Corelative nonverbale ale anxietatii si stresului

Corelative nonverbale ale anxietatii si stresului

Cercetarea discutata in acest capitol face parte dintr-o incercare mai veche a psihologilor de a gasi corelatii obiective, cuantificabile ale stresului indus si ale altor tipuri de factori care declanseaza anxietatea. În trecut, aceasta cautare s-a concentrat in primul rand pe masurari psihologice, dar de curand a ajuns sa cuprinda o mare varietate de modalitati de a monitoriza comportamentul non-verbal. Interesul pentru acesta din urma este motivat de faptul ca se considera ca manifestarile non-verbale, spre deosebire de cele fiziologice, pot furniza indici discreti ai declansarii anxietatii si stresului. Din punct de vedere practic, astfel de indici au o deosebita importanta in situatii care impiedica cooperarea necesara masurarilor fiziologice, ca de exemplu in cazul negocierilor cu teroristii. Totusi, chiar si cand cooperarea necesara este posibila, interventia, daca nu chiar intruziunea masurilor fiziologice poate fi o sursa de confuzie puternica. Însasi prezenta dispozitivelor de monitorizare poate declansa anxietatea. Mai mult chiar, acestea inevitabil tradeaza scopul investigatorului, ceea ce poate face ca masurarea sa fie contraproductiva in ceea ce il priveste pe subiect. De exemplu, in cazul investigatiilor crimelor, subiectul isi poate crea deliberat o stare de anxietate pe parcursul investigatiei pentru a minimaliza diferentele dintre control si intrebarile foarte importante. Aceasta nu inseamna ca nu putem incerca manevre similare chiar si in lipsa intruziunii, dar acest lucru este mai greu de realizat cand nu se stie ce aspect din comportamentul unei persoane se monitorizeaza si cand. Asadar, cautarea de corelative nonverbale ale stresului si anxietatii este o chestiune de importanta practica. ₁

INDUCEREA ANXIETATII SI VORBIREA

Siegman si Pope (1965a, 1972; Pope et al., 1970) au cercetat efectele inducerii anxietatii asupra vorbirii in contextul interviurilor clinice. Intervievatilor li s-au produs stari de anxietate la diferite nivele prin manipularea tematica. Mai precis, s-au ales intervievatii astfel incat intrebarile despre familie sa provoace mai usor anxietatea decat cele despre experientele scolare. Un chestionar realizat in urma interviului a aratat ca aceasta manipulare a avut efect, chiar daca si intrebarile legate de familie s-au dovedit a provoca doar o usoara anxietate. Siegman si Pope au analizat efectele aparitiei anxietatii asupra tulburarilor in vorbirea persoanei intervievate, asupra nivelului de productivitate al acesteia si asupra vitezei temporale.

Tulburarea in vorbire a fost masurata cu ajutorul Gradului de Tulburare a Vorbirii (Speech Disturbance Ratio = SDR) al lui Mahl (1956), care include categorii cum ar fi propozitiile incomplete, corectiile, repetitiile, balbaiala si scaparea unor greseli. S-a descoperit ca intrebarile intervievatorului producatoare de anxietate au avut SDR mai mare decat intrebarile neutre. Cu o exceptie notabila (Boomer si Godrich, 1961), aceasta asociere intre inducerea anxietatii si tulburarile in vorbire a fost demonstrata de catre multi cercetatori (e.g., Cook, 1969 ; Feldstein, Brenner, si Jaffe, 1963) ; pentru o analiza completa vezi Rochester, 1973). Raspunsurile persoanelor intervievate la intrebarile producatoare de anxietate, spre deosebire de raspunsurile la intrebari neutre au fost de asemenea asociate cu o vorbire mai rapida, articularea mai rapida a cuvintelor, si reducerea numarului de pauze totale lungi - cu alte cuvinte au fost asociate cu o vorbire mai accelerata (scazand inclusiv numarul pauzelor cu ezitari, i.ed, folosirea lui « aa » si « amm »). Ritmul vorbirii a fost obtinut prin impartirea numarului de cuvinte la timpul de raspuns minus durata pauzelor totale. Astfel, ritmul vorbirii reprezinta o functie a ratei de articulare a unui vorbitor si a duratei pauzelor totale pe care le face. În cele din urma, persoanele intervievate au dat raspunsuri mai productive sau mai lungi la intrebarile ce induceau anxietatea decat la intrebarile neutre. Siegman si Pope (1972) au sugerat ca aceste descoperiri pot fi explicate cu usurinta din punct de vedere al unei conceptualizari a aparitiei anxietatii ( vezi Taylor, 1951 ; Taylor si Spence, 1952).

O problema de metodologie a studiului lui Siegman si Pope (1965, 1972), si a altor cercetari in care anxietatea este indusa prin manipularea tematica, este ca s-a demonstrat ca diferite teme se asociaza cu diferite nivele de productivitate si rate ale vorbirii (Siegman si Reynolds, 1981a, c). De asemenea, descoperirea ca inducerea anxietatii este asociata cu pauze totale scurte este contrazisa de o descoperire mai veche (Mahl, 1956). În acel studiu, unul dintre primele referitoare la efectele inducerii anxietatii asupra caracteristicilor temporare ale vorbirii, s-a observat ca raspunsurile persoanelor intervievate la care anxietatea fusese indusa printr-un conflict puternic se asociau cu pauze totale mai lungi decat decat pauzele din raspunsurile intervievatilor carora li s-a indus anxietatea prin conflict slab. Alte studii insa au aratat ca anxietatea produsa experimental este intr-adevar asociata cu o acceleratie in vorbire, indiferent de tema interviului. De exemplu, intr-o serie de studii ale lui Kanfer (1958a, b) despre asocierea cuvintelor, subiectilor li s-au administrat socuri intermitente, precedate de un semnal acustic de avertizare. La fel Sauer si Marcuse (1958) au afirmat ca prezenta unui casetofon a dus la accelerarea raspunsurilor subiectilor la Testul de Aperceptie Tematica (TAT).

Descoperiri recente in ceea ce priveste tiparele de vorbire ale subiectilor cu personalitate de tip A predispusi la boli coronariene sustin ipoteza ca anxietatea indusa prin stres poate fi asociata cu o accelerare a ratei vorbirii. În ultimele doua decenii, s-a dovedit din ce in ce mai mult ca anumite tipare comportamentale sau trasaturi de personalitate reprezinta importanti factori de risc in bolile coronariene (Friedman si Rosenman, 1959 ; Rosenman, 1978). Aceste trasaturi, care cuprind ambitia, tenacitatea, spiritul de competitie ostilitatea, nerabdarea si senzatia ca sunt mereu presati de timp, sunt caracteristice indivizilor de tip A. Absenta relativa a acestor trasaturi, sau, ,mai bine spus, un stil de viata linistit este caracteristic indivizilor de tip B si este asociat cu un risc redus de boli coronariene. Determinarea tipului de comportament se face fie cu ajutorul chestionarelor obiective la care se raspunde in scris, fie printr-un interviu cu structura speciala. Rezultate recente sugereaza ca determinarea comportamentului prin interviu este mai eficienta decat chestionarele in ceea ce priveste predictia bolilor coronariene si a gravitatii arterosclerozei (Blumenthal et al, 1978). Interviul este conceput in asa fel incat sa produca un stres moderat. Aceasta se realizeaza prin a pune unele intrebari rapid una dupa alta, prin a-l face pe cel intervievat sa spuna mai mult decat intentioneaza si prin a-l intrerupe in mijlocul raspunsului. Studii recente au indicat ca raspunsurile indivizilor de tip A si ale celor de tip B la acest gen de interviu stresant se pot diferentia pe baza caracteristicilor sale termporale si vocale : in astfel de interviuri, tipul A, spre deosebire de tipul B se gandesc mai putin la raspuns, au o rata a articularii mai rapida si vorbesc mai tare (Howland si Siegman, in presa ; Scherwitz, Berton, si Leveuthal, 1977 ; Schucker si Jacobs, 1977). De fapt, p ecuatie regresiva constand in timpul de raspuns si volumul vocii a identificat corect in proportie de 89% tipurile A si B dintr-un grup de 66 de pacienti (Howland si Siegman, in presa). Aceste rezultate sugereaza ca stresul tinde sa creeze un tipar de vorbire caracterizat printr-un timp scurt de reactie si un ritm rapid al vorbirii, dar si ca in acest tipar se pot incadra numai anumiti indivizi (i.e., tipul A) dar nu si ceilalti (tipul B).

