Scrisoarea I - Problematica poeziei

_Scrisoarea I_

Face parte din suita celor 5 satire pe care E. le-a intitulat Scrisori.

Temele poeziei sunt : soarta savantului in raport cu societatea, cosmogonia si apocostaza , geneza si o posibila stingere universala.

Structura - poezia are o structura simetrica data de similitudinea dintre inceputul si sfarsitul ei cand un peisaj este luminat in noapte de razele lunii. Poezia cuprinde mai multe tablouri grupate in doua parti in care prima este o meditatie filozofica si a doua o satira.

Problematica poeziei

Prima parte are mai multe secvente:

prima secventa cuprinde tema filozofica a timpului prezentat in doua ipostaze: un timp individual, ireversibil, redat prin metaforele "ceasornic" si "lunga timpului carare" si un timp universal - cosmic , vesnic,    simbolizat de Luna.

a doua secventa cuprinde o invocatie retorica a Lunii denumita "stapina marii". In creatia lui E. linistea selenara , armonia luminii selenare precede o meditatie intrucat ea invita la meditatie , deschide poarta intrari in lumea gandurilor si a sentimentlor. Acest peisaj este un model de transformare a naturii exterioare in stare sufleteasca specifica romantismului. Privirea celui care contempla natura retine mai intai spatiile indepartate si vaste("pustiuri", "tarmuri") , pentru ca apoi treptat, treptat sa retina realitati mai apropiate- palate, cetati, case.

in continuare poetul isi imagineaza ca razele Lunii care intra in case lumineaza cateva chipuri umane prezentate in antiteza. De ex. : tanarul filfizon in antiteza cu inteleptul care cauta adevar - "Unul cauta in oglinda de-si bucleaza al sau par Altul cauta in lume si in vreme adevar"; negustorul in antiteza cu savantul astronom ( pe manuscrisul eminescean este notat numele lui Kant ) - "De pe galbenele file el aduna mii de coji, A lor nume treca-toare le inseamna pe raboj; Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii, Socotind cit aur marea poarta-n negrele-I corabii ". portretul acestui savant este creat printr-o antiteza a fizicului sau umil, cu noante de caricatura si mintea lui titanica: " Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, Isi infunda gitu-n guler si bumbacul in urechi; Uscativ asa cum este , garbovit si de nimic, Universul fara margini e in degetul lui mic". Apoi este comparat cu titanicul Atlas : "Precum Atlas in ve- chime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar

poezia cuprinde in continuare o incursiune in lumea gandurilor acestui savant , si aceste ganduri sunt cosmogonia ( imaginea genezei cosmice ) si apocastaza. Sursele cosmogoniei lui E. sunt: Rigveda ( cap. Imnul Creatiei ) - a preluat ideea ca aparitia vietii in cosmos este un miracol care nu poate fi gandit doar intuit , inlocuind motivul caldurii ca sursa a vietii cu lumina; filozofia lui Kant din care a preluat ideea miscarii permanente in cosmos, a unor permanente geneze cosmice; Schopenhauer - Lumea ca vointa si reprezentare din care E. a preluat ideea prezentei unui principiu cosmic care este vointa oarba de a fi a oamenilor, concretizata in egoismul uman , sursa tuturor relelor de pe pamant.

In tabloul cosmogoniei eminescene se disting: momentul anterior genezei , a haosului primar - acest nimic primar este numit metaforic "prapastie" , "genune" , "noian intins de apa", "intuneric". In acest haos lipseste lumina, vointa de a fi, miscarea - este o pace eterna. Ca sa sugereze miscarea ( care este determinata de coicnirea contrarilor ) E. creaza un lant de ANTINOMI ( termeni antitetici ): fiinta - nefiinta , nu se ascundea - era ascuns , nefacute - se des- face , etc. ; iar apoi este prezentat momentul genezei ca un punct in miscare care declanseaza o miscare vesnica ce duce la nasterea de lumi noi. Lumile noi care apar in cosmos sunt imaginate de E. ca niste "roiuri luminoase" care vin din "sure vai de haos pe carari necunoscute". Poetul creaza apoi o antiteza intre macrocosmos si microcosmosul uman: "Iar in lumea asta mare noi, copii ai lumii mici Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici". Pamantenii sunt numiti apoi ironic "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul".

5) in antiteza cu momentul genezei apare imaginea apocastazei , a apocalipsului cosmic. Min tea savantului se opreste si asupra momentului cand are loc stigerea universala care restabileste pacea inceputului. Eminescu creaza apoi un tablou alegoric dominat de tristetia sfarsitului. Primul semn al sfarsitului este disparitia luminii , soarele devine "trit si ros" si se inchide "ca o rana printre nori intunecosi"; "planetii" scapa din franele luminii si-ngeata, si "s-azvirl rebeli in spatiu" stelele cad ca frunzele de toamna. Totul culmineaza cu moartea timpului care duce la reantoarce- rea eternei paci. Poetul ilustreaza aici o teza din filozofia lui Kant despre spatiu si timp care dupa Kant n-ar avea existenta obiectiva ci ar fi doar idei prezente in constiinta omului, de aceea apar deodata cu omul si dispar odata cu sfarsitul cosmic.

Partea a doua - este o satira in care E. include idei filozofice privitoare la destinul omului pe pamant ca:

a)    viata este privita ca un vis al mortii eterne , ca o zadarniciei a vietii pe pamant si moartea ca singurul lucru vesnic: "peste toate o lopata de tarina se depun".

b)    identitatea dintre om si omenire: "unul e in toti , tot astfel precum unu e in toate"

c)    imposibilitatea cunoasterii vietii pentru ca reala este doar clipa prezenta ( ideea pre- zentului etern preluata din Schopenhauer ).

Tema propiu-zisa a satirei - soarta savantului in societateeste dezbatuta de E. intr-o cu accente de pamflet. Societatea contemporana savantului si posperitatea sunt incapabile sa inteleaga ideile savantului si de aceea nu vor fi atrasi de "biografia subtire a acestuia" , " de toate micile mizerii" ale sufletului sau chinuit si de "lumina ce in lume -ai revarsat-o ".

Poetul condamna apoi inganfarea pedantului ipocrit "cu ochii cei verzi" care va scrie " in vre-o nota prizarita sub o pagina neroada" despre aticismul limbii savantului. Sarcastica este imaginea funerarilor savantului la care "va vorbi vrun mititel Nu slavindu-te pe tine . lustru- indu-se pe el Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta ". Apoi poezia cuprinde un tablou in care se revine la peisajul initial , dar perceptia lumii este inversa: privirea retine mai intai realitati apropiate - ziduri, arbori - iar apoi se inalta treptat si inregistreaza spatiile vaste , inde- partate: "Mii pustiuri scinteiaza sub lumina ta fecioara".

Conluzia finala a poeziei este pesimista:

" Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii

Deopotriva-i. stapaneste raze ta si geniul mortii