CONSTITUIREA METODELOR PSIHOLOGIEI PRIN CRISTALIZAREA EI CA STIINTA

Trecut lung, istorie scurta (Ebbinghaus)

Majoritatea psihologilor sunt de acord ca parintele psihologiei este Aristotel, care in secolul al IV-lea i.e.n. scria prima carte in domeniu: "De anima (Despre suflet), desi inceputul istoric, ca stiinta, poate fi plasat in 1879 cand, la Leipzig, W. Wundt a infiintat primul laborator de psihologie experimentala.

Termenul de psihologie, folosit pentru a denumi o stiinta noua, a aparut in 1590 in titlul unei lucrari a lui Goclenius, profesor la Marburg, el aparand si la G.W. Leibnitz intr-un fragment al unei lucrari "De arte combinatoria datata aproximativ in anul 1666.

Cel care a folosit fara echivoc termenul de psihologie si l-a pus in circulatia curenta a fost Christian Wolff prin doua lucrari: "Psihologia empirica (1732) si "Psihologia rationalis (1734), desi se considera ca acesta nu s-ar fi impus in randul cercurilor academice fara contributia lui Immanuel Kant, care l-a adoptat in "Critica ratiunii pure (1781). Prestigiul filozofului si valoarea cartii au facut ca termenul de psihologie sa fie cunoscut, acceptat si consacrat in cercurile largi ale filozofilor si al oamenilor de stiinta, chiar daca, pentru a-l cita pe V. Pavelcu (1972, p. 51), "Kant contribuie la popularizarea unei discipline prin condamnarea ei", el consacrandu-i, "un epitaf si nu un elogiu de bun augur, cum ar fi fost natural sa o faca". Izgonind-o din metafizica, dar fiind 'prea importanta pentru a fi respinsa', i s-a acordat si ei un mic loc, un domiciliu temporar in numele unei vaste antropologii viitoare, aceasta ca urmare a obiectului ei de studiu atat de controversat, ambiguu si disputat, sufletul.

De altminteri nici A. Compte nu gasea loc psihologiei in familia stiintelor, deoarece in opinia pozitivistului francez ea era lipsita si de obiect, dar si de metoda precisa. Distanta dintre matematica si fizica este regasibila in distanta dintre logica si psihologie, stiintele experimentale nascandu-se la mai mult de doua milenii distanta de cele deductive.

Ca stiinta, psihologia se va contura spre sfarsitul secolului al XIX-lea, printr-o convergenta fericita de influente si prin constientizarea rolului metodei experimentale. Théodule Ribot spunea ca: 'psihologia va fi pur experimentala, nu va avea ca obiect decat fenomenele, legile si cauzele lor imediate: ea nu se va ocupa nici de suflet, nici de esenta sa, caci aceasta chestiune fiind deasupra experientei si in afara verificarii apartine metafizicii".

2. Scoala franceza

Secolul al XIX-lea, dominat de avantul revolutiei industriale, a fortat trecerea de la spiritualism si idealism spre materialism. In acelasi timp progresul unor investigatii conduse de fiziologi si fizicieni a dus la impunerea treptata a metodelor exacte in studiul psihicului si cu precadere a experimentului.

Conturarea metodelor psihologiei stiintifice si a obiectului ei sunt insa legate de evolutia unor curente de gandire, care au incercat sa o sustraga de sub forta de atractie a filozofiei idealiste (metafizica) uneori prin ciocnire, interferenta ori fecundare reciproca cu alte stiinte mai evoluate (fiziologia, medicina, chimia).