EFECTUL MODERATOR AL NIVELULUI ANXIETATII SI AL COMPLEXITATII PROBLEMEI

Discutand efectul energizant si facilitator al inducerii anxietatii asupra comportamentului, un numar de autori au argumentat ca acest efect poate ajunge la o asimptota cu cat creste nivelul inducerii anxietatii si in cele din urma va ajunge la reversul sau (Duffy, 1962 ; Fiske si Maddi, 1961 ; Hebb, 1955). Daca este asa, atunci chiar daca nivele scazute si medii de inducere a anxietatii tind sa accelereze vorbirea, gradul foarte inalt de inducere a anxietatii ar trebui asociat cu un ritm mai lent al vorbirii si pauze totale mai lungi. În ciuda faptului ca aceasta ipoteza, cunoscuta ca si ipoteza curbei U inversate, pare destul de rezonabila atat din punct de vedere teoretic cat si al bunului simt, este dificil de testat empiric. E dificil sa calibram nivele ale inducerii anxietatii si sa precizam dinainte care nivele ale anxietatii vor produce un efect facilitator si care vor avea efectul invers. Esecul de a obtine asimptota sau reversul poate fi atribuit, post hoc, inducerii insuficiente a anxietatii.

Poate cea mai clara dovada in favoarea ipotezei curbei U inversate a aparut intr-un studiu de Fenz si Epstein (1962), care este si unul dintre putinele studii legate mai degraba de efectele anxietatii survenite in mod natural asupra vorbirii decat de efectele anxietatii experimentale, induse prin manipulare. Fenz si Epstein au obtinut relatari reprezentand raspunsuri la chestoinare TAT de la un grup de parasutisti incepatori in ziua de sarituri si de la un grup de control ai carui membri nu erau parasutisti.
În plus, parasutistii s-au verificat singuri raspunzand la intrebari intr-o zi fara sarituri. Subiectii au raspuns in toate cazurile la trei tipuri de intrebari : neutre (nerelevante pentru sariturile cu parasuta), de relevanta scazuta si de mare relevanta. Informatiile referitoare la timpul de reactie (TR) sugereaza faptul ca inducerea anxietatii are un efect de activare asupra timpului de raspuns. Conditiile care se presupune ca au contribuit la inducerea unei stari de anxietate slaba pana la moderata au fost asociate cu o scadere a timpului de reactie. Pe de alta parte, acea conditie care a contribuit probabil la inducerea unei anxietati puternice, si anume intrebarile de mare relevanta din ziua de sarituri a fost asociata cu o crestere a TR. Pauzele in relatarile parasutistilor in ziua de sarituri de asemenea au aratat un efect de activare, numarul pauzelor fiind mai mic la intrebarile de relevanta scazuta decat la cele neutre. Nu au existat diferente semnificative in grupul de control. Ritmul vorbirii subiectilor s-a modificat in mod similar, dar aceste diferente nu au fost semnificative. În general, rezultatele studiului lui Fenz si Epstein furnizeaza argumente destul de solide care sustin ipoteza curbei U inversate, in ceea ce priveste anxietatea si indicii temporali ai vorbirii.

Rezultatele altui studiu insa par sa nu fie in concordanta cu ipoteza curbei U inversate (Pope, Blass, Siegman, si Raher, 1970). În acest studiu, sase pacienti spitalizati la psihiatrie au fost inregistrati pe caseta vorbind in jur de 10 minute in fiecare dimineata pe perioada spitalizarii despre oricare dintre experientele din ziua precedenta. Pacientii au fost de asemenea clasati in fiecare zi de catre asistenti medicali experimentati pe un numar de scari ale anxietatii evidente. Au fost comparate esantioane de vorbire inregistrate in cele mai agitate opt zile si in cele mai putin agitate opt zile ale fiecarui pacient. Ar trebui mentionat ca toti pacientii aveau diagnostic psihosomatic si uneori aveau manifestari de anxietate extrema, iar alteori un comportament foarte calm si linistit. Rezultatele s-au bazat pe comparatia intre subiecti (zile cu anxietate puternica versus zile cu anxietate slaba) si nu au fost influentate de diagnosticul psihiatric al subiectilor. Esantioane de vorbire inregistrate in zilele agitate, spre deosebire de cele inregistrate in zilele calme au fost asociate cu un ritm mai rapid al vorbirii, pauze mai putine si articularea mai rapida a cuvintelor, dar numai diferentele referitoare la ritmul vorbirii si numarul pauzelor au fost semnificative (acest studiu nu a inregistrat TR). Aceste descoperiri, deci, sugereaza ca pana si un nivel inalt de inducere a anxietatii - ceea ce pare intr-adevar rezonabil - este asociat cu un ritm mai rapid al vorbirii, datorat reducerii pauzelor totale.

Poate ca aceste descoperiri contradictorii ar putea fi armonizate luand in considerare diferitele probleme de rezolvat din cele doua studii. Din punct de vedere al teoriei nevoii naturale, efectul inducerii anxietatii asupra comportamentului reprezinta partial o functie a naturii problemei. De exemplu, s-a demonstrat ca acelasi nivel de inducere a anxietatii care faciliteaza sarcini de invatare simple (in care tendinta predominanta este sa se raspunda corect) va interveni in sarcinile de invatare complexe (care dau nastere la tendinta de competitie in formularea raspunsurilor) (Siegman, 1957 ; Taylor si Spence, 1952). În acelasi fel, efectele inducerii anxietatii si ale astresului asupra ritmului vorbirii ar trebui de asemenea sa reprezinte o functie a naturii problemei despre care trebuie sa vorbeasca subiectul. Acelasi nivel de inducere a anxietatii care accelereaza secvente de vorbire obisnuite, sau vorbirea automata, de tipul celei folosite atunci cand discutam despre o tema familiara, ar putea contribui la scaderea ritmului vorbirii atunci cand este nevoie de planificare si luarea unor decizii, ca acelea implicate in raspunsurile la intrebarile TAT. Acest lucru ar putea explica faptul ca ritmul vorbirii pacientilor s-a accelerat din cauza anxietatii puternice cand li s-a cerut sa vorbeasca despre o experienta personala (Pope, Blass, Siegman, si Raher, 1970) dar efectul a fost invers asupra subiectilor din studiul lui Fenz si Epstein carora li s-a cerut sa raspunda creativ la intrebari de tip TAT.

Argumente directe, empirice in favoarea rolului posibil mediator al complexitatii sarcinii de lucru au aparut intr-un studiu recent in care subiectilor li s-a cerut sa raspunda sincer la o serie de intrebari de rutina si sa dea raspunsuri creative la un set de intrebari asemanatoare (Siegman si Reynolds, 1981b). Asa cum s-a observat dupa experiment, subiectii au indicat faptul ca problema la care trebuia sa-si foloseasca imaginatia a fost mult mai dificila decat situatia controlata. Conform ipotezei, scorurile anxietatii subiectilor, obtinute pe scara nevrozei a lui Eynseck (1959), s-au corelat negativ cu scorurile TR din situatia controlata si pozitiv in situatia imaginara.

