Definitia si clasificarea deficientelor vizuale

Definitia si clasificarea deficientelor vizuale

Deficienta de vedere este o deficienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade diferite (pana la pierderea totala) a acuitatii vizuale. Handicap vizual inseamna, asadar, scaderea acuitatii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular), care are loc din perioada vietii intrauterine pana la moarte.

Handicapul vizual apare, asadar, din cauza insuficientei functionari (sau chiar a eliminarii) a analizatorului vizual.

Deficienta de vedere se poate clasifica in functie de mai multe criterii.

1. Un prim criteriu de impartire a formelor de handicap de vaz consta in gradul (gravitatea) defectului vizual.

Clasificarea deficientilor vizual dupa acest criteriu constituie, in primul rand, clasificarea lor in functie de acuitatea vizuala, mai precis, in functie de proportia pastrata din acuitatea vizuala. Acuitatea vizuala constituie facultatea regiunii musculare a retinei de a percepe obiecte de dimensiuni mici. Limita inferioara la care un obiect poate fi perceput constituie minimum perceptibile. Capacitatea de separare a doua imagini izolate pe retina constituie minimum separabile. Determinarea acuitatii vizuale se face cu ajutorul optotipilor (tabele potometrice). Tabelele optometrice sunt formate din randuri de litere, cifre, semne sau imagini de marime descrescanda, verificate statistic. Langa fiecare rand este specificata distanta de la care dimensiunile respective pot fi percepute de un ochi emetrop (normal). Examinarea se face de la o distanta fixa de 5 metri, separat pentru fiecare ochi. Rezultatul (acuitatea vizuala) se calculeaza dupa formula v = d / D, la care numaratorul (d) este egal cu

distanta examinarii (5 m.), iar numitorul (D) reprezinta distanta citirii randului respectiv de catre un ochi emetrop.

Clasificarea deficientilor vizuali in functie de acuitatea vizuala este redata in tabelul urmator:

Dupa cum rezulta din tabel, deficienta vizuala prezinta de la pierderea totala a capacitatii vizuale si pana la ambliopie diferite grade, astfel incat intre cecitatea absoluta si ambliopie mai exista - dupa un termen introdus de Truc - si o "cecitate relativa'. Cecitatea (orbirea) reprezinta, asadar, un handicap major sau total de vedere, presupunand lipsa completa a vazului.

Aceasta delimitare intre cecitate si ambliopie este foarte necesara, deoarece specializarea scolilor pentru deficienti vizual a dus la crearea unor institutii scolare separate pentru orbi si ambliopi. In scolile de orbi se preconizeaza o metodica de predare bazata pe solicitare tactil-kinestezica si auditiva, iar in procesul de predare din scolile de ambliopi se face uz de analizatorul optic valid, de cel tactil-kinestezic si cel auditiv.

Baremele existente pentru scolarizarea deficientilor vizual difera destul de mult de la o tara la alta. Diferentele apar mai cu seama in proportiile acuitatii vizuale care stabilesc limitele intre scoala de ambliopi si scoala de orbi, pe de o parte, scoala de ambliopi si scoala de masa, pe de alta parte.

De asemenea, trebuie precizat ca in determinarea gradului defectului vizual nu se ia in considerare exclusiv acuitatea vizuala, ci si alte elemente ale capacitatii vizuale. Astfel, se considera echivalenta cecitatii, deficienta vizuala care rezulta dintr-o reducere a campului vizual

binocular la mai putin de 20°, chiar daca acuitatea vizuala centrala este nemodificata.

in afara de acuitatea vizuala si de campul vizual se mai iau in considerare, in ceea ce priveste aprecierea gradului deficientei si alte defecte ale aparatului vizual, care diminueaza capacitatea vizuala, ca de exemplu, strabismul, nistagmusul etc.

in definirea gradului deficientei vizuale mai sunt implicati si alti factori optici si extraoptici, care concura la posibilitatile de valorificare practica a restului de vedere. in acest sens se vorbeste de eficienta vizuala sau dinamica a capacitatii vizuale. Daca acuitatea vizuala este prin excelenta o entitate fiziologica, care poate fi determinata cantitativ, eficienta vizuala trebuie conceputa mai larg, cuprinzand o serie de factori psihologici de natura extraoculara, iar determinarea ei scapa deseori unei cuantificari precise. De fapt, eficienta vizuala, care este educabila si perfectionabila, este mai semnificativa pentru elevii ambliopi si pentru copiii cu resturi de vedere din scolile speciale de orbi decat acuitatea vizuala.