Seful de scoala al psihologiei franceze a fost T. Ribot, care, ca si E. Durkheim, a incercat sa sustraga stiintele despre om puterii metafizicii, sprijinindu-se pe pozitivismul lui Compte, dar fiind contra filozofiei spiritualiste: psihologia pozitivista 'nu va fi nici materialista, nici spirituala, ci experimentala', bazandu-se pe 'mici fapte', pe observatii obiective si pe metoda. Aceasta incercare de detasare a studiului faptelor psihice de metafizica a fost realizata de Ribot, oferind psihologiei pozitiviste ca obiect de studiu constiinta, conceputa ca flux continuu de senzatii, idei, sentimente regizate de legile asocierii. Metoda preconizata de Ribot era aceea a introspectiei, sau a paralelismului psihofiziologic, conform careia orice stare de constiinta se sprijina pe o stare particulara a sistemului nervos. Marcat si el de scoala de la Salpêtrière si de personalitatea lui Charcot, care considera boala ca pe un experiment natural asupra vietii mentale, Ribot a sustinut el insusi metoda patologica, varianta a metodei clinice, pentru a studia functionarea memoriei, a vointei si a personalitatii, plecand de la destructurarea si deteriorarea lor. Constient de importanta sustinerii cercetarii pe observatii obiective, obtinute din contactul direct cu bolnavii, Ribot a mentinut viu interesul elevilor sai pentru psihiatrie, sfatuindu-i sa devina 'alienisti', psihologia lui pozitiva fiind in acelasi timp obiectiva, comparativa si patologica. Legile disolutiei memoriei, asa cum au fost ele formulate cu mai bine de o suta de ani in urma de Ribot, sunt inca si acum citate in cartile de psihiatrie (G. Ionescu in Psihiatrie, 1977, red. Predescu).

Influenta lui Charcot la cristalizarea psihologiei a fost indirecta, dar importanta. Studiind convulsiile la femei, apoi isteria, pe care a tratat-o prin metoda hipnozei, el a imprimat multor savanti tineri formatia medicala de alienisti. In acelasi timp la Nancy, Liebault, apoi Bernheim, au studiat isteria si hipnoza, ceea ce a generat o puternica rivalitate cu scoala de la Salpêtrière, deoarece ei considerau ca hipnoza nu este o stare patologica tipica isteriilor, ci ca ea se bazeaza pe sugestie si sugestibilitate, insusiri universal umane, care pot fi folosite si in starea normala, in ceea ce el numea psihoterapie. Marele beneficiar al acestor dispute a fost Freud, care i-a frecventat pe rand, adica si pe Charcot si pe Bernheim, pentru ca, plecand de la hipnoza (pe care o considera ca vindeca simptomul si nu cauza lui), sa ajunga, la capatul unui laborios demers practic si teoretic, la crearea psihanalizei, cea mai complexa, profunda si elaborata teorie cu consecinte practice, dar si culturale, a secolului al XX-lea. Insistenta lui Ribot, care sfatuia pe tinerii psihologi sau filozofi sa faca studii de medicina, a facut ca psihologia stiintifica franceza sa se contureze in spatiul dintre medicina si filozofie.

Pierre Janet reprezinta un alt reper al psihologiei franceze: profesor de filozofie in Havre, cu studii de medicina (psihiatrie) si practicand hipnoza, deprinsa in preajma lui Charcot, el a fost succesorul lui Ribot. Ca si acesta el considera metoda clinica a studiului bolilor o cale de acces spre cunoasterea vietii psihice normale. Janet este cel care a impus in psihologia franceza termenul de conduita, care, prin opozitie cu termenul american 'behavior', adica comportament, este mai putin reductiv si mai bogat, pentru ca sugereaza o structura pe care se sprijina activitatea individului si o personalitate, un Eu ce organizeaza aceasta conduita. Un alt merit al sau este acela de a fi impus in psihologie metoda clinica prin care subiectul este ascultat, observat, investigat si abordat in maniera individuala, pe parcursul a numeroase sedinte, la un nivel de profunzime accentuat. Studiind 'cazul' uman intr-o perspectiva dinamica si longitudinala, metoda clinica utilizata de Janet va duce treptat la conturarea unui mare domeniu al psihologiei, psihologia clinica.