Astfel, exista multe dovezi ca inducerea anxietatii este asociata cu un ritm crescut al vorbirii - mai exact cu un timp scurt de reactie, cu o rata a articularii relativ rapida si pauze totale putine si/sau scurte - si cu un grad relativ mare de tulburare a vorbirii, cu conditia ca tema pe care vorbeste nu necesita un proces complex de luare de decizii. Cu toate acestea, cel putin doua zone de cercetare sugereaza ca in anumite circumstante inducerea anxietatii prin stres poate fi asociata cu un ritm scazut al vorbirii mai degraba decat cu unul accelerat, adica cu un timp mai mare de raspuns, articularea mai lenta a cuvintelor si pauze totale mai lungi. Mai mult, in astfel de imprejurari inducerea anxietatii prin stres poate sa nu fie asociata cu o crestere a tulburarilor de vorbire. Aceste doua zone de cercetare au de-a face cu efectele tracului si ale deceptiei asupra vorbirii.

TRACUL SI VORBIREA

Vorbitul in public este o situatie generatoare de stres pentru multa lume. Luand in considerare efectele anxietatii situationale asupra vorbirii, pe care le-am rezumat mai devreme in acest capitol, ne-am astepta ca vorbitul in public, spre deosebire de conversatia obisnuita sa aiba o serie de caracteristici extralingvistice. În primul rand, am putea crede ca vorbitul in public, in masura in care poate provoca anxietatea, este asociat cu tulburari in vorbire cum ar fi cele masurate de catre Mahl (1956). În al doilea rand, vorbitul in public ar trebui asociat cu un tempo accelerat al vorbirii daca tema este una simpla si cu un tempo redus daca tema este complexa. Pentru fiecare dintre variabilele vorbirii, rezultatele vor fi examinate separat.

Tulburari de vorbire

Un numar de cercetatori au analizat efectele anxietatii provocate de vorbitul in public, sau anxietatea in fata publicului, asa cum este cunoscuta in literatura, asupra tulburarilor in vorbire. Unele studii au grupat categoriile de tulburari in vorbire cu pauzele totale si cu pauzele cu ezitari sub un singur indice de intrerupere a fluentei (Levin, Baldwin, Gallwey, si Pavio, 1960), ceea ce ingreuneaza evaluarea rezultatelor. Dintre mai multi cercetatori care s-au concentrat in mod special pe impactul anxietatii in fata publicului fie asupra ratei tulburarilor in vorbire fie asupra categoriilor sale majore, nici unul nu a obtinut efectul de tulburare asteptat (Geer, 1966 ; Levin si Silverman, 1965 ; Paivio, 1965 ; Reynolds si Paivio, 1968). Avand in vedere constanta cu care anxietatea situationala este asociata cu cresterea ratei de tulburari in vorbire, aceasta este o descoperire care ne pune in dificultate. Înainte de a incerca sa oferim o explicatie pentru aceasta descoperire, voi prezenta mai intai alte informatii.

Masurari temporale

Un numar de cercetatori au studiat efectele anxietatii in fata publicului asupra tiparelor temporale ale vorbirii. În general, probele sugereaza ca anxietatea in fata publicului scade ritmul vorbirii. Cu toate acestea, asa cum s-a subliniat si in alte lucrari (Siegman, 1978), cele mai multe studii referitoare la aceasta relatie implicau teme complexe cum ar fi relatari imaginare drept raspuns la intrebari si interpretarea benzilor desenate, mai degraba decat exprimarea obisnuita intalnita in conversatia cea mai banala. În orice caz, chiar si studiile in care subiectii au avut de vorbit despre teme relativ simple au aratat o scadere a ritmului vorbirii.     De exemplu, Reynolds si Paivio (1968) au analizat efectele anxietatii in fata publicului asupra vorbirii la un grup de studenti la colegiu a caror sarcina a fost sa defineasca o serie de substantive abstracte si concrete, acestea din urma fiind cu siguranta usor de definit. Manipularea experimentala nu a avut nici un efect independent semnificativ asupra nici unuia dintre cei doi indici temporali : timpul de raspuns si numarul de pauze. Oricum, in ceea ce priveste pauzele totale, a existat o interactiune semnificativa intre scorurile subiectilor la masurarea sensibilitatii la public si manipularea experimentala. În vreme ce la aceia cu o sensibilitate mare fata de public s-a manifestat o crestere a numarului pauzelor totale de la situatiile controlate la situatia de a vorbi in public, la cei cu o sensibilitate mica - o scadere a numarului de pauze totale. În afara de asta, in situatiile controlate, cei cu scoruri mari au facut pauze mai putine decat cei cu scoruri mici. O interactiune similara intre rezultatele acestei masurari si vorbitul in public versus conversatie s-a observat la Paivio (1965) in ceea ce priveste ritmul vorbirii. Daca presupunem ca vorbitul in public a produs anxietate slaba la subiectii cu scoruri mici si o stare de anxietate puternica la cei cu scoruri mari atunci rezultatele acestor doua studii sunt in conformitate cu ipoteza curbei U inversate. ; si anume, inducerea unei usoare stari de anxietate accelereaza ritmul vorbirii, in vreme ce anxietatea puternica are efect invers.

Studiul lui Reynolds si Paivio (1968) indica clar faptul ca un grad inalt de anxietate in fata publicului poate fi corelat cu un ritm mai lent al vorbirii chiar daca tema despre care trebuie sa vorbeasca subiectul este relativ simpla. Aceasta descoperire o contrazice desigur pe cea a lui Pope si colegii (1970) in cazul pacientilor internati la psihiatrie, al carui ritm al vorbirii era mai accelerat in zilele in care erau foarte agitati. Diferenta poate consta in circumstantele inducerii anxietatii din cele doua studii. Nu este deloc clar ca pacientii din studiul lui Pope si al co-autorilor erau constienti de starea lor de anxietate; in plus, presupunand ca ar fi fost, nu avem de ce sa credem ca ar fi fost motivati sa o ascunda. Prin contrast, persoanele carora vorbitul in public le produce o stare de anxietate puternica e posibil sa fie constienti de faptul ca devin foarte emotionati cand trebuie sa se adreseze unui public. În afara de asta, atunci cand sunt pusi intr-o astfel de situatie, probabil ca nu vor ca publicul sa observe starea in care se afla si e posibil sa ia masuri pentru a-si masca anxietatea. Stiind ca atunci cand au emotii tind sa vorbeasca mult mai repede e posibil sa faca eforturi pentru a vorbi rar. Cu toate acestea, asa cum se intampla frecvent in astfel de incercari, s-ar putea ca rezultatul sa fie un ritm al vorbirii mai lent decat normal. Uneori, persoanele carora vorbitul in public le provoaca anxietate ar putea adopta in mod deliberat un ritm lent, stiind din experienta ca prin aceasta pot evita tulburarile de vorbire care apar in mod normal in cazul inducerii anxietatii. Oricare ar fi explicatia, absenta, in mod curios, a tulburarilor de vorbire la vorbitorii care au emotii in fata publicului poate avea legatura cu ritmul vorbirii lor relativ lent.

