.

Bacovia ingroasa conturile si umbrele peisajului printr-un procedeu pictural si-n pata tabloului dispare insusi subiectul care picteaza, devenind parte componenta a decorului in care s-a pierdut. Imaginile dintr-o astfel de poezie ignora voit corespondentele baudelairiene dintre culori si sunete, nuante de gri sau violet aparand in punctele de echilibru ale constructiei picturale, gasindu-si echivalentul in planul sonoritatii si al muzicii ("Orasul tot e violet"). Procedeul acesta il situeaza pe poet departe de modelele lui franceze "Ceea ce la Verlaine si Baudelaire, ca si la ceilalti simbolisti, urmarea, alaturi de semnificatii, muzica si armonia, la Bacovia, dimpotriva, e dezarmonie, aproape antimuzical, datorita sincopelor, ruperilor de vers, alaturarii expresiei banale de imaginea care trimite cu gandul la pictorii expresionisti."[22]

Nimic din finetea si delicatetea unor D.Anghel sau St. Petica nu se mai pastreaza la Bacovia. Peisajul sau e intunecat, cu tuse ingrosate pana la brutalitate. Ceea ce conteaza la el e decorul - halucinant pentru ca infioara, captivant pentru ca trimite la planul de dedesubt al poeziei, planul in care universul intreg, devine partas al starilor si senzatiilor eului poetic.

La Bacovia vom gasi concentrate in doar trei versuri, toate cele patru elemente cosmice: "Astfel era apa/ Pamant si aer/ Si numai un foc parasit/ Intr-un rest de lunca/ In vantul seral de toamna."

Decorul de natura sufera in imaginarul bacovian o drastica stilizare, incat iti pierde aproape orice contingenta cu pastelul de tip Alecsandri, Cosbuc, Goga sau St. O. Iosif si cu substanta lui naturala. Cu torul sarac in linii si culori, decorul bacovian comunica totusi esentialul.

"Simplitatea cu care Bacovia sugereaza un peisaj, o dezolare sufleteasca, o nevroza, o senzatie geologica, ne da masura acestui mare artist, la care fuziunea dintre vibratia sufleteasca si expresie e absoluta"[23]

Cel care parcurge de la un capat la altul poezia lui Bacovia traieste impresia unui spectacol in care autorul piesei e deopotriva actor, dar si spectator. Corolarul tuturor gesturilor si replicilor pare a fi acel vanitos vanitaum proclamat de multi filosofi ai limbii.

Depersonalizarea poeziei bacoviene anticipeaza, din multe puncte de vedere, insasi starea de criza, alinierea morala si intelectuala a omului modern. Acesta devine un "automat", un figurant pe marea scena a lumii si a universului.

In acest context cosmarurile, culorile obsedante, dezagregarea, morbiditatea, toate celelalte elemente componente din recuzita poeziei bacoviene ne-ar putea aparea si ca o "repetitie" a spectacolului universal la care fara sa ne dam seama, participam, intr-un fel sau altul, fiecare dintre noi.

EXPRESIONALISMUL POETIC

"Simbolist prin formatie, Bacovia isi depaseste epoca apartinand poeziei romane moderne ca unul dintre marii precusori."

(Nicolae Manolescu)

Prin tragismul existentei, prin sentimentul de pustietate si singuratate, prin raportarea umanului la stihiile naturii si prin nelinistea continua poezia lui Bacovia se inscrie intr-o zona mai larga a sensibilitatii moderne, depasind, in unele privinte, simbolismul si prefigurand expresionismul. El "e primul nostru expresionist. Mai mult decat Blaga, vreau sa spun mai adevarat si mai pur, intrucat nu avea maestrii"[24]

Expresionismul poetic a luat nastere odata cu aparitia sufletului nou a omului modern, razvratit impotriva civilizatiei mecaniciste. Aceasta atitudine lirica au pregatit-o Dehmel, prin gustul intoarcerii la primar, la instinct, la elementar, prin refuzul lumii tehnicizate, St. George, prin mit, Rilke, prin miticism, prin cautarea divinitatii in realitatea imediata si cotidiana, Arno Holz, prin eliberarea versului de orice canoane metrice si aspiratia catre o orchestratie a poemului, Mombert, prin cursul cosmicului.

Caracterizarea expresionismului liric e pertinenta, "El apare dominat de intensitatea simtirii si de lumina viziunii, nu creeaza contempland, fiindca ea va izbucni din extazul poetului care traieste viziunea. In fata naturii, acesta se opreste doar pentru a-i talmaci sensul si a-i citi simbolurile. Poetul expresionist va cauta, ca si Schopenhauer, ideea lucrului, abstracta, extatica si muzicala caci dintre arte numai muzica este cea care reda mai bine extazul spiritului." [25]

Adversara lirismului sentimental si dulceag, poezia expresionista va cultiva un alt lirism izvorat dintr-un suflet suprasensibil si arhaic care nu-si poate gasi linistea decat in armonia adanca cosmosului. De unde, cautarea lui Dumnezeu in brutalitatea banala a vietii cotidiene, cautarea unitatii cosmice in realitatea zilnica si prozaismul ei. Lirismul extatic nu poate fi surprins intr-o limba unitara si armonioasa, el cere cuvinte tipice, expresii violente, incalcarea normelor sintactice sau simpla alaturare de cuvinte fara legatura gramaticala intre ele.

Poezia de atitudine, revolta sau chemare profetica, lirica expresionista, nu se va sprijini pe armonie formala, ci pe dizarmonie, ea nu va urma in ritm linia continua si monotona a liedului, ci va imita sinuozitatile unei orchestre in care rasuna nenumarate instrumente. Si fiindca aceasta poezie e anarhica si dizarmonica, fiindca e numai miscare si explozie, ea se va folosi mai mult de puterea dinamica a verbului, decat de cea a substantivului si adjectivului. Ea va uri adjectivul care da culoare si contur ideii, dar care ii inabuse miscarea.

Aglomerarea de culori, frecventa la expresionisti, se explica prin aliantele poeziei cu pictura: "Culorile nu erau ca la simbolisti, muzica. Culorile erau cel mult reverente aduse colegial artei surori, asa cum destui pictori cautau sa scrie, sa straluceasca nu numai in maiestria cromatismelor, ci si in aceea a folosirii cuvintelor."[26]

In simbolism intalnim surdina, estomparea, poate ca discretia sonora. In expresionism apar insa zgomotul, stridenta, ostentatia, accentul gros.

"Poezia expresionista merge pe efectele dinamitei si exploziilor marturisind despre multe refulara cu o ingrijoratoare memorie ancestrala."[27]