Obiectul psihologiei judiciare

OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

DEFINITIE

La intrebarea ce-ar fi psihologia judiciara, am putea raspunde: ca stiinta si practica, psihologia juridica se adreseaza tuturor categoriilor de specialisti care participa la infaptuirea justitiei si ale caror hotarari produc un impact asupra destinului oamenilor aflati sub incidenta legii.

Psihologia juridica se defineste ca fiind acea disciplina distincta, formativ aplicativa si de cultura profesionala a magistratului in statul de drept, avand ca obiect studierea nuantata si aprofundata a persoanei umane implicate in drama judiciara, in vederea obtinerii cunostintelor si a evidentierii legitatilor psihologice apte sa fundamenteze obiectivarea si interpretarea corecta a comportamentelor umane cu finalitate judiciara sau criminogena.

Aceasta disciplina psihologica ajuta la intelegerea omului, subliniind faptul ca in viata psihica aplicarea legilor compatibilitatii mecanice sau a relatiilor simpliste biunivoce constituie o eroare.

Acest aspect poate fi mai bine inteles si explicat din perspectiva psihologica decat in termeni probabilistici.

Din punctul de vedere al psihologiei juridice, acceptarea rationalitatii totale a actiunilor umane este de neconceput.

Daca vrem sa intelegem omul, adica pe noi insine, va trebui sa-l privim nu ca pe un robot, egal cu sine si identic cu semenii sai, ci sa recunoastem inegalitatea inzestrarii sale native, faptul ca oamenii nu sunt la fel din faza conceptional - genetica.

Sansa fiintei umane la nivel individual de a fi unica si irepetabila constituie frumusetea inegalabila a coexistentei de structuri temperamentale si bio-tipologice infinite, slefuite social in caractere si personalitati diferentiate, ca potential de educabilitate, invatare si subordonare, in raport cu norma juridica.

OMUL DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI JURIDICE

In acest sens, din perspectiva psihologiei judiciare, individul uman trebuie acceptat ca o fiinta care in mod obisnuit functioneaza rational dar, uneori, automat sau chiar irational, iar societatea, in orientarea ei sano-genetica si protectiva, se ocupa tot mai eficient cu ajustarea masurilor de securitate, a normelor morale si juridice, sa reduca, din ce in ce mai mult, eclipsele de irationalitate ce se pot manifesta la nivelul individului uman.

Acceptarea omului pe astfel de coordonate situeaza psihologia juridica la pozitia de a fi singura in masura sa ofere predictii de diversificare, montare si individualizare, cantitativa si calitativa a actiunilor educationale si ree-educationale, a celui aflat in conflict cu limitele de toleranta ale normei judiciare.

De asemenea, in efortul de intelegere a fiintei umane, psihologia juridica obliga la recunoasterea situatiei ca, prin inzestrarea nativa si prin valorificarea sau nevalorificarea potentelor educationale, fiecare individ are o rezistenta diferita fata de tentatie. Ceea ce trece dincolo de aceste limite constituie intr-un anumit fel o culpa a societatii, pentru care nu trebuie condamnat individul ci, in virtutea unei orientari ecologist - preventive, trebuie mai mult sa pazim societatea de indivizii mai putin rezistenti la tentatii, dispusi oricand sa comita acte nesabuite.

De asemenea, psihologia juridica subliniaza faptul ca la omul normal mintal atitudinile antisociale, in genere, sunt reversibile.

In generozitatea abordarii personalitatii individului implicat in conflictul cu legea, aceasta disciplina psihologica trateaza problematica complexa a marturiei judiciare, reliefand premisele psihologice ale marturiei, limitele psiho-fiziologice ale sensibilitatii, influenta factorilor obiectivi si subiectivi in procesele perceptive, calitatile proceselor de memorare, oglindite in potentialele de reproducere si recunoastere, aprecierea marturiei in raport cu personalitatea si interesele in cauza, precum si problematica bunei credinte.

Un loc predilect il detine tratarea problematicii psihologice a anchetei judiciare in cadrul careia ecuatia anchetat - anchetator pleaca de la psihologia infractorului si ea va evidentia ambele aspecte psiho-comportamentale ale conduitei, care pot fi sincere sau simulate persoanei ce face obiectul anchetei judiciare.

Psihologia juridica atrage atentia asupra propriilor limite ale anchetatorului si magistratului in genere tributare structurilor sale temperamental - caracteriale, ilustrand existenta diferitelor tipologii si conduite ce pot aparea pe parcursul anchetei judiciare si indemnand totodata la serioase reflectii si atitudini de autocontrol.

Desi nu este o arie problematica ce apartine exclusiv psihologiei juridice, abordarea victimei, cel de-al doilea membru al diadei penale, intereseaza tot mai mult, deoarece in esenta cunoasterea psihologiei victimei poate deveni o sursa deosebit de importanta in descoperirea infractorului.

Psihologia judiciara se intereseaza de asemenea de diferite aspecte psihologice legate de delicventa juvenila, cu intentia, pe de o parte, de a ajuta la evidentierea factorilor etiologici ai comportamentului delicvential si, de pe alta parte, de a formula recomandari pentru directia preventiva si pentru cea recuperatorie.

De asemenea, problematica psihologica a privarii de libertate, aspectele psihologice si psiho-sociale ale mediului penitenciar nici    nu puteau sa lipseasca din sfera de interes a psihologiei judiciare.

RELATIILE PSIHOLOGIEI JURIDICE

Relatiile psihologiei juridice CU:

-        alte ramuri ale psihologiei: generala, a personalitatii, diferentiala, sociala si a varstelor

-        dreptul: penal, criminologia

METODOLOGIE

Ca ramura practica, aplicativa, psihologia judiciara isi structureaza un sistem metodologic propriu, adaptand o serie de metode de cercetare si diagnoza ale psihologiei, cum este cazul, de exemplu, al testelor psihologice.

Cu ajutorul lor se poate evalua potentialul delicventului, se pot formula judecati predictive in legatura cu conduita sa viitoare (testele proiective).

Un loc aparte in ansamblul, sau metodologic in ocupa utilizarea poligrafului, detectorul de minciuni, unde scoala romaneasca, mai ales la Bucuresti, a reusit sa realizeze un serios salt calitativ pe linia utilizarii acestei tehnici in sistemul activ judiciar.

OBIECTIVELE PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Obiectivele urmarite de catre psihologia judiciara pot fi impartite in doua categorii:

A.     obiective teoretice

B.     obiective practic - aplicative

A.     In cadrul obiectivelor teoretice se impun a fi mai importante mai ales urmatoarele:

1.      pe de o parte, de a-si organiza si imbunatati aparatul teoretico - conceptual cu care opereaza si, de pe alta parte, de a asigura functionalitatea acestui aparat teoretico - conceptual

2.      de a elabora metodele teoretico - explicative privind etiologia unor fenomene psihice de care se ocupa in mod preponderent;

3.      de a urmari validarea unor modele conceptuale teoretico - explicative, elaborate de o psihologie generala si psihologie sociala in urma testarii acestora in cadrul specific al activitatii judiciare;

4.      de a oferi informatii in vederea sustinerii unor modele stiintifice elaborate de psihologie generala

B.     In cadrul obiectivelor practic - aplicative se impun a fi mai importante mai ales urmatoarele:

1.      de a-si elabora o metodologie specifica de cercetare si investigare a realitatii psihice din momentul judiciar;

2.      de a surprinde si evidentia prin intermediul cercetarii concrete, legitati si regularitati specifice fenomenelor psihice din domeniul de studiu;

3.      de a oferi organelor judiciare informatii pertinente si utile privitoare la prezenta psihicului in sistemul judiciar;

4.      de a ajuta efectiv organele judiciare in a stabili adevarul si a aplica legea; in acest sens, psihologia judiciara are un rol important in a contribui la evitarea comiterii unor erori judiciare cauzate psihologic;

5.      de a contribui la elaborarea unor programe recuperative si de a testa eficienta acestor programe in cadrul institutelor sociale specifice;

6.      de a contribui, prin mijloace specifice, la organizarea unor programe de actiune sociala preventiva;

7.      de a oferi asistenta psihologica in forma expertizelor de specialitate, organelor judiciare, pe parcursul procesului penal si infractorilor, atat pe perioada detentiei, cat si in perioada post - detentionala.