2. Clasificarea deficientilor vizuali dupa momentul producerii defectului

Momentul, deci varsta la care a aparut defectul vizual, constituie o problema pentru psihologia deficientului vizual, mai cu seama in ceea ce priveste bagajul de reprezentari vizuale de care dispune; se stie insa ca momentul survenirii defectului nu influenteaza numai sfera reprezentarilor, ci are repercusiuni si asupra nivelului dezvoltarii motricitatii copilului orb, precum si asupra altor aspecte ale personalitatii deficientului vizual.

in functie de criteriul momentului instalarii defectului vizual, deosebim defecte congenitale, defecte survenite (in copilaria timpurie, la varsta antescolara, prescolara, scolara) si defecte tardive.

Orbii congenitali sunt complet lipsiti de reprezentari vizuale, iar la orbii cu defect vizual survenit - tinandu-se cont de timpul care a trecut de la aparitia defectului pana la varsta actuala - se pastreaza o serie de imagini vizuale care pot avea o influenta insemnata asupra particularitatilor psihologice individuale.

Orbii congenitali sunt complet lipsiti de reprezentari vizuale, atat studiile mai vechi, cat si cele mai recente, remarcand importanta

tiflopsihologica a reprezentarilor vizuale recomanda mentinerea acestor imagini pe o perioada cat mai indelungata dupa instalarea defectului, precum si valorificarea lor in procesul de invatamant. Astfel, T. Heller deosebeste, in functie de participarea experientei optice la definirea profilului psihologic al deficientului vizual, urmatoarele grupe de orbi:

a)         orbii congenitali si cei care au orbit in primul an de viata; persoanele care fac parte din aceasta grupa sunt lipsite de orice experienta optica, viata lor psihica nefiind influentata de reprezentarile vizuale;

b)        orbii la care defectul a survenit la varsta de 2-4 ani - la acesti deficienti se remarca, mai ales in perioada imediat instalarii cecitatii, o interventie a reprezentarilor vizuale, care participa la "interpretarea' datelor tactil-kinestezice, fiind vorba deci de o stransa interdependenta a modalitatilor tactil-vizuale; reprezentarile vizuale se sting treptat, insa dezvoltarea receptiei tactil-kinestezice nu are loc in mod "autonom' ca la orbii din nastere;

c)         copiii care au orbit dupa varsta de 4 ani; acestia dispun de un bagaj insemnat de reprezentari vizuale; datele tactil-kinestezice si auditive le evoca intotdeauna imaginile vizuale anterioare (proces denumit vizualizare);

d)        copiii orbi cu resturi de vedere - chiar daca acestea sunt minime si permit numai perceperea luminozitatii si a unor raporturi spatiale vagi (marimea obiectelor si distanta aproximativa) - recurg, de asemenea, la vizualizare, imaginile vizuale "interpretand' imaginile tactil-kinestezice.

Literatura tiflopsihologica este bogata in astfel de clasificari, mai mult sau mai putin concordante. Astfel, P. Henri, aplicand nu numai criteriul gradului si al momentului survenirii deficientei, ci si criteriul dinamicii acesteia (stationara, progresiva, regresiva), deosebeste sase grupe de orbi:

e)         orbi totali congenitali;

f)            orbi totali congenitali carora li s-a recuperat partial vederea printr-o interventie recuperatorie;

g)         orbi cu resturi de vedere stationara de tipul sensibilitatii luminoase;

h) orbi totali, care au dispus inainte de instalarea deficientei de o vedere normala;

i) persoanele cu resturi de vedere de tipul sensibilitatii la lumina, care au vazut normal inainte de a surveni defectul vizual;

j) deficienti vizuali cu resturi de vedere care scad progresiv. A. Janda grupeaza copiii, in functie de momentul instalarii defectului, in urmatoarele categorii:

a) orbii congenitali;

b) orbii tardivi: cu defectul survenit in copilaria timpurie (0-2 ani), in copilaria mica (3-6 ani), la prima varsta scolara (7-10 ani) si la varsta adulta (peste 18 ani).

Aceasta clasificare coincide aproximativ cu cea preconizata de B. I. Kovalenco si N. B. Kovalenco, care deosebesc: orbii din nastere si pana la 1 an, copiii cu cecitate survenita intre 1-3 ani, 3-5 ani, 5-7 ani si peste 7 ani. H. Scholtyssekin aplica o clasificare in care se opereaza cu perioade foarte larg concepute. Astfel, deosebeste:

c)    cecitatea congenitala si timpurie (de la 0-7 ani);

d)   cecitatea survenita (intervenita la varsta de 7-18 ani);

e) cecitate tardiva (18-60 ani)

f) cecitate intervenita la batranete (dupa varsta de 60 ani).
H.Wappman in studiul sau utilizeaza o clasificare in care se

deosebesc:

g) o categorie de orbi congenitali sau deficienti din primul an de
viata, orbi totali sau cu sensibilitate luminoasa;

h) o a doua categorie de orbi tardivi, care citesc insa pur tactil, fara sa recurga la functia optica;

i) o categorie de ambliopi gravi, care reusesc sa rezolve partial sau in intregime o problema data cu ajutorul vazului.