In incercarea ei de a deveni stiinta obiectiva psihologia trebuia sa se sprijine pe fapte masurabile si cuantificabile. Ideea masuratorii variabilitatii umane, in sensul cunoasterii si ameliorarii performantelor, si chiar a speciei noastre (eugenia), il preocupau si pe Galton, dar cel care va da un impuls decisiv constituirii psihometriei va fi tot un francez, Alfred Binet. Dupa ce a rupt legatura cu Charcot, devenind director al unui laborator de psihologie experimentala, el a folosit ca metoda introspectia experimentala, prin care a intentionat sa demonstreze ca gandirea este mai mult decat combinari de imagini, putand sa se desfasoare chiar si in afara lor. Anticipandu-l pe Piaget, el a facut psihologie si in afara laboratorului, plecand de la observatiile sistematice desfasurate pe cele doua fiice ale sale. Adevarata cariera a lui Binet a inceput atunci cand Ministerul Instructiei Publice, incercand sa rezolve problema unui mare aflux de copii in scolile pariziene, l-a insarcinat sa puna la punct un instrument care sa diferentieze copiii normali de cei care nu se puteau incadra in scoala de masa. Incercand sa sesizeze diferentele intelectuale dintre ei dupa principiul 'indivizii sunt ceea ce fac', el a creat si publicat impreuna cu Simon "L'echelle métrique de l'intelligence' in 1905, care a insemnat pe de o parte nasterea psihometriei, iar pe de alta conturarea unui domeniu fundamental al psihologiei, cea scolara. Metoda testelor se bazeaza pe metrie, pe masurarea unui ansamblu foarte variat de caracteristici, ceea ce face posibila reprezentarea unui individ printr-un profil, diferit de al altui individ. Orientarea scolara si profesionala, dar si psihologia diferentiala, nu s-ar fi putut naste fara metoda ce pune in evidenta diferentele interumane.

3. Scoala germana

Germanii au adus in cultura occidentala nu numai cea mai puternica scoala filozofica de la greci incoace, in cadrul careia s-a si cristalizat termenul de psihologie, dar si nasterea psihologiei experimentale prin W. Wundt, al fenomenologiei prin Brentano si a psihanalizei prin austriacul S. Freud.

Wundt a fost, ca si confratii sai francezi, fiziolog, si poate aceasta l-a determinat sa mute psihologia in laborator (1879) pentru a masura fenomene, a descrie relatii si a formula legi dupa modelul fizicii. Primul laborator de psihologie experimentala din lume, de la Leipzig, a stimulat enorm interesul oamenilor de stiinta pentru cercetare si experimentare, faptele psihice fiind considerate fapte naturale ce puteau fi investigate cu aparate si metode care se elaborau din mers. Prin aceasta Wundt a fost un pozitivist, desi recursul sau la introspectie a fost foarte mare, caci multe dintre faptele de constiinta nu erau direct masurabile. Aceasta insusire o aveau mai ales functiile elementare, senzatiile si perceptiile, interpretarea semnificatiei lor interne facandu-se tot introspectionist. Weber si Fechner vor face tentative curajoase de a investiga legile sensibilitatii (legea pragurilor, a intensitatii, etc. fiind printre primele din psihologie), dar tot in laborator se va naste problema timpilor de reactie care, dupa o evolutie sinuoasa, va reintra in cercetare pe usa din fata, prin neurostiinte.

Meritul lui Wundt este acela de a fi impus decisiv metoda experimentala ca o garantie a veridicitatii rezultatelor obtinute: standardizarea situatiilor, observatia riguroasa, repetabilitatea experimentelor au devenit criteriile fundamentale ale atributului de psihologie stiintifica. Mergand preponderent pe fenomene observabile si experimentabile, teoretizarea in psihologie va avea de suferit: metodologiile obiective au o importanta considerabila, dar ele saracesc, cum spune Zlate (1966), individul uman de bogatia vietii psihice si a mecanismelor ei interioare.

Poate ca aceasta intuitie este cea care a facut ca un fost teolog catolic, Brentano, sa devina profesor la Würzburg (Austria), dezvoltand metoda fenomenologica, pe care o vor duce mai departe Külpe (fost colaborator a lui Wundt) si mai ales Husserl. Acesta a incercat reabilitarea intuitiei (observarea interna), care ar dezvalui o mare bogatie si varietate de nuante in cadrul metodei fenomenologice, cea destinata sa fie o reactie la tendintele reductioniste pe care masura si cuantificarea le introduc, prin stergerea nuantelor. Sesizarea calitatii umane, surprinderea caracterului intentional al actiunilor noastre, a bogatiei interioare, fac din fenomenologie o alternativa la psihologia cantitativa, experimentala.