INTREBARI DE BAZA

Cele mai importante intrebari care au stat si stau in continuare in fata asistentei psihologiei judiciare sunt urmatoarele:

care sunt factorii determinanti ai comportamentului infractional?

care sunt mecanismele psihologice si psihosociale implicate in activitatea infractionala?

care sunt cele mai bune si mai eficiente modalitati de actiune crimino-inhibitiva la nivel social?

care sunt mecanismele psihologice implicate in fenomenul recidivarii activitatii infractionale?

care sunt caracteristicile personalitatii criminale si in care masura se poate opera cu tipologii?

care este contributia psihologica in vederea aflarii adevarului, in ce consta psihologia martorului, care sunt mijloacele psihologice utile folosite in ascultarea invinuitului si inculpatului?

care este structura si care sunt mecanismele psihologice ale comportamentului simulat?

care este utilitatea tehnicilor psiho-fiziologice?

care este eficienta modalitatilor frustrant - punitive recuperatorii?

care sunt factorii ce contribuie la adaptarea sau neadaptarea detinutilor in locurile speciale, privatile de libertate?

BIBLIOGRAFIE:

Psihologie judiciara - N. Mitrofan, T. Butoi, Zdreanghea (Ed. Sansa, Iasi)

Psihologia martorului - Rosca

Sociologie juridica - Sorin Radulescu

Dalina Groza - despre probatiune

Psihologia deviantei

Psihologia delicventei juvenile

PERSONALITATEA INFRACTORULUI

O analiza strict psihologica a actului infractional, fundamentata pe cerintele determinarii continutului juridic al infractiunii, consta in analiza modului in care, in pregatirea, savarsirea si atitudinea infractionala se manifesta psihicul autorului cu elementele sale - inteligenta, afectivitatea si vointa.

S-au efectuat studii si cercetari numeroase pentru a stabili o tipologie.

Psihologia judiciara - Butoi, Zdrenghea si Mitrofan - tipologia lui Sheldon, Jung

TIPOLOGIA SI CARACTERIZAREA INFRACTORILOR

In literatura de specialitate, diversi autori au incercat sa contureze portretul personalitatii criminale si, in functie de o serie de criterii, sa obiectiveze clasificarea si gruparea lor.

In acest sens, au fost utilizate o multitudine de criterii, din care putem mentiona cateva:

a)      in functie de constientizare si control al comportamentului criminal (fara legatura cu patologia):

-        infractori normali

-        infractori anormali

b)      in functie de tendinta de repetare a actiunilor criminale:

-        infractori recidivisti

-        infractori nerecidivisti

c)      in functie de gradul de pregatire infractionala:

-        infractori ocazionali

-        infractori de cariera

Din categoria celor mai interesante si mai laborioase incercari de tipologizare si portretizare a infractorilor, mentionam urmatoarele:

I. IN FUNCTIE DE CARACTERISTICILE PERSONALITATII INFRACTORULUI

A. LEWIS YABLONSKI, in 1990, folosind ca si criterii modalitatea in care personalitatea infractorului afecteaza comportamentul lui criminal, diferentiaza patru categorii de criminali:

1.      criminali socializati

2.      criminali neurotici

3.      criminali psihotici

4.      criminali sociopati

1)      Criminalii socializati

a)      sunt cei care prezinta tulburari emotionale mult mai mult decat orice persoana care nu a comis infractiuni

b)      ei devin criminali in urma impactului contextului social in cadrul caruia invata reguli si valori deviante

c)      acesti criminali apar mai mult violatori ai proprietatii decat criminalii violenti (distimii, ciclotimii, se impresioneaza foarte usor de ceea de vad)

2)      Criminalii neurotici

a)      sunt cei care in general comit acte infractionale datorita compulsiunilor neurotice

b)      neuroticul nu percepe lumea distorsionat (cum face psihoticul)

c)      intr-un mod tipic, ei sunt constienti ca exista ceva rau in ceea ce priveste gandirea si comportamentul lor (nevroze)

d)      principalul simptom al nevrozei este anxietatea

e)      in acord cu psihiatrii, anxietatea poate fi exprimata direct sau indirect, fie in forma unor manifestari precum orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabila de unele obiecte sau situatii, fie in forma unor activitati compulsive precum si in comiterea unor infractiuni cum este de exemplu cleptomania (furtul din magazine - teama de a nu avea ce ne trebuie)
(ex. anxietatea de conversie - simptomatica - nu mai vad, nu mai aud, din teama de a nu i se intampla asta conversii pe fond de anxietate mecanismele de aparare)

3)      Criminalii psihotici

a)      sunt indivizii cu dezacorduri severe al personalitatii, care au o perceptie complet distorsionata asupra societatii si a lumii din jurul lor.

b)      ei nu-si planifica crimele, spre deosebire de criminalii socializati, cu toate acestea punctul lor de vedere distorsionat asupra realitatii si gandurile lor iluzorii si inselatoare pot sa-i determine sa comita crime

c)      fiind inclinati sa comita in special acte de violenta, inclusiv omoruri, acesti criminali pot comite cele mai bizare si lipsite de sens acte antisociale

4)      Criminalii sociopati

a)      sunt cei ce sunt caracterizati printr-o personalitate egocentrica

b)      ei au o compasiune limitata fata de altii sau nu o au deloc

c)      datorita marilor tulburari de caracter, ei pot usor victimiza pe altii cu un minimum sentiment de vinovatie sau anxietate

d)      desi cei mai multi dintre ei comit acte antisociale, avand evident element sociopatic, nu poate fi sustinuta clar ideea ca toti criminalii (infractorii) sunt sociopati.

B. Plecand de la nosologia psihiatrica clasica, DRAGOMIRESCU considera ca structura personalitatii poate sa apartina uneia dintre cele 5 categorii posibile:

1.      personalitate matura sau imatura

2.      personalitate nevrotica

3.      personalitate psihopatica sau dizarmonica (inainte de boala - elemente psihotice ce se pot remite)

4.      personalitate psihotica

5.      personalitate dementiala (degradare cognitiva)

Fiecare categorie prezinta caracteristici psiho-comportamentale specifice care, la randul lor, conditioneaza nivelul de adaptare si integrare sociala.

In acest sens, unele categorii pot prezenta un mare grad de risc social, in ceea ce priveste orientarea comportamentului in directie antisociala-

1) Astfel, personalitatea nevrotica prezinta particularitati de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu.

Totodata, ea prezinta tendinte la conduite agresive complicate sau disimulate, deoarece nevroticului ii este frica de propria violenta, asa cum ii este teama de propria dorinta.

2)             Personalitatea dizarmonica (psihopatica) reprezinta prototipul comportamentului deviant, prin trasaturi esentiale care realizeaza inadaptarea in mediul social de origine.

Acest comportament s-ar traduce prin:

a)      un mare potential de anti- si a-socialitate

b)      un comportament delictual polivalent

c)      spontaneitatea actiunilor deviante, nu prin insuficienta capacitatii de deliberare, cat prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv - emotionale si imaturitatii afective;

d)      agresivitatea exacerbata de tendintele narcofilice

e)      rolul de inductor negativ, activ sociopatic pe care il desfasoara

f)        tendintele de bravare si de disimulare

g)      malignitatea conduitelor deviante, atat prin efectele social - negative cat si prin posibilitatile de decompensare in care tulburarile majore de intensitate psihotica pot antrena concomitent grave implicatii pe plan social

3)             Personalitatea psihotica se dezvolta treptat, distrugand componentele structural - functionale ale vietii psihice de baza.