Cu alte cuvinte, efectele inducerii anxietatii asupra ritmului vorbirii depind nu numai de complexitatea temei dar si de motivatia vorbitorului de a-si ascunde starea de anxietate. Daca vorbitorul ar fi motivat in aceasta privinta, atunci inducerea anxietatii s-ar putea sa nu aiba efectul de accelerare a ratei vorbirii, chiar daca tema implica secvente de vorbire simple. De fapt, cand vorbitorul este motivat in acest sens, inducerea anxietatii poate fi corelata cu o incetinire deliberata a ritmului. Desigur, acesta este un semn la fel de clar al starii de anxietate ca si vorbirea accelerata. Este implicit in cele spuse aici faptul ca vorbitorul daca doreste isi poate regla, sau cel putin incetini ritmul vorbirii. Rezultatele obtinute de Sloan (1976) sustin ferm aceasta teorie, care nu se afla neaparat in contradictie cu alta presupunere si aunume ca prin canalul vocal pot « scapa » anumite elemente care tradeaza adevaratele sentimente ale vorbitorului pe care acesta incearca sa le ascunda. Aceste scapari se produc atat in functie de abilitatea vorbitorului de a se controla cat si de capacitatea sa de a constientiza. Vorbitorii ar putea sa nu fie foarte constienti de schimbarile care intervin in mod natural in ritmul vorbirii lor dar ar putea sa-si regleze ritmul vorbirii cand li se spune de catre altii sa faca acest lucru sau cand ei insisi isi impun. Si mai important, asa-numitele scurgeri ale canalului vocal ar putea fi influentate de alti factori decat ritmul vorbirii si pauzele totale.

MINCIUNILE

A inceput recent o activitate de cercetare cu privire la corelativele nonverbale ale nesinceritatii in comunicare, unele studii fiind centrate pe corelativele nonverbale veridice ale masajelor nesincere, iar altele pe elementele nonverbale de care se folosesc ascultatorii pentru a detecta minciuna. Contrazicand opinia ca pentru cei mai multi minciuna este o experienta care provoaca stresul si-l face pe cel care minte sa se simta vinovat si/sau agitat din cauza ca minciuna sa ar putea fi descoperita, aceste cercetari ar trebui sa aiba implicatii clare in problema principala din acest capitol : efectele stresului si ale inducerii anxietatii asupra comportamentului nonverbal. Într-o analiza a literaturii de specialitate, Zuckerman, DePaulo si Rosenthal (1981) au descoperit ca mesajele nesincere se asociau cu tulburari in vorbire destul de mari, ceea ce este desigur de asteptat daca actul de a minti este intr-adevar o experienta stresanta care produce anxietate. Pe de alta parte, ei nu au gasit nici o dovada ca ritmul vorbirii se accelereaza atunci cand vorbitorul spune minciuni. De fapt, a existat o tendinta nesemnificativa in sens invers. Ce putem face pentru a armoniza aceasta descoperire cu concluzia precedenta ca inducerea anxietatii are legatura cu accelerarea ritmului vorbirii ? Ar trebui subliniat faptul ca, la prima vedere, subiectii din studiul tipic de laborator in ceea ce priveste minciuna ar avea foarte putine motive, daca nu chiar deloc sa fie agitati din cauza actului de a minti; de obicei li se spune sa faca acest lucru de catre cel care realizeaza experimentul. În incercarea de a justifica relevanta acestui tip de teste de laborator la minciuna in viata reala, cercetatorii argumenteaza ca daca minciuna a produs o stare de anxietate in trecut, e posibil sa provoace o oarecare anxietate si in laborator, in ciuda instructiunilor persoanei care realizeaza experimentul. Mai mult, cu scopul de a face ca minciuna sa produca anxietate, cel care face experimentul le-ar putea spune subiectilor ca daca minciunile lor sunt detectate acest lucru se va reflecta negativ asupra potentialului lor profesional sau va avea consecinte negative. Totusi nu este deloc clar daca aceasta instructiune va produce o anxietate comparabila cu cea provocata de actul de a minti in viata reala. Exista inca o problema. În multe studii de laborator, sarcina subiectului este de a da un raspuns fictiv, ceea ce l-ar putea solicita din punct de vedere cognitiv, confundand prin aceasta manipularea subiectului cu complexitatea temei. În astfel de studii a raspunde printr-un neadevar poate sa produca sau nu anxietate, dar in mod clar implica procese mai complexe decat a spune adevarul. Exista destule dovezi pentru faptul ca temele dificile si complexe se asociaza cu ezitari in vorbire, cu o articulara mai rara a cuvintelor si cu pauze totale mai lungi decat ar aparea in cazul temelor simple. (Siegman, 1978, 1979). Astfel, complexitatea temei asociata cu minciuna in comunicare in studiile de acest gen ar putea masca sau inversa efectul de accelerare al anxietatii asupra ritmului vorbirii. Bineinteles, si in lumea reala actul de a minti poate fi solicitant din punct de vedere cognitiv, desi nu este deloc clar ca intotdeauna sau cel putin de obicei se intampla asa. Pe scurt, implicatiile studiilor despre minciuna asupra efectelor anxietatii in vorbire sunt compromise in sensul ca manipularea subiectului se confunda cu complexitatea sarcinii.

Într-un un studiu finalizat de curand nu au existat cele doua probleme de mai sus. Subiectii nici nu s-au prefacut ca mint si nici nu le-a fost greu sa faca asta. Ei au fost indemnati de catre colaboratorul persoanei care a realizat experimentul sa triseze si sa se abata de la procedura experimentala initiala. Apoi acestora, precum si celor care nu au avut ocazia sa triseze, li s-a cerut intr-un interviu sa descrie procedurile pe care le-au urmat in timpul experimentului. Aceasta a facut posibila comparatia intre raspunsurile in care s-a mintit si cele in care s-a spus adevarul. Desi nu era cazul de confuzie cu complexitatea temei, raspunsurile nesincere s-au asociat clar cu un timp de reactie mai lung, cu pauze totale mai lungi si cu o vorbire mai rara decat in cazul raspunsurilor sincere. As dori sa sugerez ca desi inducerea anxietatii are efectul de a accelera ritmul vorbirii, acest lucru este adevarat numai daca subiectul este motivat sa vorbeasca, nu insa daca actul de vorbire in sine da nastere unui conflict intre dorinta de a raspunde la intrebare si cea de a evita raspunsul. Acest conflict poate aparea atunci cand cuiva i se pun intrebari in legatura cu incalcarea unor principii, reguli. Pe de o parte, exista motivatia normala de a raspunde ; pe de alta parte, insa, subiectul este motivat sa nu raspunda ca sa nu dezvaluie aceste abateri. Un astfel de conflict in mod sigur incetineste ritmul vorbirii. Acest lucru ar putea explica si descoperirea lui Mahl (1956), citata mai devreme, si anume ca raspunsurile celor intervievati carora li s-a indus starea de anxietate prin conflict contineau pauze totale relativ lungi.

În analiza pe care au facut-o literaturii care trateaza nesinceritatea, Zuckerman, DePaulo si Rosenthal (1981) au impartit studiile in doua categorii : cele in care subiectii aveau o motivatie puternica (datorata consecintelor pozitive sau negative) de a nu li se descoperi minciuna si cele in care aceasta motivatie exista intr-o masura foarte mica, daca nu chiar deloc. S-ar putea presupune ca subiectii din primul grup au fost probabil mai agitati cand au dat raspunsuri nesincere si, prin urmare s-au putut observa mai bine la acestia corelativele nonverbale ale inducerii anxietatii decat la subiectii din cel de-al doilea grup. De fapt, rezultatul a fost opus. De exemplu, asocierea pozitiva intre actul de a minti si tulburarile in vorbire semnalat mai inainte a fost semnificativa numai in studiile in care subiectii aveau o motivatie slaba. Acelasi lucru a fost adevarat si pentru celelalte corelative ale inducerii anxietatii. De exemplu, in studiile pe subiecti cu motivatie slaba, a existat o importanta corelatie intre nesinceritate si rata clipitului din ochi, ceea ce este desigur de asteptat daca nesinceritatea produce anxietate. Totusi, in studiile pe subiecti cu motivatie puternica, in care acestia se presupune ca au fost mai agitati in ceea ce priveste nesinceritatea decat ceilalti , a existat o importanta corelatie negativa intre cele doua.