Inrudita cu fenomenologia este psihologia comprehensiva, al carei reprezentant principal, Wilhem Dilthey, includea psihologia printre stiintele cu obiect spiritual, dependent de realitatile social-istorice, ea trebuind sa fie de acum incolo descriptiva si comprehensiva. Dezvoltata de Spranger, psihologia comprehensiva a continuat preocuparea lui Dilthey pentru specificul individual. Astfel Windelband a facut distinctia dintre stiintele idiografice ale spiritului (care studiaza obiectele si fenomenele singulare) de stiintele nomotetice (care cauta generalizarile ce se pot exprima prin legi cauzale).

Unul dintre cele mai importante curente din psihologia secolului al XX-lea, care a depasit de mult granitele Germaniei, a fost psihologia formei, a configuratiei (Gestaltismul) ai carei principali exponenti au fost M. Wertheimer, K. Koffka si W. Köhler. Dezvoltata ca o reactie fata de atomismul asociationist, psihologia formei a fost preocupata de relatia parte-intreg, impunand conceptul de structura pe care gestaltul o presupune: ceea ce percepem noi este o configuratie in care elementele tind sa se echilibreze dupa principiul formei cele mai bune, care trebuie sa fie proeminenta, simpla, regulata si simetrica. Wertheimer arata ca perceptia este structurata inca de la inceput in termeni de cimp, ca intregul este perceput inaintea partilor si ca organizarea stimulilor in ansamblul perceptiv nu se face prin hazard. Forma este un tot primar in perceperea unui obiect, o experienta imediata ce trebuie descrisa fara a fi descompusa. Gestaltistii au preluat de la fizicieni conceptul de camp (Köhler a studiat fizica, cu autorul teoriei cuantelor, Max Plank), mai ales legat de perceptia vizuala, intre campul fizic, cel al perceptiei si cel cerebral postulandu-se o relatie de izomorfism.

Kurt Lewin (si el student la Berlin) va extinde notiunea de camp la intreg spatiul trait. Preocupat si de inteligenta animala, considerata a fi fecunda pentru intelegerea omului, Köhler a utilizat termenul de insight (iluminare, intelegere imediata), care s-a impus alaturi de un alt termen, gandirea productiva, legata de rezolvarea de probleme. Emigrati in America incepand din 1933, gestaltistii, deja cunoscuti acolo prin lucrarile lor, au fecundat gandirea lui E. Tolman, care a depasit conceptia ingusta a behavioristului Watson. Acesta deoarece el a considerat intregul ca fiind mai mult decat suma partilor, reconsiderand organismul in calitatea lui de variabila intermediara (modelul stimul-organism-reactie), capabila de intentionalitate.

Lucrarile gestaltistilor despre activitatea intelectuala vor reprezenta, asa cum vom vedea ulterior, un punct de ancorare teoretica pentru un curent nou in psihologia secolului al XX-lea, cognitivismul (Parot si Richelle, 1995, p. 125). Nu trebuie uitat insa ca inainte de cognitivisti a existat un cognitivist 'avant la lettre', Jean Piaget, care a fost profund marcat de ideile gestaltiste, dintre care cel de structura a devenit element de baza al constructiei sale teoretice privind geneza inteligentei umane.

4. Psihologia engleza

Teoria evolutiei speciilor a lui Charles Darwin a fost o revolutie in stiinta, pentru ca a schimbat o paradigma fundamentala: viata nu a fost creata din afara, ci s-a autocreat, speciile isi au originea in ele insele si o evolutie bazata pe selectie, la capatul careia sta omul. Acesta face parte din regnul animal, deci il putem considera pe Darwin fondatorul psihologiei animale si al celei diferentiale Ideile sale evolutioniste i-au marcat pe Herbert Spencer, Pierre Janet sau Jean Piaget, cat si pe Sigmund Freud, pentru care doctrina lui Darwin "promitea sa dea un impuls intelegerii lucrurilor din univers" (Freud,1925). Incercand sa depaseasca atitudinea antropomorfista a lui Darwin, C.L. Morgan a cautat la animal urmele unor capacitati specific umane. Pentru el invatarea animala se bazeaza pe incercari si erori, dar si pe imitari instinctive. Ca si Morgan, lucrarile lui McDougall au avut on ecou mic in Anglia, el trebuind sa treaca Oceanul Atlantic pentru a se impune in America.