Intrucat motivarea comportamentului deviant pentru aceasta categorie psihiatrica clasica este in esenta patologica, nu se poate face o prezentare globala a acestei categorii, decat sub forma periculozitatii sociale pe care o genereaza frecventele 'reactii medico - legale' ce le caracterizeaza.

a)      In ceea ce priveste tipurile de psihoze, autorul considera ca intre psihozele afective, mania reprezinta o periculozitate sociala mai redusa decat melancolia.

b)      Gravitatea pe plan social a comportamentului deviant melancolic decurge din orientarea ambivalenta a agresivitatii, de la pruncucideri, omucideri pana la automutilari si suicid. (1-3 persoane incearca zilnic sa se sinucida)

c)      Un grad de periculozitate deosebit de mare il prezinta schizofrenia paranoida, atat prin frecventa conduitelor deviante patologice, cat mai ales prin gravitatea actelor agresive savarsite cu ferocitate prin provocare de leziuni multiple si folosind mijloacele cele mai variate de atacare; explicatiile ar fi iluziile si halucinatiile pe care le au persoanele cu asemenea tulburari.

In ceea ce priveste personalitatea dementiala, Dragomirescu considera ca degradarea personalitatii, in sensul unei regresiuni a eficientei proceselor activitatii psihice globale se traduce cu o frecventa remarcabila in comportamentul deviant, nuantat ca forma de exprimare care este predominant agresiva, impulsiva, reactiva sau instabila (acesti bolnavi nu inteleg ca trebuie sa aiba rabdare, cu ei trebuie reactionat prompt - ii poti stapani cu vorba buna, cu 'duhul blandetii')

II. IN FUNCTIE DE GRADUL DE PREGATIRE INFRACTIONALA

In functie de gradul de pregatire infractionala, in baza unei ample sinteze asupra literaturii de specialitate, Lewis Yablonski diferentiaza doua categorii de infractori:

1.      criminali situationali

2.      criminali de cariera

1)   CRIMINALII SITUATIONALI sunt in general cei ocazionali, intamplatori:

Caracteristicile generale ale acestora sunt urmatoarele:

a)      individul a fost confruntat cu o problema care a solicitat actiunea

b)      individul a ales actiunea care a constituit violarea legii

c)      persoana a fost prinsa, arestata, condamnata si i s-a oferit statutul de criminal

d)      pana la comiterea infractiunii, criminalul s-a supus sistemului normativ al societatii

In functie de caracteristicile contextuale, pot fi diferentiate doua categorii de infractori:

a.       infractori datorita unor situatii emotionale:

-        de ex. crima pasionala sau din cauza geloziei

b.      infractori datorita unor situatii financiare

- de ex. frauda, delapidari, falsificari

2)   CRIMINALII DE CARIERA sunt de obicei formati si socializati in directia comiterii crimei.

Cei mai multi au fost formati si socializati intr-un sistem de valori si norme, reguli, definitii ale unor acte comportamentale diferite de cele utilizate in societate.

Ei tind sa ia initiativa in comiterea crimelor, chiar si in situatiile in care sunt foarte vulnerabili in a fi arestati si condamnati.

Yablonski arata ca trasaturile esentiale ale criminalului de cariera sunt urmatoarele:

Crima este mijlocul sau principal de asigurare a traiului, desi el poare ocazional sa detina unele slujbe ocazionale.

Cand se intampla asa ceva, este urmarea presiunilor externe din partea membrilor familiei sau a unor oficiali, cum ar fi reprezentatii sistemului judiciar.

Deoarece crima este principala lor preocupare, modul de castigare al existentei, ei comit mai mult crime (infractiuni) impotriva proprietatii - spargeri, furturi, talharii.

Ei nu sunt de regula implicati in comiterea unor crime de violenta, cum ar fi omuciderea

Criminalii de cariera isi formeaza deprinderi tehnice si modalitati de actiune folositoare pentru comiterea infractiunilor asupra proprietatii.

Ei invata cum sa sparga o casa, cum sa se strecoare printr-un loc ingust, cum se porneste o masina fara cheie in contact si alte asemenea deprinderi.

Isi dezvolta atitudini favorabile pentru infractiune si nefavorabile pentru politie si societate in general.

Ei tind sa vada politia, judecatorii, politicienii si oamenii de afaceri ca nefiind onesti.

Debuteaza cu calitatea de copil delicvent; Desi nu toti copiii delicventi devin criminali, cei mai multi criminali de cariera au inregistrari privind delicventa juvenila.

Cei mai multi provin din paturile de jos ale societatii.

Criminalii de cariera se asteapta sa petreaca o parte din timp in inchisoare, considerand aceasta ca fiind o parte normala din existenta sa, din ocupatia sa.

Mai mult, in inchisori foloseste eficient timpul, pentru a invata noi metode de comitere a crimelor, trateaza inchisoarea ca o scoala a crimelor.

Este de obicei normal din punct de vedere psihologic, neexistand boli psihologice sau caracteristici speciale care sa-l diferentieze de noncriminal

Alegerea crimelor este o ocupatie si este considerata rationala.

In interiorul categoriilor de criminali de cariera se poate produce o specializare, in sensul ca unii criminali devin profesionisti in comiterea unei anumite infractiuni.

Caracteristicile CRIMINALULUI DE CARIERA PROFESIONIST sunt urmatoarele:

1.    Infractiunea este modul sau principal de castigare a existentei; din aceasta privinta nu difera de criminalul de cariera ordinar de mai sus, obiectivul activitatii sale criminale il constituie castigurile financiare. El nu se implica in comiterea crimelor de violenta, in afara de cazul in care violenta este specialitatea sa.

2.    Deoarece este inalt specializat, el este capabil sa-si planifice activitatile, sa-si aleaga victimele si sa-si indeplineasca planul de comitere a crimei, in asa fel incat sa evite depistarea ei.

3.    Este format, in sensul ca are deprinderi si abilitati care sunt urmarea unui proces de formare. Profesorii lui sunt de obicei infractori profesionisti mai varstnici.

4.    El este foarte probabil recrutat din randul ocupatiilor tehnice si profesionale decat din randul delicventilor juvenili ori a criminalilor de cariera.

5.    El este in general pregatit pentru arest si judecata. In mod probabil, poate cunoaste si poate fi cunoscut de catre un avocat. De asemenea, el poate avea bani pusi deoparte special pentru plata avocatului si a altor cheltuieli de judecata.

6.    El planifica actiunea infractionala mult mai amplu decat o face infractorul de cariera ordinar: studiaza cu atentie locurile, elaboreaza strategii etc.

III. CRIMA PRIN VIOLENTA

In ceea ce priveste crima prin violenta, Yablonski considera ca pot fi diferentiate 4 categorii ale structurilor de violenta:

a)   violenta legala, aprobata si rationala

-        ex. actiunile unor soldati in razboi, ofiterii si cadrele din politie, jucatorii in unele sporturi agresive - boxul.

b)   violenta ilegala, dar aprobata si rationala

In acest caz un rol important il joaca sanctiunea si suportul social; de exemplu:

-        multi tind sa aprobe violenta unui sot inselat asupra concubinului sotiei; chiar atunci cand rezulta crima, aceasta regula nescrisa are un larg suport:

-        raspunsul la insulte si la actiunile de patare a onoarei

-        raspunsul agresiv al unei sotii impotriva sotului care o terorizeaza si pe ea si pe ceilalti membrii ai familiei

c)    violenta ilegala, neaprobata, dar rationala

-        acele fapte care sunt ilegale, neaprobate, dar care au o anumita ratiune in contextul criminal

-        de exemplu, infractiunile pentru castiguri financiare, materiale

-        omuciderea in cadrul unor crime organizate poate avea o anumita ratiune pentru faptuitor

d)   violenta ilegala, neaprobata si irationala

-        crime bizare, lipsite de sens

IV. CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE PORTRERULUI DETINUTILOR REVENITI IN PENITENCIAR

a)      sunt oameni tineri

        57, 67% au pana la 30 de ani

b)      nivel incomplet de cultura generala

        > 85% nu au mai mult de 8 clase, dintre care

        28% nu au terminat cursul primar

c)      familia nu inseamna nimic pentru ei

        intemeierea unei familii in cazul lor se bazeaza pe realizarea unor dorinte imediate, de obicei materiale sau sexuale, fapt pentru care de obicei acestea esueaza

        67% dintre recidivisti traiesc in concubinaj sau sunt necasatoriti sau divortati

d)      inactivitatea sociala

        mai mult de 1/4 nu munceau in momentul comiterii infractiunii

e)      infractiunea s-a produs in mediul urban, la oras - >75%

f)        tendinta de a comite infractiuni contra persoanei a crescut cu peste 60% in ce priveste raportul dintre prima si a doua infractiune savarsita de catre cei recidivisti

FASCINATIA INTEROGATORIULUI

Pentru ca dincolo de spectaculoasa ipostaza a confruntarii directe dintre psihologul criminalist, procuror sau politist cu persoana anchetata, este cert faptul ca nimeni in afara faptuitorului nu stie mai bine ce, cand, cum s-a eliberat, s-a pus in act si s-a finalizat gestul criminal, teoria in materie, dar mai ales practica, contureaza o serie de strategii si tactici de interogare.