Cum am putea axplica aceste descoperiri paradoxale ? Concluziile din capitolul precedent cu privire la axietatea produsa de public sunt valabile si aici. Corelativele nonverbale ale inducerii anxietatii sunt legate de masura in care subiectul vrea sa-si arate anxietatea. Corelativele nonverbale ale falsitatii in comunicare in studiile in care subiectii aveau o motivatie slaba reprezentau aparent o manifestare directa a inducerii anxietatii la subiectul respectiv, chiar daca era vorba despre o foarte usoara stare de anxietate. Pe de alta parte, corelativele nonverbale ale nesinceritatii in studiile in care subiectii erau puternic motivati reprezentau probabil incercarile subiectilor de a-si ascunde starea de anxietate ; de aici absenta tulburarilor in vorbire si frecventa redusa a clipitului din ochi. E posibil ca insasi motivatia de a nu fi detectati, care le-a produs anxietate mai mare subiectilor din studiile cu motivatie puternica decat celor cu motivatie slaba sa ii faca sa vrea sa mascheze semnele anxietatii. Este interesant de remarcat ca subiectii din studiile cu motivatie puternica au fost mai putin productivi atunci cand au mintit decat atunci cand au spus adevarul. Si aceasta descoperire este in concordanta cu sugestia ca acesti subiecti au fost motivati sa ascunda, pe cat posibil, orice semne ale starii de anxietate. În concluzie, as dori sa sugerez ca efectele anxietatii asupra tulburarilor in vorbire si asupra ritmului vorbirii depind, in afara de factorii identificati mai devreme, si de dorinta vorbitorului de a-si manifesta anxietatea. Anxietatea per se este asociata cu cu un ritm accelerat al vorbirii si cu tulburari in vorbire destul de serioase. Totusi, daca subiectii sunt puternic motivati sa-si mascheze anxietatea, ar putea sa se comporte exact invers : sa vorbeasca rar si fluent. De fapt, intensitatea anxietatii unui subiect ar putea sa-l motiveze pe acesta sa isi ascunda starea.

PERSONALITATEA CA VARIABILA MEDIATOARE

S-a facut o deosebire intre anxietatea de situatie si anxietatea caracterologica (Spellberger, 1966). Anxietatea situationala este cea de moment, de situatie si variaza in timp si in functie de context. Anxietatea caracterologica, pe de alta parte, se refera la nivelul de anxietate stabil, caracteristic unei persoane. Pana acum s-a vorbit despre efectele anxietatii situationale asupra vorbirii, dar care sunt efectele anxietatii caracterologice ? Ne-am putea astepta, in mod rezonabil, ca efectele anxietatii caracterologice sa corespunda cu efectele anxietatii de situatie care au fost descrise mai devreme. Dovezile empirice pe care le avem la indemana sustin insa numai partial aceste asteptari. Dimpotriva, nu exista nici o dovada a unei corelatii pozitive intre masurari ale anxietatii caracterologice, cum ar fi Scara Manifestarii Anxietatii (Manifest Anxiety Scale - MAS) a lui Taylor (1953), si SDR a lui Mahl (Siegman, 1978). Pe de alta parte, anxietatea caracterologica se pare ca accelereaza ritmul vorbirii. Într-un articol de critica, Murray (1971) s-a referit la sase studii care coreleaza masurarea anxietatii caracterologice cu timpul de raspuns. Toate cele 6 corelari au fost negative ; trei dintre ele in mod semnificativ. La fel, Siegman si Pope (1956b) au obtinut o corelare pozitiva foarte importanta intre MAS a lui Taylor si rata articularii cuvintelor. Alti cercetatori insa au obtinut corelari pozitive intre anxietatea caracterologica si indicii pauzelor totale (Helfrich si Dahme, 1974). Este posibil, desigur, ca anxietatea caracterologica sa fie asociata cu un timp scurt de raspuns, si chiar cu un ritm accelerat al vorbirii, si in acelasi timp cu pauze totale lungi, intermitente.

Într-o incercare de a armoniza aceste descoperiri aparent paradoxale, eu (1978) am sugerat in alta lucrare ca indivizii cu anxietate cronica ar putea compensa raspunsurile prompte si rata rapida a articularii cuvintelor marind frecventa pauzelor totale lungi pentru a garanta fluenta si lipsa tulburarilor in vorbire. Scherer (1979), pe de alta parte, a sugerat o explicatie socio-psihologica pentru corelarea pozitiva intre MAS a lui Taylor si ritmul articularii cuvintelor. Exista dovezi importante ca ascultatorii prefera indivizii care vorbesc relativ repede si fara pauze lungi si le atribuie trasaturi de personalitate pozitive (Brown, 1980 ; Feldstein si Crown, 1979 ; Siegman si Reynolds, 1982a). Cei cu punctaje mari pe MAS tind spre nesiguranta in societate si sunt foarte preocupati de cum sunt apreciati tn societate. Scherer a lansat ideea ca e posibil ca astfel de indivizi sa vorbeasca mai repede pentru a face o impresie buna ascultatorului. Ei ar dori bineinteles din acelasi motiv sa evite pauzele lungi. Scherer a explicat in doua moduri de ce se intampla exact invers. În primul rand, vorbind mai repede, acesti indivizi au nevoie de pauze totale mai lungi in timpul raspunsurilor pentru a construi frazele si a procesa informatia. În mod alternativ, el a sugerat ca preocuparea pentru felul in care se prezinta i-au facut sensibili la semnale ale reactiilor ascultatorului, pe care ei le observa indeaproape. Semnale neasteptate din partea ascultatorului, cum ar fi o incruntare care exprima indoiala sau dezaprobarea influenteaza puternic procesul gandirii si al vorbirii, vorbitorul avand nevoie de pauze lungi ca sa se reorienteze si sa restructureze raspunsul in ceea ce priveste continutul si forma acestora. Descoperiri recente confirma presupunerea lui Scherer ca indivizii nesiguri in relatiile sociale fac pauze relativ lungi in timpul raspunsurilor in conversatie (Siegman si Reynolds, 1982b).

Poate ca descoperirile paradoxale cu privire la relatia dintre MAS a lui Taylor si diversi indici temporali se leaga de alcatuirea multifactoriala a acelei scari. Unele dintre elemente par sa implice o tendinta de orientare spre alta persoana, care isi are originea intr-un sentiment de nepotrivire sociala si nesiguranta, dar alte elemente par a indica o antrenare a sistemului nervos autonom. În vreme ce aceasta din urma poate avea un efect de accelerare a ritmului vorbirii, prima poate avea un efect de incetinire a acestuia. Cercetatorii interesati de relatia dintre anxietatea caracterologica, evaluata de MAS si tiparele temporale ale vorbirii ar face bine sa analizeze efectele fiecareia dintre aceste dimensiuni pe o mare varietate de indici temporali. Asa cum s-a subliniat mai devreme, alta sursa a diferentelor intre raspunsurile indivizilor la anxietatea indusa prin stres este impartirea pe tipuri comportamentale A si B. În final, cercetari recente indica faptul ca firea extravertita si aptitudinea de a juca teatru reprezinta doua surse puternice ale variatiei in abilitatea oamenilor de a-si regla expresivitatea vocii (Siegman si Reynolds, 1981b, 1982b).