O tratare mai putin analitica a problemei o intalnim la W. Steiberg, care distinge numai cecitatea timpurie si tardiva. In prima grupa include orbii congenitali si pe cei care au orbit la varsta de 1-3 ani, specificand insa ca de fapt toti cei care au orbit pana la varsta pubertatii trebuie considerati ca facand parte din aceasta grupa. In categoria orbilor tardivi include persoanele care au orbit dupa varsta pubertatii.

Dupa cum s-a aratat, exista in literatura tiflopsihologica numeroase clasificari ale deficientilor vizuali dupa momentul instalarii defectului. Ceea ce au ele in comun insa este faptul ca n-au fost elaborate experi­mental, ci deductiv, deseori empiric, prin aplicarea la aceasta problema a unor periodizari de varsta din psihologia copilului.

Exista si doua tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterica si agnozia vizuala.

In cazul cecitatii isterice, din punct de vedere fiziologic si anatomic, analizatorul vizual nu prezinta nici o disfunctie, dar din punct de vedere psihic subiectul refuza inconstient sa vada (de ex. un traumatism/soc emotional in care informatia vizuala a jucat un rol major -subiectul si-a vazut sotia in flacari in propria casa arzand, fara a o putea salva).

Agnozia vizuala este fenomenul aflat la polul opus, din punct de vedere fiziologic si anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat, insa subiectul vrea /crede ca vede.

Clasificarea deficientilor vizual dupa etiologia, localizarea si
dinamica efectului

In functie de criteriul etiologiei cecitatii si ambliopiei, deosebim atatea categorii de deficienti vizual cate cauze pot provoca defecte vizuale. Pentru tiflopedagog nu este lipsit de importanta sa studieze colectivul de elevi dupa acest criteriu, pentru a putea tine cont de particularitatile individuale ale elevilor, determinate de cauza defectului si pentru a colabora cu medicul oftalmolog, in vederea respectarii indicatiilor si contraindicatiilor date in cazul fiecarui defect vizual. in aceasta ordine de idei intereseaza si dinamica defectului (daca este stationar, progresiv sau eventual regresiv, reversibil), precum si viteza evolutiei lui, pentru a lua cele mai adecvate masuri pedagogice. Astfel, un copil cu o afectiune vizuala care progreseaza rapid catre pierderea totala a functiei optice va fi scolarizat intr-o scoala speciala de orbi, chiar daca dispune de o acuitate vizuala pe baza careia ar putea fi cuprins intr-o scoala de ambliopi.

Defectul vizual poate fi localizat in orice segment al analizatorului vizual (segmentul periferic, de transmisie, central) si - in functie de aceasta localizare - se deosebesc deficientii vizual cu defecte localizate in organul vizual, pe traiectul nervului optic sau in scoarta cerebrala - lob occipital.

Clasificarea deficientilor vizuali dupa complexitatea
defectului

Dupa criteriul complexitatii defectului se studiaza fondul pe care apare defectul considerat, daca este singular sau se combina, asa cum se intampla frecvent, cu alte defecte extraoculare (de auz, motrice, mintale, ale limbajului). In cazul acesta se pun unele probleme specifice de

selectie. Astfel, deficientul vizual care este si surd sau hipoacuzie, precum si deficientul vizual care prezinta si o debilitate mintala se scolarizeaza separat, in clase speciale, sau in scoli deosebite.

5. Clasificarea deficientilor vizuali in functie de conditiile de mediu si de educatie

in functie de conditiile de mediu si de educatie de care s-a bucurat deficientul vizual inainte si dupa instalarea defectului exista o serie de categorii de orbi si de ambliopi de care trebuie sa se tina seama in clasificarea deficientilor. Se stie, de exemplu, ca deficientii vizual sunt scolarizati deseori cu intarziere si se prezinta la scoala cu un serios deficit de dezvoltare, dupa ce au fost tinuti ani de zile in sanul familiei, care n-a putut asigura conditiile adecvate copilului orb. Sunt cunoscute unele cazuri cand acesti copii sunt retardati sub aspectul dezvoltarii limbajului, al motricitatii, al deprinderilor elementare etc. si ofera tabloul imbecilitatii. Lipsa stimularii senzoriale si carentele educative serioase au determinat o ramanere in urma care poate fi recuperata numai printr-o munca instructiv-educativa sustinuta.

Criteriile de clasificare care au fost enuntate mai sus nu trebuie privite separat unele de altele. in fiecare caz dat, factorii amintiti se imbina intr-un mod specific, fapt care duce la o eterogenitate pronuntata a colectivelor de elevi cu care ne intalnim in cadrul institutiilor speciale pentru deficientii vizual.