1)     Fie se pleaca de la banuit, faptuitor spre scena crimei si de aici implicit la probatiune - probele sunt date de faptuitor sub presiune sau determinari interne, marturisirile fiind mai mult sau mai putin initiativele acestuia.

2)     Fie se pleaca de la identificarea, fixarea, recoltarea si exploatarea urmelor temei crimei, constructul probatoriu fiind elaborat exclusiv de psihologul criminalist si actionand ca factor de presiune externa, stabilirea marturisirilor (a recunoasterilor) fiind mai mult sau mai putin determinata de nevoi interne ale celui implicat in proces - tehnica poligrafului;
relatia psiholog si criminal psihologul il determina sa marturiseasca.

3)     Fie se exploateaza constructul dinamic de identificare si exploatare, atat a nevoilor interne ca si determinari motivationale, cat si a presiunilor externe, aici fiind vorba despre forta dovezilor rationalizate in algoritmul implicarii sau excluderii apte sa conduca la marturisiri si recunoasteri.

4)     Se practica imixtiuni intolerabile in capacitatea de riposta psihica si fizica a faptuitorului, cum ar fi narcoanaliza si hipnoza.

5)     Se poate recurge la constrangeri generatoare de marturisiri, smulse prin masuri reprobabile, proceduri de tortura, rele tratamente, provocare de dureri fizice si psihice (dureri morale), abuzuri de orice fel (incatusari, amenintari), habitat ostil, infometari, suprasolicitari psiho-somatice, deprivari senzoriale si psiho-fiziologice (apa, somn, nevoi primare), agresiuni sonore, luminoase, electronice, biologice), toate acestea generand mecanismele de protectie, inclusiv marturisiri reale sau recunoasteri vis-a-vis de ce se instaleaza in mental - afectivul subiectului (frica).

Referat cu tema FRICA - in general, in special in procesul judiciar

SARCINILE PSIHOLOGULUI

1.      de a identifica informatiile utile, pertinente si relevante cu privire la imprejurarile comiterii faptei si cu privire la persoana faptuitorului

2.      de a identifica (de a aproxima predictiv) structura psiho - temperamentala si caracterial - atitudinala a persoanei interogate (predictie la nivel generic)

3.      de a aprecia echilibrul emotional al faptuitorului (potentialul afectiv - emotional) privit in contextul relatiei interpersonale si provocarile spetei

4.      de a identifica corect capacitatea autoreflexiva a faptuitorului in contextul implicarii sale, perceptiei mentale, fixatii infantile, autoculpabilizari, hipo sau hiperventilatie vizavi de consecinte, prevederi, riscuri

5.      isi exerseaza arta jocului actoricesc, mimetismul empatic (transpunerea si evadarea din rol), arta de a asculta, arta tacerii, arta de a sti 'cand' si mai ales 'ce' sa vorbeasca

6.      antrenarea capacitatii de autoperceptie ca si proiectie a expectantei faptuitorului - cum este perceput de acesta ca: dominanta, credibilitate, autoritate, teama, incredere, respect, influenta etc.

7.      de a manifesta interes, implicare si respect fata de persoana interogata

8.      de a identifica si exploata rapid momentele psihologice create

9.      de a identifica si interpreta corect indicii comportamentului expresiv al persoanei interogate si de a detine stiinta decantarii intamplatorului de semnificativ relevant in contextul dat

DUPLICITATE - SIMULARE - MICIUNA VS. ADEVAR

a) Analiza datelor realului

-     psihologul criminalist evalueaza prioritar personalitatea persoanei interogate ca potential si disponibilitate, vizand anamneza, observatia, studiul documentelor, abordarea tematica, chestionarea etc. in ecuatia provocatoare a implicarii (implicarea: martor, victima, faptuitor, banuit), toate acestea in contextul circumstantelor criminogene.

b)      Psihologul va fi foarte atent in a decela posibilitatile si limitele cunoasterii nu numai din punct de vedere al contextului obiectiv (distanta, stare meteo, luminozitate), dar mai ales la implicarea persoanei interogate ca si subiect cunoscator.

-     cum si in ce imprejurari este implicat putea sa constate si sa stie sa retina si sa redea cele sustinute

-     care sunt capacitatile senzorio - perceptive:

T de receptie

T de interpretare

T de memorare

T de redare

-     cat este de sincer in implicarea ca si participant la aflarea adevarului - permisivitatea colaboratorului pe parcursul interogarii

c)      Interpretarea comportamentului expresiv

-     demascarea comportamentului mincinos

-     psihologul pleaca de la realitatea psihologica in conformitate cu care constructul mincinos ca si alterarea voita, intentionata, a adevarului are continut si orientarea exclusiv pragmatica aduce un avantaj, un folos, este utila cuiva

Constructul mincinos are demers mental cognitiv, rationamente si logica, urmarind inducerea in eroare si presupune un efort de elaborare nu la indemana oricui si nu odata dificil de realizat. Pericolul demascarii in conditiile mizei si riscului sanctiunii penale creeaza o stare de disconfort agentului mincinos.

Psihologul criminalist trebuie sa-si explice mecanismele etiologice de minciuna, pentru ca odata identificate sa opereze asupra lor in sensul deturnarii si dinamicii acestora ca factor de presiune generatoare publicitatii.

Din practica se evidentiaza urmatoarele:

-     minciuna spusa din sentimente de rusine

-     minciuna spusa din sentimente de teama

-     minciuna spusa din sentimente de apartenenta la mediile interlope (obisnuinta de a fi de partea cealalta a baricadei, specifica mediilor infractogene - proxenet, prostituate)

-     minciuna spusa din ratiuni de conservare a propriei imagini a Eului proiectat cu ecuatia existentiala majora, de la subpretuire la succes.

-     minciuna spusa din ratiuni de justitie compensatorie - mincinosul se proiecteaza ca justitiar si deturneaza adevarul in sensul dezideratelor sale

-     minciuna spusa pentru a iesi dintr-o stare de pericol - pericolul de a fi identificat ca autor de fapta, pericolul de a-i fi probate fapte infractionale

-     minciuna spusa pentru dobandirea de avantaje (materiale sau morale)

Psihologul criminalist va purcede la reorientarea proiectiilor disfunctional - vatamatoare, plecand de la realitatea indiscutabila a minciunii ca mecanism defensiv, vizavi de statusul sau ofensiv de superioritate ca specialist si functionar public, investit cu autoritate si putere.

Din aceasta perspectiva, pot fi sanctionate prin mecanismele rationalizarii lipsa de claritate si logica in sustinerile persoanei interogate, disfunctiile de coroborare, sustinere, contrarietate, non-concordanta intre cele sustinute si piesele dosarului.

Aici se recomanda efectuarea initiala a testului poligraf pentru identificarea prezentei sau nu a indicilor orientativi asupra duplicitatii, simularii sau minciunii.