ALTE CORELATIVE NONVERBALE ALE STRESULUI SI ANXIETATII

Pana acum, aceasta discutie despre efectele anxietatii asupra comportamentului nonverbal s-a concentrat in principal pe tulburari in vorbire si pe ritmul vorbirii, in special din motivul ca aceste variabile au fost analizate in diverse situatii producatoare de anxietate (anxietatea tematica, teama de electrocutare, anxietatea asociata cu inregistrarea pe caseta, anxietatea cauzata de vorbitul in public, cea legata de minciuna si teama parasutistilor de cadere), astfel incat rezultatele, in masura in care au fost constante, sunt valide din punct de vedere ecologic si conceptual. Cu toate acestea, cercetatorii au examinat o serie de alti indici non-verbali, dintre care unii se preteaza foarte bine la rolul de indicatori nonverbali ai anxietatii.

Corelative vocale

Încordarea musculara in conditii de stres, respiratia mai profunda si dilatarea bronhiilor la stres (Gray, 1971) ne-ar putea face sa ne asteptam la o mai mare intensitate si la o frecventa fundamentala crescuta a semnalului de vorbire, cauzata de presiunea exercitata sub epiglota, comprimarea mediala mai puternica si tensiunea pliurilor vocale, precum si la o schimbare in canalizarea energiei. Unele dintre studiile cele mai realiste despre efectele stresului asupra semnalului vorbirii au fost realizate pe transmisiunile din spatiul aerian spre sol in cazul zborurilor efectuate in conditii de risc. Cele mai multe studii au aratat o crestere a frecventei fundamentale (F₀ ) cu cat pericolul era mai mare (pentru o analiza recenta a literaturii vezi Scherer, 1981). În analiza facuta literaturii care trateaza nesinceritatea in comunicare, Zuckerman, DePaulo, si Rosenthal (1981) au descoperit si ei ca minciuna este asociata cu o crestere a tonalitatii. Cu toate acestea, intr-un studiu de laborator cu privire la efectele stresului indus prin atribuirea unei sarcini asupra semnalului acustic, Hecker, Stevens, von Bismarck si Stevens (1986) au aratat ca in timp ce la unii subiecti a existat intotdeauna o frecventa fundamentala mai mare in conditii de stres, la altii a existat intotdeauna una mai scazuta. Diferente individuale de acest gen au fost semnalate de catre Friedhoff, Alpert, si Kurtzberg (1964), care au studiat efectele stresului (in actul de a minti) asupra tonalitatii.

Partial, astfel de diferente pot reflecta diferite reactii emotionale la stimuli care actioneaza la fel pentru a provoca stres : unii indivizi pot reactiona cu furie, altii pot avea o stare de anxietate, altii pot fi rusinati, sau aceste reactii pot fi combinate. Mai mult, confruntati cu aceeasi reactie emotionala, diferiti indivizi pot recurge la diferite strategii de a face fata. Sa luam de exemplu doi indivizi care reactioneaza prin anxietate la aceeasi situatie stresanta ; unul dintre ei poate manifesta astfel de simptom, in vreme ce celalalt, asa cum s-a spus mai inainte, poate sa-si suprime orice astfel de simptome sau sa le supracompenseze. Oricare ar fi explicatia, variatiile de raspuns la stres complica foarte mult problema pentru cineva care incearca sa creeze un model teoretic al efectelor comportamentului in situatii de stres. Totusi, din punct de vedere practic, atata timp cat cunoastem reactia de baza a unui individ, devieri seminificative de la aceasta, fie ca sunt deasupra sau sub linia de mijloc, pot fi privite ca si semne ale stresului.

Recent a aparut un interes deosebit pentru un instrument de masurare a stresului, Evaluatorul Psihologic al Stresului (Psychological Stres Evaluator - PSE), care, dupa cum spun cei care l-au creat masoara absenta microvibratiilor in voce (Holden, 1975). Se presupune ca microvibratiile sunt prezente in conditii normale dar dispar tn situatii de stres. PSE a fost folosit cel mai mult ca detector de minciuni. Într-o analiza a acestei literaturi, Scherer (1981) a conchis ca uneori masuratorile cu PSE nu sunt foarte precise. PSE a fost folosit si pentru a masura efectele stresului asupra vocii asociate cu perspectiva internarii in spital, examene finale, si tulburari emotionale. Desi aceste studii au pretins ca PSE detecteaza stresul cu oarecare succes , Scherer (1981) a ajuns la concluzia ca « aceste afirmatii nu pot fi justificate pe o baza solida, de vreme ce importante detalii metodologice ori nu s-au semnalat ori sunt neclare » (p.175). În plus, chiar daca ar fi posibil sa detectam stresul cu ajutorul PSE, nu este deloc clar ce anume se masoara (Podlesny si Raskin, 1977) ; intr-adevar, insasi existenta tremurului in vorbire este considerata problematica (Shipp si McGlone, 1973).

Miscari ale mainii

Se presupune frecvent ca anxietatea este asociata cu agitatia fizica ; asta inseamna ca indivizii isi schimba mai frecvent pozitia corpului si fac mai multe miscari ale corpului cand se afla intr-o stare de anxietate decat atunci cand sunt relaxati. Pana de curand, au existat putine studii empirice serioase despre stres si miscarile corpului, probabil fiindca aceste miscari nu se preteaza la cuantificare. Absenta unui sistem de punctare general acceptat face problema si mai dificila. Cu toate acestea, multe dintre studiile privind falsitatea in comunicare au analizat efectul minciunii asupra miscarilor corpului si ale mainilor.

Un sistem de punctare propus de catre Ekman si Friesen (1972) imparte miscarile mainii in embleme (semne iconice, cum ar fi semnul V), semne ilustrative (care sunt in stransa legatura fie cu ceea ce se spune fie cu ritmul vorbirii), si gesturi care tradeaza agitatia (scarpinatul, frecatul sau stransul diverselor parti ale corpului ; jucatul cu bijuteriile, creionul, tigara sau alte obiecte). Aceste miscari de tipul 3 sunt aparent legate de anxietate. O analiza a factorilor Scarii Evaluarii Psihiatrice a lui

Overall si Gorham (1962) a scos la iveala trei factori, dintre care unul a fost numit suparare sau anxietate. Într-un grup de pacienti la psihiatrie, supararea sau anxietatea subiectilor punctajele s-au corelat semnificativ cu frecventa miscarilor mainii care exprima agitatia (Ekman si Friesen, 1972). Mai mult, la analiza a 12 studii despre minciuna, Zuckerman, DePaulo si Rosenthal (1981) au descoperit ca minciuna se asociaza in mare masura cu aceste miscari ale mainii. Din 10 elemente nonvocale asociate de obicei cu minciuna, aceasta categorie de miscari ale mainii a fost clasata ca al doilea indiciu ca importanta in ceea a ce priveste falsitatea in comunicare. (desi dilatarea pupilei a fost de departe cel mai bun mod de diferentiere in studiile despre nesinceritate, aceasta reactie este probabil ceva concomitent cu starea de agitatie generala mai degraba decat un marcator specific al anxietatii.)

