Formele complexe ale perceptiei

Formele complexe ale perceptiei

Perceptia spatiului se realizeaza ca perceptie a formei, marimii, distantei, directiei si profunzimii. Aceste forme complexe ale perceptiei pot fi reunite si ordonate in doua categorii majore: spatiul bidimensional si cel tridimensional.

In perceptia formei si a marimii obiectelor se imbina mecanismele receptiei vizuale asociate cu experienta tactilo-kinestezica. Analizatorul vizual are rolul predominant integrand informatia vizuala cu cea tactila si cea kinestezica. Forma si marimea obiectelor sunt percepute atat direct in baza explorarii vizuale si tactilo-kinestezice dar mai ales indirect in baza experientei si prin raportarea la etaloane de marime si forma. In acest caz actioneaza constanta perceptiva care permite elaborarea unei imagini adecvate, corecte in conditiile in care se modifica distanta sau pozitia obiectelor. In perceptia spatiului un rol important il are sistemul de coordonate ce presupune integrarea orizontalei cu verticala gravitationala. Perceptia spatiului tridimensional, a volumului obiectelor, a profunzimii presupune in cel mai inalt grad combinarea intre abordarea directa bazata pe informatia de tip senzoriala si abordarea indirecta bazata pe evaluarile conceptuale si experienta subiectului. In perceptia volumului un rol deosebit il prezinta o serie de indici proprii spatiului perceptiv: luminozitatea, unghiul de incidenta al luminii, raportul dintre lumini si umbre, pozitia, amplasarea obiectului. Disparitatea binoculara are si ea un rol semnificativ in perceptia volumului. Disparitatea se datoreaza modului in care este captat obiectul cu fiecare dintre cei doi ochi. Unghiurile vizuale ale celor doi ochi se intersecteaza si permit receptarea obiectului simultan din unghiuri diferite.

Distanta este perceputa prin integrarea urmatoarelor mecanisme: obiectele amplasate la orizontala par mai indepartate iar atunci cand sunt privite pe verticala par mai indepartate; cu cat proiectia retinala este mai mica cu atat obiectul pare mai indepartat; obiectele localizate pe un fond cu textura mai fina par mai indepartate decat cele localizate pe un fond cu textura mai grosiera; obiectele mai apropiate tind sa ecraneze obiectele mai indepartate; obiectele aflate la distante mai mari capata o nuanta cromatica bleu spre violet; distanta plina pare mai mare decat spatiul gol; absenta umbrelor afecteaza perceperea profunzimii; contrastul de lumina si de culoare influenteaza perceperea distantei si a profunzimii; obiectele cu luminozitate mai mica par mai indepartate; perspectiva liniara - marimea retinala a dimensiunilor longitudinala este invers proportionala cu patratul distantei fata de subiect; miscarea aparenta a obiectelor depinde de miscarile capului sau ale ochilor; obiectele mai apropiate par sa se miste mai repede decat cele indepartate.

Perceptia miscarii are la baza atat mecanisme ale perceptiei directe cat si mecanisme ale perceptiei indirecte. Mecanismele perceptiei directe vin sa sustina ideea ca miscarea obiectelor este accesibila privirii umane intr-o maniera directa, chiar si in absenta reperelor. Cea mai buna dovada o constituie capacitatea privirii umane de a recepta deplasarea unui stimul luminos in intuneric in absenta oricarui reper. La baza sunt mecanismele retiniene si legea postefectului: deplasarile succesive ale stimulului sunt receptate punct cu punct pe retina iar excitatia fiecarei celule retinale se mentine un timp foarte scurt ca postactiune activand urmatoarele celule retinale. Aceasta "dara" excitatorie corespunde vitezei obiectului. La viteza mare dara excitatorie este mai lunga decat la viteza mica. Mecanismele perceptiei indirecte a miscarii tin de implicarea reperelor si a experientei perceptive a subiectului. J. Piaget a demonstrat ca perceptia vitezei este conditionata de dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligentei. In cea mai mare parte copiii tind sa perceapa viteza intr-o maniera ordinala: obiectele aflate in miscare pe prima pozitie sunt considerate ca avand o viteza mai mare decat cele aflate in pozitiile urmatoare. Se constata ca in perceptia vitezei capacitatile omului sunt destul de limitate. Experienta omului in deplasare si miscare este conditionata de calitatea sa de fiinta terestra. Astfel, oamenii tind sa perceapa relativ corect viteza in limite destul de restranse: vitezele foarte mici sau foarte mari sunt percepute eronat.

Perceptia timpului are la baza in special mecanisme de procesare indirecta ceea ce sugereaza complexitatea acestei forme. Experienta directa, nemijlocita a perceptiei timpului are la baza informatia senzoriala oferita de catre analizatorul auditiv si cel tactilo-kinestezic datorita faptului ca acesti analizatori realizeaza o procesare succesiva a informatiilor astfel incat subiectul dobandeste in timp capacitatea de evaluare a succesiunii evenimentelor si in baza acestui tip de experienta. Dar, dupa cum aratam mai sus, mecanismele perceptiei indirecte sunt fundamentale si ele implica participarea unui intreg sistem de repere cum ar fi: miscarea astrelor, succesiunea zi-noapte, succesiunea anotimpurilor sau utilizarea unor mijloace artificiale de masurare a timpului. Perceperea nemijlocita a timpului este extrem de limitata si ea se reduce la cateva sutimi de secunda pana la maximum 2-3 secunde. Foarte rapid perceperea timpului implica mecanisme mnezice si reprezentarea timpului trecut. Prezentul psihologic este un punct infinitezimal suspendat intre trecut si viitor. De aceea se poate spune ca timpul este in cea mai mare masura trait si mai putin perceput. Drept dovada, intervalele de timp pline, incarcate de activitati sunt percepute ca fiind mult mai scurte decat intervalele de timp lipsite de activitati. In general timpul trece greu in conditii de activitati plictisitoare, lipsite de interes.