Preocuparea majora si specifica a englezilor a fost legata de diferentele interindividuale, de conceptul de variabilitate, impus tot de Darwin. Aceasta venea dintr-o traditie multiseculara a nobletei, dovedita de metoda arborilor genealogici, care in cresterea animalelor de rasa (caini si cai) a devenit pedegree, in timp ce ideea de selectie dirijata din zootehnie a fost scanteia care a dat sens teoriei darwiniste asupra evolutiei speciilor. Era deci natural ca un var al lui Darwin, F. Galton sa plece de la ideea de variabilitate, diferentele mari dintre oameni trebuind masurate cu un scop foarte practic, acela de ameliorare a rasei umane (ce avea sa devina eugenia pozitiva) prin operarea de selectii genetice artificiale. Galton era convins ca geniul este ereditar, si pentru aceasta a studiat prin metoda genealogica familii care au dat generatii de talente in muzica sau in stiinte. Ideile eugeniei nu au ingrijorat, ci au fost larg acceptate in epoca, caci erau in prelungirea evolutionismului spencerian ambiant, in virtutea caruia albii civilizati ar fi trebuit sa-i elimine pe mai putin evoluatii salbatici.

Desi s-au dovedit a fi fundamental gresite, aceste idei rasiste, care aveau sa cunoasca um paroxism odata cu ascensiunea nazismului, au avut un corolar extrem de pozitiv in psihologie, caci au dus la crearea celor mai evoluate instrumente necesare punerii in evidenta a diversitatii umane: masuri antropometrice, teste variate, metoda gemenilor, chestionare, dar mai ales instrumentele statistice cum ar fi norma, etalonul, studiul corelatiei, ecuatia de regresie, analiza factoriala prin Pearson, Fisher, Spearman, mai tarziu prin Burt, Vernon sau Kelley. Lucrarile lui Galton ("Hereditary Genius din 1869 fiind cea mai cunoscuta), descoperirile statistice fundamentale, au facut ca psihologia engleza sa ramana indelung preocupata de matematizare si de problema ereditatii.

5. Psihologia americana

In Statele Unite libertatea de miscare si de manifestare a dus la o permanenta confruntare de idei, fara a se impune vreo ortodoxie filozofica. Calatorind mult, sau chiar formandu-se in marile centre universitare din Europa, psihologii, filolozofii, biologii sau medicii au creat aproape pretutindeni in America laboratoare de psihologie, si din necesitatea de a rezolva problemele practice generate de afluxul de populatie scolara, ca rezultat al imigratiei masive.

Cadrul filozofic a fost dat de asa-numitul pragmatism american care si-a gasit in 1907 o cristalizare teoretica in lucrarea omonima a lui James: pentru acesta adevarul nu este transcendent, el este dependent de actiunile si de operatiile implicate de cautarea lui, iar o idee este adevarata daca este eficace, utila in plan material sau spiritual. Chiar constiinta este la James o activitate a organismului care are ca functie fundamentala adaptarea acestuia la mediu.

Psihologia americana este aproape din start legata de invatare, amplasata de Thorndike (precursorul behaviorismului), in contextul psihologiei animale. Intrunind calitatile mesterului de geniu, al experimentatorului, dar si ale omului de stiinta, Thorndike a recurs la numeroase experimente standardizate pentru a determina curbele de invatare ale unor pisici, amplasate in 'custile problema' sau in binecunoscutele labirinte, cu protagonisti soricei. Asa a putut el stabili ca invatarea presupune incercari si erori, primele fiind retinute, secundele inhibate (asa-numita lege a efectului). Lucrand in paralel cu Pavlov, dar nestiind unul de altul, psihologul american a considerat invatarea ca urme intarite prin exercitiu si prin obtinerea hranei (recompensa), legate in conexiuni cerebrale (de unde si numele de 'conexionism' dat teoriei lui), ceea ce vadeste caracterul fundamental asociationist al acestei teorii. Apare aici prima formulare a psihologiei behavioriste, stimul-raspuns (S-R) prima formulare a legii intaririi (a efectului) si a exercitiului, care vor marca psihologia americana in secolul al XX-lea.