CONCLUZII

Acest capitol a analizat literatura de cercetare despre comunicarea nonverbala cu scopul de a gasi corelative stabile ale anxietatii induse prin stres. Cu toate ca o serie de indici ai vorbirii (tulburarile in vorbire, ritmul vorbirii, pauzele lungi si tonul vocii) pe de o parte si miscarile mainii pe de alta parte s-au considerat potentiali candidati, se pare ca relatiile sunt complexe si moderate de mai multi factori. De exemplu, in timp ce inducerea anxietatii pana la un punct are un efect de accelerare a ritmului vorbirii, acest lucru este adevarat numai in cazul in care procesarea informatiei pe care o necesita tema respectiva nu este prea complexa. Anxietatea poate sa incetineasca ritmul vorbirii daca este foarte puternica sau daca tema de vorbire este solicitanta din punct de vedere cognitiv. Ceea ce face predictia si mai dificila este faptul ca un vorbitor poate, daca este avertizat corespunzator, sa incerce in mod voit sa-si mascheze semnele de anxietate, uneori producand efectul invers. Asta se intampla des in cazul tracului si in unele situatii de nesinceritate in comunicare. În astfel de cazuri anxietatea tinde sa se manifeste prin vorbit rar in mod intentionat. Desigur ca si acest tipar poate fi un semn al anxietatii. Problema diferentelor individuale, care a pus in dificultate cercetarea corelativelor anxietatii induse prin stres, nu este mai putin problematica in domeniul nonverbal. În cele din urma, problema distingerii indicatorilor anxietatii de indicatorii emotionali si ai starii generale de agitatie, care a derutat cercetarea fiziologica, apare si in domeniul nonverbal. Totusi, absenta unui semn simplu si clar al anxietatii nu trebuie sa ne descurajeze sa cautam in continuare tipare ale corelativelor nonverabale ale anxietatii induse prin stres.

NOTE

Am evitat sa definesc stresul si anxietatea si sa discut despre diferentele dintre ele. Acest lucru a fost facut de altii in trecut (Appley si Trumbull, 1967 ; Lazarus, 1966), si aceste chestiuni sunt analizate in alte capitole ale acestui volum. În absenta a noi descoperiri, o discutie despre aceste concepte ar fi redundanta.

Alte probleme metodologice privesc conditiile de control propriu-zise pentru a evalua efectele anxietatii in fata publicului. De exemplu, in studii realizate de Levin si Silverman (1965) si de Reynolds si Paivio (1968), conditia de control cerea ca subiectii sa vorbeasca la casetofon in absenta oricarei alte persoane. Aici apar doua probleme. În primul rand, vorbitul la casetofon, cu siguranta daca este si prima data, poate produce stres (Sauer si Marcuse, 1957). În al doilea rand, simpla prezenta a altei persoane sau a altor persoane provoaca tensiune asupra unui vorbitor, pe care nu ar simti-o cand este singur. Asadar, se poate argumenta ca aceasta conditie de control pentru anxietatea in fata publicului este una in care vorbitorul se adreseaza unei alte persoane. În final, unele studii au confundat numarul ascultatorilor si statutul acestora. Într-un studiu al lui Levin si Silverman (1965), in care vorbitorii erau copii, publicul era format din adulti cu statut mai important ; intr-o cercetare facuta de Reynolds si Paivio (1968), in care publicul era format din persoane cu acelasi statut, conditia de control a implicat prezenta unei persoane cu statut important care a realizat experimentul. Dovada ca statutul ascultatorului influenteaza comportamentul paralingvistic al unui vorbitor (Siegman, 1978) indica gravitatea confuziei intre numarul de ascultatori din care este format publicul si statutul acestora.

BIBLIOGRAFIE

Ø     APLLEY, M. H., si TRUMBULL, R. Stresul psihologic. New York: Appleton, 1967;

Ø     BLUMENTHAL, J. A., WILLIAMS, R., KONG, Y., SCHANBERG, S.M., si THOMPSON, L.W. Comportamentul de tip A si bolile coronariene atestate angiografic. Circulatie, 1978, 58, 634-635;

Ø     BOOMER, D.S., si GOODRICH, D. W. Tulburarile in vorbire si anxietatea. Jurnal de consultanta psihologica, 1961, 25, 160-164 ;

Ø     BROWN, B. L. Efecte ale ritmului vorbirii asupra caracterizarii personalitatii si a evaluarii competentei. in H. Giles, W.P. Robinson, si P. M. Smith (eds.), Limba: Perspective psihologice. New York: Pergamon, 1980;

Ø     COOK, M. Anxietatea, tulburarile in vorbire si ritmul vorbirii. Jurnalul Britanic de psihologie sociala si clinica. 1969, 8, 13-21 ;

Ø     DUFFY E. Activare si comportament. New York : Wiley, 1962;

Ø     EKMAN, P., si FRIESEN, W. V. Comportamentul nonverbal si psihopatologia. in R. J. Friedman si M.M Katz (eds.), Psihologia depresiei: Teorii si cercetari contemporane. Washington, D.C. : Biroul de Presa al Guvernului Statelor Unite, 1972 ;

Ø     EYSENCK, H. J. Manualul Inventarului Personalitatii al lui Maudsley, Londra: Presa Londoneza, 1959 ;

Ø     FELDSTEIN, S., BRENNER, M.S., si JAFFE, J. Efectul sexului subiectului, al interactiunii verbale si al concentrarii pe o anumita tema asupra tulburarilor in vorbire. Limba si vorbirea, 1963, 6, 505-509 ;

Ø     FELDSTEIN, S., si CROWN, C. L. Perceptia interpersonala in conversatia obisnuita ca functie a rasei, genului si tipare temporale ale conversatiei. Lucrare prezentata la adunarea anuala a Asociatiei Psihologice de Est, Philadelphia, 1979 ;

Ø     FENZ, W. D. J., si EPSTEN, S. Masurarea atitudinii de infruntare-evitare a conflictului pe o dimensiune stimul prin intermediul unui test tematic al experientei anterioare. Jurnal de personalitate, 1962, 30, 613-632 ;

Ø     FISKE, D.W., si MADDI, S.R. (eds.). Functii ale experientei variate. Homewood: Dorsey, 1961;

Ø     FRIEDHOFF, A. J., ALPERT, M., si KURTZBERG, R. L. Analiza electro-acustica a efectelor stresului asupra vocii. Jurnal de neuropsihiatrie, 1964, 5, 266-272 ;

Ø     FRIEDMAN, M., si ROSENMANN, R. H. Asocierea comportamentului extrovertit cu afectiuni cardiovasculare si de circulatie. Jurnalul asociatiei medicilor americani, 1959, 169, 1286-1296;

Ø     GEER, J. H. Efecte ale fricii asupra indeplinirii sarcinii si a comportamentului verbal. Jurnal de psihologie a anormalitatii, 1966, 71, 119-123 ;

Ø     GRAY, J.A. Psihologia fricii si a stresului. New York : McGraw-Hill, 1971;

Ø     HEBB, D.O. Instincte si S.N.C. (sistemul nervos conceptual). Analiza psihologica, 1955, 62, 243-254;

Ø     HECKER, M.HL., STEVENS, K.N., VON BISMARCK, G., si WILLIAMS, C.E. Manifestari ale stresului indus tematic in semnalul acustic al vorbirii. Jurnalul Societatii Acustice din America, 1968, 44, 993-1001;

Ø     HELFRICH, H., si DAHME. G. Sind Verzogerungsphanomene bein spontanen Sprechen Indikatoren personlichkeitsspezifischer Angstverarbeitung. Zietschrift fur Sozialpsychologie, 1974, 5, 55-65 ;

Ø     HOLDEN, C. Detectoare de minciuni ; PSE castiga adepti in ciuda indoielilor criticilor. Stiinta, 1975, 190, 359-362;

Ø     HOWLAND, E. W., si SIEGMAN, A. W. Spre masurarea automatizata a comportamentului de tip A. Jurnal de medicina comportamentala, in presa;