Psihologul criminalist nu poate accepta necritic adunarea dovezilor, chiar daca este obligat sa o faca cu aceeasi grija si exigenta atat in acuzare, cat si in aparare si va fi extrem de atent fata de informatiile persoanelor cu interese in cauza, parti, cerc de prieteni, apartinatori ai lumii interlope, rude apropiate si mai ales va fi atent vizavi de reactiile autorului, comparandu-le permanent cu datele demersului din perspectiva unor exigente stiintifice: expertize, constatari, rapoarte informative, mijloace de suport audio - video sau alte date.

Psihologul criminalist va trebui sa stie ca atitudinea sa ca profesionist joaca rolul stimulului extern care devine semnificativ, pentru ca in strategia de aparare a faptuitorului sa incolteasca ideea pericolului si, odata declansata, teama instinctuala energizata de mecanismele autoconservarii va prilejui exteriorizarea indicilor mimico - gesticulari specifici comportamentului expresiv, caracteristic starii de stres.

INTERVIUL INVESTIGATIV
- STRATEGII, TACTICI SI ATITUDINI

Adaptarea psihologica criminalista a abordarii de tip interviu, in interogatoriu, adica in investigatia psihologica exploratorie a persoanei

Comportamentul expresiv

Ceea ce poate citi celalalt ca exteriorizare atitudinala este hotarator in debutul investigatiei psihologiei exploratorii a persoanei interogate.

Inducerea starii de confort celui interogat rezida in aceea ca (in situatia banuitului pe nedrept) atitudinea franca deschisa exigent critica induce certitudinea exonerarii (in anchetator fiind proiectata increderea fata de profesionistul de buna credinta).

Comunicarea si interrelationarea este eliberata de elemente redundante ale suspiciunii si decurge firesc in parametrii tolerantei interesului, respectului.

Increderea in propria personalitate vizeaza solide cunostinte profesionale, potential aptitudinal si temperamental caracterial, adaptata emotional, intelectiv si volitiv intr-un construct de personalitate dinamic si specific profesiei.

Psihologul mai trebuie sa detina o capacitate empatica nu numai de a se identifica cu celalalt, retraind experientele sale, atitudinile, sentimentele in algoritmul infractional consumat.i

ELEMENTE DE PSIHOTACTICA-GHID ORIENTATIV DE EXIGENTE STANDARD IN INTEGRAREA INVESTIGATIVA

Scopul interogatorului este prin excelenta atingerea unui standard profesional.

Din acea perspectiva, in algoritmul finalizarii interogatoriului, psihologul criminalist trebuie sa satisfaca o serie de exigente specifice strategiilor psihotactice de abordare, nu numai a persoanei interogate, dar mai ales in conformitate cu care sa-si nuanteze atitudinile si comportamentele proprii.

Dezvolta implicarea responsabila, increderea ca-ti vei atinge scopul, cultiva o abordare pozitiva si vei avea rezultatele asteptate.

Fundamenteaza-ti solutionarea problemelor urmatoare pe exteriorizarea experientelor pozitive, succesele anterioare in cauze complexe.

Respecta-ti adversarul, nu-l depersonaliza, nu-l minimaliza, nul umili, ajuta-l, arata-i ca-i intelegi explicatiile si ti-l vei apropia, constientizeaza singuratatea din disperarea lui.

Nu uita niciodata faptul ca, inainte de a vorbi, este privit, apreciat, evaluat, cantarit.

Din partea adversarului tau asteapta-te la orice; cooperare sincera, cooperare mincinoasa, refuzul cooperarii, carapacea tacerii, ostilitate, riposta agresiva, suicid etc.

Persevereaza in efort mental si volitiv - afectiv, fa-ti mintea creuzetul gandirii, asociaza, rationeaza, discrimineaza, opereaza legic si logic, surprinde subtilitatile deductiilor si siguranta rationamentala, mai insista o vreme dupa ce tu insuti crezi ca totul este zadarnic.

Demonstreaza ca esti mai bun, competent, exigent, dar dincolo de toate, ca esti corect, educa-ti moralul invingatorului, fa-ti adversarul sa inteleaga ca numai tu esti persoana careia poate, trebuie si este bine sa se confeseze.

Nu uita ca adversarul tau traieste disperarea, miza si riscul, invata sa-l asculti.

Arata-te interesat si captivat de cele ce asculti, vei intinde astfel adversarului tau capcana aparentei credibilitati.

Aduna experiente de viata, cultura si stiinta de carte, strecoara in discursul tau proverbe, citate, exemple etc., respecta-l si va capata in tine incredere, va investi speranta si, cea ce este cel mai important, va vorbi.

CONCEPTE PRACTICE

I. ASCULTAREA ACTIVA

Increderea reciproca este o etapa foarte grea intr-un interviu greu de atins, de multe ori parteneriatul esuand. In timp ce scopul tau este sa stabilesti adevarul, adversarul urmareste sa se protejeze.

Un bun anchetator stie cum sa asculte: folosind intrebarile, pauzele si reformularile, ei arata ca stiu sa asculte; sunt atenti si politicosi, dedicandu-si intreaga atentie celui audiat.

Se pare ca multi oameni sunt frustrati in viata de faptul ca nu pot comunica, iar o astfel de oportunitate trebuie fructificata la maxim de catre anchetatori.

a)   Cooperarea celui intervievat

Intr-o audiere activa, anchetatorul transmite semnale de acceptare a interlocutorului care sunt receptionate de acesta.

Asemenea marii majoritati a oamenilor, cei intervievati traiesc cu impresia ca ceea ce au relatat reprezinta lucrul cel mai important din lume si, desi se asteapta ca raspunsurile lor sa fie acceptate, nu urmaresc neaparat ca ele sa fie evaluate si criticate.

Ei trebuie sa fie sprijiniti in a da in vileag gandurile si secretele cele mai ascunse. Pentru a simula acceptarea, pot fi simulate diverse semne de acceptare, cum are fi mormaitul sau miscarile capului.

Anchetatorul ideal asculta relatarile intr-un mod necritic, fara observatii.

Acest lucru se poate realiza prin prezentarea unui interes deosebit pentru relatarea interlocutorului, lucru ce nu-i mai lasa timp pentru critici.

Nu uitati ca, pe timpul cat dureaza audierea, trebuie sa reperati valorile morale si personale, sa va izolati de orice stimul negativ si sa culegeti din plusul de informatii ceea ce va intereseaza.

Sa presupunem ca, in opinia d-voastra, pedeapsa pentru abuzul sexual impotriva minorilor il constituie pedeapsa cu moartea si sunteti pusi in situatia sa anchetati un asemenea caz. Exista o contradictie enorma intre postura de anchetator si valorile morale.

Este imperios necesar atunci 'lucrul cu tine', cu modelul criminalistului din tine.

Sursele de stres trebuiesc puse la locul lor, trebuie sa existe o anumita distanta - este necesara o mare protectie.

Este necesar un program de formare al propriului interior, mult echilibru. Aceasta se realizeaza printr-o pregatire periodica, prin autocunoastere, pentru a te mentine pe linia de plutire.

b)   Concentrarea

O diferenta esentiala intre anchetatorul mediocru si cel de prima mana consta in abilitatile celui din urma de a combina ascultarea activa si analiza cu intrebarile ce determina raspunsuri adevarate.

Concentrarea implica ascultarea celui intervievat cu intreaga fiinta, facand exceptie de ceilalti factori de stres.

Exista o stransa legatura intre ascultarea activa si intuitie.

Prin concentrare se poate determina sistemul de referinta al celui intervievat si se poate reduce tensiunea emotionala, ceea ce genereaza cooperare.

Ascultati in mod constructiv, permitand a fi influentati de comentariile interlocutorului, acesta fiind foarte periculos prin devierea atentiei spre piste gresite.

Plictiseala este periculoasa, poti crede ca e o pierdere de timp si poti abandona, pierzand astfel date importante.

Ascultatorii neatenti pot sa nu sesizeze anumite lucruri, care nu au fost spuse, ori ascultand in mod superficial, sa-si formuleze opinii total gresite.

Lipsa de concentrare poate duce foarte usor la formularea unor concluzii pripite.