Termenul de behaviorism a fost impus de urmasul, dar si de criticul cel mai vehement al lui Thorndike, J. Watson, care i-a reprosat acestuia utilizarea unor termeni subiectivi ('succes', 'placut-neplacut') ca si extrapolarea concluziilor de la soareci la oameni. Watson a fost profund preocupat de crearea unei psihologii strict obiective si aceasta se putea luand in calcul doar marimile de intrare (stimulii = S) si cele de iesire (reactiile = R), ceea ce este intre cei doi termeni fiind considerat inaccesibil (cutia neagra). Pretul acestei obiectivitati pe care behaviorismul de tipul S-R il doreste, este eliminarea din psihologie a constiintei, a mecanismelor interne, a sentimentelor, a gandirii sau a personalitatii. Watson a incercat sa explice invatarea prin succesiunea de reflexe conditionate de tip pavlovist: 'ceea ce pierdea psihologia comportamentului, cucerind terenul stiintificului pozitivist () era capacitatea de a aborda semnificatia comportamentelor' (Fr. Parot, 1995, p. 137).

Descendentii lui Watson au incercat depasirea acestui model asociationist al invatarii, neobehavioristii incercand sa largeasca paradigma clasica prin introducerea variabilei intermediare, dupa modelul S-O-R, in care O este organismul. B. Skinner, de exemplu, a demonstrat existenta unor reflexe conditionate mai complexe, reflexele instrumentale, ce definesc conditionarea operanta. Noutatea acestora era aceea ca punea in evidenta activismul animalului, care in situatii reale reactioneaza adecvat (tigrul nu asteapta sa-i apara sub nas antilopa, ci pleaca la vanatoare dupa o anumita strategie). Tolman, influentat si el de teoreticieni ai Gestalt-ului, a incercat sa "umple" cutia neagra si sa revigoreze behaviorismul, care pentru prima parte a secolului trecut a ramas filozofia dominanta despre individ in S.U.A. In a doua jumatate a secolului al XX-lea miscarea cognitivista se va naste tot in America, ca o reactie la elementarismul explicatiei behavioriste, paradigma comportamentalista epuizandu-si practic potentialul sau explicativ.

Cognitivismul s-a nascut dupa al doilea razboi mondial, printr-o larga convergenta a unor stiinte diferite (filozofia epistemologica, antropologia, psihologia, lingvistica, neurostiintele etc.), care si-au descoperit teme comune, o maniera integratoare de lucru si o tratare inalt formalizata, care muta discursul stiintific de la nivelul molar la cel molecular. Metoda experimentala va ramane coloana vertebrala a psihologiei cognitive, la aceasta adaugandu-se triada formalizare-modelare-simulare, alaturi de metode mai specifice, cum ar fi ascultarea dihotica sau protocolul gandirii cu voce tare.

6. Scoala rusa

Continuator al lui Secenov, Pavlov a evoluat de la psihologia digestei la studiul activitatii nervoase superioare (a.n.s.), fiind cel ce a descoperit si teoretizat reflexele conditionate, excitatia, inhibitia, legaturile cortico-viscerale, lucrarile sale primind premiul Nobel pentru medicina. Pavlov a explicat anumite forme de invatare prin intarire si substituire de stimuli pentru a ajunge la reflexele conditionate, care se pot forma fie prin imitare, fie printr-o redirectionare a reflexului innascut de orientare si a curiozitatii, dublate de interes sau motivatie. Extrapoland legi valabile la niveluri elementare de invatare spre cele superioare, mult mai complexe si greu de descifrat, Pavlov a comis, desigur, o eroare. Depasind aceste limitari, V. Bechterev a tins spre o psihologie obiectiva, numita de el reflexologie. K.P. Anohin, studiind activitatea reflex-conditionata a creierului, a formulat 'teoria sistemului functional' care stabilea complicate relatii de autoreglare intre programul actiunii, acceptorul actiunii, scopul actiunii si rezultatul acesteia. In prelungirea acestei mari traditii a scolii ruse, medicul neurolog Luria este considerat unul din fondatorii psihologiei cognitive.