Ø     KANFER, F. H. Efectul unui semnal de avertizare ce preceda un stimul nociv asupra ritmului verbal si a rtimului batailor inimii. Jurnal de psihologie experimentala, 1958, 55, 78-80 ;

Ø     Raport suplimentar : Stabilitatea unei schimbari ritmului vorbirii in anxietatea experimentala. Jurnal de psihologie experimentala, 1958, 56, 182. (b) ;

Ø     LAZARUS, R.S. Stresul psihologic si procesul de adaptare. New York : McGraw-Hill, 1968;

Ø     LEVIN, H., BALDWIN, A.L., GALLWEY, M., si PAIVIO, A. Tracul, personalitatea si vorbirea. Jurnal de psihologie sociala si a anormalitatii, 1960, 61, 469-473 ;

Ø     LEVIN, H., si SILVERMAN, I. Ezitari in vorbirea copiilor. Limba si vorbire, 1965, 8, 67-85 ;

Ø     MAHL, G. F. Tulburari si tacere in vorbirea pacientului in psihoterapie. Jurnalul invatarii verbale si al comportamentului verbal, 1956, 53, 1-15 ;

Ø     MURRAY, D. C. Vorbirea, tacerea si anxietatea. Buletinul psihologic, 1971, 75, 244-260 ;

Ø     OVERALL, J. E., si GORHAM, E. R. Scara simpla a clasificarii psihiatrice. Rapoarte psihologice, 1962, 10, 799-812 ;

Ø     PAIVIO, A. Personalitatea si influenta publicului. În B. A. Mahr (ed.), Progres in cercetarea experimentala a personalitatii, vol. 2. New York: Academic, 1965;

Ø     PODLESNY, J. A., si RASKIN, D.C. Masurari fiziologice si detectarea nesinceritatii. Buletinul psihologic, 1977, 84, 782-799;

Ø     POPE, B., BLASS, T., SIEGMAN, A. W., si RAHER, J. Anxietatea si depresia in vorbire. Jurnal de psihologie consultanta psihologica si de psihologie clinica, 1970, 35, 128-133 ;

Ø     REYNOLDS, A., PAIVIO, A. Determinanti cognitivi si emotionali ai vorbirii. Jurnalul canadian de psihologie, 1968, 22, 164-175 ;

Ø     REYNOLDS, M. Corelative vocale ale minciunii in situatii reale. Teza de masterat, Universitatea din Maryland Baltimore, 1981 ;

Ø     ROCHESTER, S.R. Semnificatia pauzelor in vorbirea spontana. Jurnal de cercetare psiholingvistica, 1973, 2, 51-81 ;

Ø     ROSENMAN, R. H. Metoda interviului in evaluarea comportamentului persoanelor predispuse la afectiuni coronariene. În T. Dembroski, S. Weiss, J. Shields, S. Haynes, si M. Feinleib (eds.), Comportamentul persoanelor predispuse la afectiuni coronariene. New York: Springer , 1978;

Ø     SAUER, R. E., si MARCUSE, F. L. Înregistrarea cu si fara stirea subiectului. Jurnalul tehnicilor de proiectare, 1957, 21, 391-395 ;

Ø     SCHERER, K. Marcatori ai personalitatii in vorbire. in K. R. Scherer si H. Giles (eds.), Marcatori sociali in vorbire. New York: Cambridge University Press, 1979;

Ø     SCHERER, K. R. Indicatori vocali ai stresului. in J. K. Darby (ed.), Evaluarea vorbirii in psihiatrie. New York: Grune si Stratton, 1981;

Ø     SCHERWITZ, L., BERTON, B. S., si LEVENTHAL, H. Estimarea si interactiunea comportamentului de tip A prin metoda interviului. Medicina psihosomatica, 1977, 39, 299-240;

Ø     SCHUCKER, B., si JACOBS, D. R. Estimarea riscului comportamental de boala coronariana dupa caracteristicile vocii. Medicina psihosomatica, 1977, 39, 219-228;

Ø     SHIPP, T., McGLONE, R. E. Corelative fiziologice ale corelativelor acustice ale stresului psihologic. Jurnalul Societatii Acustice din America, 1973, 53, 63;

Ø     Vocea care ne tradeaza: Mesaje nonverbale ale comunicarii verbale. În A. W. Siegman si S. Feldstein (eds.), Comportamentul nonverbal si comunicarea. Hillsdale: Erlbaum, 1978;

Ø     Procese cognitive si ezitarea in vorbire. În A. W. Siegman si S. Feldstein (eds.), Despre timp si vorbire: Tipare temporale ale vorbirii in contexte interpersonale. Hillsdale: Erlbaum, 1979;

Ø     SIEGMAN, A. W., si POPE, B. Efecte ale intrebarilor specifice si ale mesajelor ce provoaca anxietate asupra fluentei in interviul initial. Jurnal de personalitate si psihologie sociala. 1965, 4, 188-192. (a) ;

Ø     Variabile ale personalitatii asociate cu productivitatea si fluenta verbala in interviul initial. Dezbateri ale Asociatiei Americane de Psihologie, 1965, pp. 273-274. (b) ;

Ø     Efectele ambiguitatii si anxietatii asupra comportamentului verbal al persoanei intervievate. in A. W. Siegman si B. Pope (eds.), Studii ale comunicarii cotidiene. New York: Pergamon, 1972;

Ø     SIEGMAN, A. W., si REYNOLDS, M. Efectele raporturilor cordiale asupra productivitatii verbale si a fluentei persoanei intervievate. Manuscris, Universitatea din Maryland Baltimore, 1981. (a);

Ø     Monitorizarea de sine si stilul vorbirii. Lucrare prezentata la adunarea anuala a Asociatiei Psihologice de Est, New York, 1981. (b) ;

Ø     A vorbi fara a vedea : Relatiile apropiate si comportamentul verbal in interviul initial. Manuscris,Universitatea din Maryland Baltimore, 1981. (c);

Ø     Comunicarea nonverbala intre intervievator si persoana intervievata: O abordare din punct de vedere al interactiunii. În C. Arensberg si M. Davis (eds.), Ritmuri de interactiune. New York: Servicii umane, 1982. (a);

Ø     Validitatea scarii monitorizarii de sine a lui Snyder ca modalitate de masurare a controlului de sine expresiv. Lucrare prezentata la adunarea anuala a Asociatiei Psihologice de Est, Baltimore, 1982. (b) ;

Ø     SLOAN, B. Tipare nonverbale ale vorbirii ca functii ale caracterului introvertit si extrovertit. Teza de masterat, Universitatea din Maryland Baltimore, 1976 ;

Ø     SPIELBERGER, C. D. Efectele anxietatii asupra procesului complex de invatare si al performantelor academice. in C. D. Spielberger (ed.), Anxietate si comportament. New York: Academic, 1966;

Ø     TAYLOR , J. A. Relatia dintre anxietate si reactia pleoapelor. Jurnal de psihologie experimentala, 1951, 41, 81-92;

Ø     TAYLOR, J. A., si SPENCE, K. W. Relatia dintre nivelul anxietatii si performantele invatarii repetate. Jurnal de psihologie experimentala, 1952, 44, 61-64;

Ø     TAYLOR, Y. A. O scara a personalitatii reprezentand anxietatea manifestata. Jurnal de psihologie sociala si a anormalitatii, 1953, 48, 285-290 ;

Ø     ZUCKERMAN, M., DePAULO< B.M., si ROSENTHAL, R. Comunicarea nesincera verbala si nonverbala. În L. Berkowitz (ed.0, Progrese in psihologia sociala experimentala, 1981).