Ezitarea ori indoiala poate produce aceste efecte, ca lipsa de atentie.

Ascultarea inseamna a te concentra asupra celor care au fost spuse si asupra celor ce nu au fost spuse, atat in mod verbal cat si nonverbal.

c)    Detasarea

Ocazional, vei fi nevoit sa cercetezi fapte oribile, care te vor zgudui pana in adancul sufletului.

Indiferent de circumstante, acest lucru nu trebuie sa te abata de la normele propuse.

Nu deveni suparat, pentru ca vei urmari apoi razbunarea in numele victimei: ramanand detasat si conducand in bune conditii ancheta, infaptuiesti de fapt actul justitiei.

Astfel, vei reusi sa te detasezi chiar si de oamenii de ultima speta, cunoscandu-le sensibilitatile, reusind sa obtii cat mai multe informatii, ca sa-i aduci in fata justitiei.

Cu calm, stapanire de sine, vei obtine probele necesare, evitand orice amenintari din partea intervievatului.

Exista anumite situatii cand interviul se impotmoleste, iar anchetatorul lipsit de experienta, simtind gradul de incompetenta intr-o astfel de situatie, va incerca sa-l constranga pe interlocutorul sau.

O astfel de atitudine va slabi temporar tensiunea, insa va produce leziuni ireversibile in relatia anchetat - anchetator.

Sub starea neutra pe care anchetatorul este nevoit sa o mimeze, lipseste impacarea cu sine, lipseste armonia interioara, intre fapta si standardele morale.

Atunci cand astepti sa fii calm, corpul iti va dicta sub presiunea faptelor o atitudine contrara, cauzata de stres.

Stresul acumulat cu ocazia problemelor profesionale, dar mai ales sociale, trebuie eliminat, fiindca sunt cunoscute multe situatii in care anchetatorii au cedat stresului, brutalizandu-si interlocutorul.

Pregateste-te pentru a fi destul de puternic din punct de vedere emotional.

Indiferent ce sentimente transmite cel anchetat, trebuie sa fii total detasat de ele, de exemplu poti sa auzi printre lacrimi o frantura de propozitie care sa rezolve intreaga investigatie.

Nu este bine sa raspundem intr-un mod defensiv la exploziile emotionale. Altfel, fie te vei alinia reactiei intervievatului, fie iti vei diminua autoritatea.

d)   Rabdarea

De multe ori, tinerii anchetatori neexperimentati sar de la o intrebare la alta fara a fi primit nici un raspuns deoarece ei nu inteleg sa rabdarea este o componenta activa a ascultarii, ca rabdarea este o componenta a acestui raport mult mai larga.

Trebuie sa va prezentati asemenea unei persoane experimentate care da dovada de o intelegere profunda dar si foarte toleranta, acceptare, dar si stimuleaza dialogul.

Veti avansa astfel fara durere spre scopul propus.

Fiti rabdatori chiar si daca interlocutorul devine ostil, indignat.

Rabdarea este esentiala in faza crizelor emotionale.

Un raspuns pozitiv adresat unei victime aflate in pericol poate sa-i salveze viata, eliminand frica. Permite de asemenea celui intervievat sa-si descarce energia, supararea si durerea, dand posibilitatea anchetatorului sa ia pulsul celor intamplate. Trebuie sa fii atent cu privire la informatii concrete, dar mai ales la cele abstracte. Informatiile concrete contureaza clar continuarea situatiei respective. In informatiile abstracte, comentariile subiective sunt emotionale, nespecifice si directioneaza pe o cale gresita.

Unii devin foarte repede iritabili, altii refuza sa coopereze, altii se cred atotstiutori si deci e foarte greu sa obtii ceva de la ei si de aceea a nevoie de foarte multa rabdare.

II. ASCULTAREA ACTIVA NONVERBALA

Ascultarea activa implica tot corpul nonverbal, exprimand dorinta de a asculta prin tonul vocii, pozitia corpului, expresia fetei.

Cinetologia este un studiu asupra relatiei dintre miscarile corpului si comunicare. Cu alte cuvinte este studiul limbajului corpului.

Acesta include efectele vocale cum ar fi tonul vocii, care este plin de intelesuri. Prin limbajul corpului tu poti comunica ceea ce astepti de la interlocutor, dar si reactiile acestuia.

a)   Limbajul corpului

Include pozitia, gestica si modul corpului de a interactiona cu altii. Pe tot parcursul interviului, atitudinea non-verbala a anchetatorului este permanent supusa analizei si un simplu mesaj negativ poate pune capat interviului.

b)   Miscarea si pozitia corpului

Se refera la adoptarea unei pozitii similare cu cea a interlocutorului, ori cat mai aproape de acesta, de preferinta fata in fata cu acesta la un unghi de 45 fata de acesta (distanta ideala este de un brat distanta, pentru orice tip de interviu).

Miscarile trebuie sa fie suple si vioaie fara insa a-l speria pe cel in cauza. Aplecarea catre inainte implica o stare de intimitate intre cei doi si ca anchetatorul este atent la discutie.

In momentul in care simtiti ca are loc comunicarea cu cel anchetat, trebuie sa incercati o miscare fizica si psihica asemanatoare, lucru ce va duce la o sincronie interactionala, care va va semnala ca sunteti un anchetator atent. Incercati sa mentineti ritmul vorbitorului: cand el se misca, miscati-va si d-voastra, acest lucru conferindu-i iluzia ca impartiti aceleasi elemente de caracter, fiind foarte posibil ca el sa va incredinteze in aceste conditii informatii confidentiale.

Faptul ca sunteti in sincronizare cu interlocutorul nu inseamna lipsa de echilibru, aflandu-va permanent intr-o stare de alerta cu privire la ce se intampla.

Imitarea vocala, tempo-ul, tacerea, expresiile fetei, miscarea ochilor si pozitia corpului pot confirma termeni obscuri sau contradictorii.

Cand nu sunteti in totala concordanta cu cel ascultat, aveti grija sa nu-i dati de inteles despre aceasta.

c)    Gestica

Daca limbajul corpului este intr-un fel sau altul acuzator, interviul devine unul defensiv.

Anchetatorii cu experienta folosesc limbajul corpului sub forma unor tactici neofensive, tinand spre exemplu mainile libere si palmele deschise.

Nu este rau sa plasati una dintre mainile d-voastra pe mana, bratul sau umarul interlocutorului, intr-un semn de reasigurare pentru a aprofunda fragila relatie infiripata. Un astfel de semn folosit la momentul oportun poate intari comunicarea interumana.

totusi, acest gest poate fi interpretat.

De exemplu, femeile isi protejeaza spatiul personal, asa ca este foarte posibil sa fie pus in discutie acest gest.

De asemenea, alte persoane nu suporta ca cineva strain sa se apropie sub o anumita distanta de ele, cu atat mai mult sa fie atinse.

In cele mai multe situatii de acest gen, atitudinea nu este determinata de ancheta propriu-zisa, ci de motive psihice foarte variate.

d)   Expresiile fetei si tonul vocii

Muschii care controleaza incruntarea, seninatatea, disperarii etc. pot transmite informatii dintre cele mai diverse.

Puteti schimba imediat atitudinea dintr-una de intelegere intr-una autoritara, doar prin intonatie si tempo-ul alocutiunii.

Acest lucru poate fi imediat sau ascendent.

Deoarece expresiile fetei si tonul vocii simbolizeaza informatii si atitudini ale subconstientului, ele au capacitatea de a informa si influenta atitudinea altei persoane la fel ca si cuvintele.

Sintagme de genul 'da, inteleg', 'spuneti, inteleg', 'va ascult', pot indica faptul ca vreti sa auziti mai multe, insa mesajul pe care il transmit poate fi negativ sau pozitiv, in functie de cum sunt transmise.

Astfel, este obligatoriu ca tonul folosit sa fie unul neutru, fara a da nastere la interpretari.