Autoevaluare

Analizati contextul desprinderii psihologiei stiintifice din filozofie si rolul metodei experimentale in acest proces.

Evaluati rolul medicinei in conturarea domeniului psihologiei stiintifice si a subdomeniului clinic.

Evaluati rolul fizicii si al matematicii in stabilirea principalelor caracteristici ale psihologiei stiintifice (apelul la masurare, cuantificare si formalizare matematica).

Faceti o analiza comparativa a scolii franceze si engleze in conturarea metodei psihometrice, evaluand aportul lui Binet si Galton in aceasta directie.

Scrieti un mic eseu (doua pagini) despre constituirea behaviorismului, importanta si limitele lui in psihologia secolului al XX-lea.

Evocati epoca in care psihologia a intrat (prin Wundt) in laborator si consecintele ei metodologice in cristalizarea sa ca stiinta experimentala

Analizati comparativ aportul psihologiei comprehensiv-fenomenologice si al celei experimental-stiintifice, subliniind complementaritatea celor doua tipuri de abordare.

Evaluati rolul si importanta scolii ruse in constituirea psihologiei stiintifice.

Scrieti un mic eseu (doua pagini) despre rasunetul principalelor scoli si curente ale psihologiei secolului al XX-lea in psihologia romaneasca.

Analizati implicatiile reciproce ale psihologiei si pedagogiei generate de nasterea psihometiei pe terenul educatiei si dezvoltarea testelor de cunostinte, educationale (docimologice), ca punte de legatura.

Nota: Temele 4 si 10 sunt obligatorii. Celelalte vor fi utilizate ca teme de aprofundare a cunostintelor.

Bibliografie

Doron, R., Parot, F., Dictionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

Cosmovici, A., Psihologie generala, Ed. Polirom, Iasi, 1996.

Cosmovici, A., Iacob, L., coord., Psihologie scolara, Ed. Polirom, Iasi, 1998.

Ionescu, G., Obiectul si sarcinile psihologiei clinice, in Psihologie clinica, Ed. Academiei, Bucuresti, 1985.

Parot, F., Richelle, M., Introducere in psihologie. Istoric si metode, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

Pavelcu, V., Drama psihologiei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

Zlate, M., Introducere in psihologie, Ed. Polirom, Iasi, 2000.

Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Ed. Polirom, Iasi, 1999.

2. DEMERS STIINTIFIC IN PSIHOLOGIE SI PEDAGOGIE

Scopul unitatii de curs

Dobandirea cunostintelor necesare pentru a putea opera distinctia dinre discursul stiintific, cel profan si cel savant.

Intelegerea specificului metodei stiintifice in psihologie si pedagogie, de la metode descriptive, la cele corelationale si experimentale.

Acela de a avea o vedere de ansamblu asupra conducerii cercetarii stiintifice in domeniile mentionate.

Obiective operationale

Dupa ce vor parcurge aceasta unitate, cursantii vor putea:

sa determine specificul cunoasterii stiintifice, prin opunerea acestui tip de discurs celui profan si savant;

sa precizeze specificul cunoasterii stiintifice in psihologie si pedagogie;

sa defineasca principalele atribute ale cercetarii stiintifice;

sa aprecieze raportul de circularitate dintre teoria si cercetarea stiintifica;

sa determine nivelurile de baza (descriptiv, corelational si experimental) al cercetarii stiintifice;

sa evoce pasii pe care cercetarea concreta din psihologie si pedagogie ii urmeaza;

sa contureze problemele cercetarii psihopedagogice plecand de la marea diversitate umana.

Planul unitatii de curs

Discurs profan, discurs savant, discurs stiintific

Rolul teoriei si al cercetarii

Metode descriptive si corelationale

Metoda experimentala

Conducerea unei cercetari stiintifice

Diversitatea umana si problematica cercetarii

Autoevaluare

Bibliografie