INVESTIGAREA PERSONALITATII DIN UNGHIUL OBSERVATIEI COMPORTAMENTULUI EXPRESIV (OBSERVATIA DIN INTEROGATORIU)

LIMBAJUL TRUPULUI

Observatia consta in comentarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de structura unui obiect sau de particularitatile desfasurarii unui fenomen, a unei actiuni, a unor acte de conduita.

Observatia nu reprezinta un proces care sa aiba la baza exclusiv functia vederii (nu doar ce vedem).

Datorita caracterului ei complex, cunoasterea care se bazeaza pe observatie nu se limiteaza la aspectele de suprafata direct sesizabile ci, cu ajutorul mecanismelor gandirii, judecata, rationamentul de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv.

Ea patrunde dincolo de acestea, dezvaluind laturi, aspecte noi, anterior necunoscute.

O concluzie facuta in urma unei observari trebuie sa fie considerata ca adevarata numai daca este confirmata si de analiza altor reactii sau acte de conduita.

Observatia are un caracter selectiv, Noi observam modul de reactie al subiectului intr-o anumita situatie cu un caracter determinat.

Se pune problema in ce masura aspectele exterioare observate sunt caracteristici subiectului sau situatiei.

In continuare, analizam sursele de elemente semnificative, din cadrul simptomaticii labile si cateva concluzii posibile.

I.      PANTOMIMA

        reprezinta ansamblul reactiilor la care participa intreg corpul: tinuta, mersul, gesturile (ajuta la realizarea unui profil psihologic)

1.    Tinuta (atitudinea):

        exprima printr-o anumita pozitie a corpului, dar si printr-un anumit continut psihic raspunsul sau reactia individului intr-o situatie data fata de efectul unei solicitari

Cel mai adesea pozitia corpului este edificatoare pentru trairea psihica a individului la momentul respectiv:

a) Umerii cazuti, trunchi inclinat in fata, corp aplecat, mainile intinse de-a lungul corpului, denota fir o stare de oboseala, fie o stare depresiva in urma unui eveniment neplacut

-      de asemenea, o astfel de pozitie poate indica: modestie, lipsa de opozitie sau de rezistenta, atitudine defensiva, un nivel scazut al mobilizarii energetice, tristete

b)   Pozitia este ferma, umerii drepti, capul sus, mainile larg intinse pe langa corp, picioarele usor departate, denota cel mai adesea tendinte dominatoare, siguranta de sine.

2.    Mersul

furnizeaza informatii despre starile psihice

Mersul poate fi:

-      lent greoi, lent nehotarat, timid, rapid, energetic, suplu, ferm

Mersul rapid denota o mobilitate mare pe plan psihic, cel lent - o mobilitate redusa.

Buna dispozitie, optimismul, increderea in sine are drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pasi largi in timp ce tristetea, starile depresive, determina un mers lent, cu pasi mici

Emotiile pot determina tulburari ale mersului

La unele persoane, simpla senzatie ca sunt urmarite cu privirea de catre cineva, este suficienta pentru a le perturba automatismul mersului, iar emotiile deosebit de puternice, asa-numitele 'socuri emotionale' pot avea ca efect incapacitatea momentana de a merge.

La:

T  anxiosi aerul nu intra in piept nu adoarme, adoarme greu

T  depresivi aerul nu iese din piept adoarme, dar se trezeste brusc, devreme (doarme 2-3 ore)

3.    Gesturile

        sunt impartite in doua categorii:

a)    Gesturi instrumentale: cele prin intermediul carora se efectueaza o anumita activitate

-      gesturile rapide, de o precizie mediocra, denota o stare de hiperexcitabilitate, care este o caracteristica a temperamentului coleric

-      gesturile prompte, sigure, denota calm, stapanire de sine, care este o caracteristica a temperamentului sangvinic

-      gesturile lente, dar sigure, precise, semnifica meticulozitate, grija deosebita pentru detalii - caracteristica a temperamentului flegmatic sau uneori melancolic

b)   Gesturi reactive: sunt cele care insotesc vorbirea;

     urmarim la ele: frecventa, amplitudinea, energia

-      gesturile rare, cu amplitudine mica, maini stranse pe langa corp, pot denota o atitudine defensiva, teama, stare de indiferenta, plictiseala, apatie, tendinte de izolare

-      gesticulatia bogata, impetuoasa, larga, denota buna dispozitie, veselie, receptivitate pentru o idee sau o cauza

-      gesturile rapide, violente, care insotesc vorbirea cu ton ridicat semnifica o stare de iritatie, dorinta de afirmare proprie, de dominare, de executare a autoritatii

II.           MIMICA

        reprezinta ansamblul modificarilor expresive care participa partile mobile ale fetei - ochii, sprancenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii

        cel mai important rol ii revine vorbirii, aceasta reprezentand cheia expresiei fetei

In functie de modul in care se imbina:

-      deschiderea ochilor

directia privirii

-      pozitiile succesive ale sprancenelor

-      miscarile buzelor

expresiile fetei sunt extrem de variate, exprimand mirare, nedumerire, acceptare, simulare, tristete, vesele, manie, severitate, plictiseala, surprindere, precautie, nerabdare, suspiciune, confuzie etc.

1.    Deschiderea ochilor

Gradul de deschidere al ochilor este in mare masura edificator pentru situatia in care se afla persoana.

a)      Ochii larg deschisi pot semnifica: nestiinta, absenta sentimentelor de culpa sau teama sau atitudine receptiva, de interes, de cautare, intelegerea noutatii pe care o aduc informatiile

b)      O deschidere mai mica a ochilor poate semnifica:

atitudine de neacceptare, rezistenta fata de informatiile primite

-      suspiciune

-      tendinta de a descifra eventualele ganduri ascunse ale interlocutorului

-      tendinta de a ascunde, de a masca propriile ganduri, intentii

-      oboseala

-      o stare de plictiseala

2.    Directia privirii

a)    Ochii indreptati in jos sau in lateral, pot semnifica:

-      umilinta

vinovatie

-      rusine

-      evitare

b)   Ochii indreptati ferm catre interlocutor, sustinand fara dificultate privirea acestuia, pot sa arate:

-      sinceritate

-      provocare

-      atitudine deschisa

-      atitudine critica

3.    Mobilitatea privirii

In stransa legatura cu directia privirii, se ia in considerare mobilitatea privirii:

a)      privirea care fuge in permanenta in toate directii, neputandu-se fixa pe cea a interlocutorului: lipsa de fermitate, tendinta de a-si ascunde gandurile, intentiile, uneori sentiment al vinovatiei sau lasitate

b)      privirea fixa, imobila, denota o anumita lipsa de aderenta, de contact cu realitatea sau, uneori, o atitudine de infruntare a interlocutorului.

De regula, cand doua persoane se privesc, coborarea sau intoarcerea privirii in alta parte de catre una dintre ele semnifica retragerea acestuia pe pozitii defensive.

III.        VORBIREA

        poate fi analizata si valorificata psihologic in interviul investigativ

Analiza trebuie sa vizeze concomitent aspectele formale, cat si cele legate de semnificatia termenilor.

O cercetare pentru o anumita persoana ceruta de exemplu la banci, sau la politia sanitara, cuprinde anumite puncte care trebuie urmarite prin grile, anumite baterii de teste:

-      limbajul - pentru evaluarea limbajului nu exista teste

-      comportamentul

Analiza formala distinge in special insusirile de ordin fizic ale verbalizarii: intensitatea medie a sunetelor, sonoritatea, fluenta, debitul sau viteza, intonatia, pronuntia si, in legatura cu aceasta, eventualele defectiuni de limbaj.

Aceste insusiri nu sunt lipsite de semnificatie psihologica.

1.    Intensitatea medie a sunetelor

-      constituie un indice al fondului energetic al individului, dar si al unor insusiri ca hotararea, autoritatea, calmul, increderea in sine.

Ca urmare, vocea puternica, sonora, denota energie, siguranta de sine, hotarare etc., in vreme ce vocea de intensitate sonora scazuta indica lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranta, emotivitatea, nehotararea.

2.    Fluenta:

-      caracterizeaza aspectul continuu sau discontinuu al vorbirii

Vorbirea fluenta denota usurinta in gasirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideilor dorite, ceea ce presupune printre altele rigiditate si precizie in desfasurarea activitatii cognitive, ceea ce implica memoria, gandirea atentia.

Dimpotriva, o fluenta scazuta, discontinua, intrerupta frecvent de pauze, denota dificultatile de conceptualizare, care pot avea ca si cauza un tonus neuropsihic scazut, desfasurarea lenta a activitatii psihice in general si a celei cognitive in special.

O alta cauza poate fi reactivitatea emotionala scazuta, cu lipsa de incredere in sine, teama sau dificultate in elaborarea deciziilor.

O forma speciala a lipsei de fluenta o reprezinta asa-numita 'vorbire in salve'. Aceasta se caracterizeaza prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari intre ele, prezentand, de regula, si multe aspecte de incoerenta, de obicei de ordin gramatical.

Aceasta denota de regula o reactivitate emotionala crescuta.

3.    Debitul si viteza exprimarii

-      constituie cel mai adesea o caracteristica temperamentala

Diferenta dintre debit si fluenta:

Debitul scazut, deci viteza de exprimare redusa, nu inseamna neaparat lipsa de fluenta, pentru ca vorbirea poate fi fluenta, chiar si atunci cand viteza de exprimare este mai mica

Lipsa de fluenta poate fi intalnita si in conditiile in care exprimarea are un debit ridicat.

4.    Intonatia

Are si ea o mare importanta.

Cea mai importanta ar putea fi considerata tendinta exteriorizarii pe plan social a trairilor emotional - afective.

Astfel, intonatia bogata in inflexiuni este o caracteristica a indivizilor cu un fond afectiv bogat si in acelasi timp ei tind, constient sau nu, sa-si impresioneze afectiv interlocutorul.

In schimb, intonatia plata, monotona, saraca in inflexiuni, poate denota un fond afectiv scazut, sarac sau poate arata anumite dificultati sau inhibitii in comportamentul social: inceputul exteriorizarii propriilor sentimente, dificultati in stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timiditatii.

5.    Pronuntia

Pronuntia depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar de pe alta parte, de nivelul de cultura generala si profesionala a individului.

Cel mai frecvent, formele defectuoase de pronuntie pot fi intalnite la temperamente extreme: colerici (sar cuvinte, le repeta) si melancolici (stalcesc cuvinte, mai ales finalul).

6.    Defectiuni/ particularitati ale limbajului

In stransa legatura cu pronuntia trebuie luate in considerare eventualele defectiuni sau particularitati ale limbajului, pentru ca ele pot servi de pe o parte la identificarea vocii in absenta imaginii interlocutorului iar, pe de alta parte, pot da unele indicatii asupra trasaturilor sale psihice.

De exemplu, balbaiala: tine de o reactivitate emotionala necontrolata, sporita

7.    Analiza semantica

-      semnificatia termenilor utilizati din punct de vedere al vocabularului

-      cantitatea de informatie care reiese din aceasta

-      nivelul de abstractizare a termenilor folositi

8.    Adecvarea la continut

-      masura in care termenii utilizati sunt potriviti pentru a exprima cele dorite

Unii oameni, din dorinta de a impresiona, pozeaza, folosesc cuvinte deosebite (aspect important!)

9.    Coerenta in judecati si rationamente, respectiv in gandire

Pana la un punct, modul de a judeca este dependent de pregatirea scolara si profesionala, de educatia primita, de influentele sociale care au avut loc asupra individului. Prin aceasta se dezvaluie o parte din insusirile intelectuale proprii structurii sale.

Drept criterii pentru aprecierea coerentei in gandire pot fi folosite:

-      precizia in judecati si rationamente

-      originalitatea in aprecierea oamenilor si a diverselor evenimente

-      cunoasterea si aplicarea regulilor gramaticale in vorbire si scris

10.    Plasticitatea si expresivitatea

-      oamenii se deosebesc mult sub raportul capacitatii de exprimare

-      in vreme ce unii pot spune multe cu ajutorul unor cuvinte putine, dar bine alese, altii, chiar cu pretul a numeroase cuvinte spun in realitate foarte putine

Aceasta ne arata:

T bogatia fondului lexical

T nivelul lui

T raportul in care se plaseaza cu lumea in general

T caracteristicile de ordin afectiv

11.    Ticurile

In cadrul aceleiasi simptomatici labile intra TICURILE, reactii stereotipe ce se repeta des, de multe ori fara stirea si voia individului. Ele pot fi vazute in pantomima, in mimica, in gesturi, in vorbire.

In conditiile procesului juridic, comportamentul invinuitului (inculpatului) este afectat de situatia speciala in care se afla, de starea de frustrare in fata autoritatii, impunandu-se o cat mai atenta analiza a datelor observatiei, pentru a se elimina eventualele erori de apreciere a comportamentului.

12.    Aspectul vestimentar

Putem deduce aspectul material, dar si aspectele psihologice legate de gustul estetic, imaginea pe care si-o face despre sine si pe care vrea sa o transmita celorlalti, aspectul ingrijit sau neingrijit.

Croiala nu este de neglijat: stil conservator sau adaptat modei actuale (arata tendinte de superficializare, de a fi vazut bun), coloritul (stil pastelat sau nu, alegerea culorilor, preferinte, mod de a le imbina).

COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE RECUNOASTERII COMITERII FAPTEI

De la refuzul recunoasterii pana la marturisirea faptei

In timpul ascultarii, invinuitul poate avea o pozitie de recunoastere de sau de nerecunoastere fata de invinuirea care i se aduce.

1.    In cazul recunoasterii, el poate avea doua pozitii:

a)      in cazul in care isi recunoaste vinovatia, iar recunoasterea este sincera

b)      in cazul in care recunoaste in total sau in parte invinuirea care i se aduce, declaratiile sale nefiind sincere

2.    In cazul nerecunoasterii invinuirii aduse, se identifica din nou doua cazuri:

a)      cand inculpatul nu recunoaste invinuirea si declaratiile sale sunt de rea credinta

b)      cand inculpatul nu recunoaste invinuirea dar declaratiile sale sunt sincere, deoarece nu el este autorul faptei

3.    Mai exista situatia in care inculpatul refuza sa dea declaratia - atitudinea de tacere:

I.           RECUNOASTEREA

Recunoasterea poate fi determinata de urmatoarele motive:

la o anumita categorie de infractori, dupa savarsirea infractiunii, propria activitate a inculpatului este supusa unei analize critice, unui examen de constiinta, care uneori duce la o dezaprobare a faptei comise dau la luarea hotararii de a inlatura consecintele daunatoare propriei activitati.

Motivul determinant al recunoasterii este in acest caz regretul, mustrarea, cainta, dorinta de a dobandi linistea sufleteasca, nevoia de descatusare.

Un alt motiv al recunoasterii este dorinta de liniste interioara, nevoia de eliberare.

In cursul ascultarii, in cazul interogatoriului, se creeaza o lupta psihica, ce induce o stare de extrema incordare. In acest caz, efortul prelungit, permanentul autocontrol pot infrange orice capacitate de rezistenta.

In acest caz, recunoasterea vine ca o eliberare, ca o usurare sufleteasca de moment, nu de fond.

Alteori, vine din nevoia de a se confesa, de a se destainui. Aceasta este o tendinta proprie celor care au savarsit infractiuni sub stapanirea celor mai puternice sentimente.

Aceasta atitudine este provocata de invinuirea care i se aduce si in fata careia faptuitorul nu rezista tentatiei de a-si exprima punctul sau de vedere, de a explica mobilul care l-a impins la savarsirea faptei, toate acestea pe un scop defensiv, de scuza.

Recunoasterea mai poate fi provocata si din ratiuni logice, atunci cand probele care sustin invinuirea sunt imbatabile, inculpatul fiind convins de inutilitatea negarii, datorita faptelor care sunt dovedite.

Recunoasterea mai poate fi rezultatul regretului provocat de posibilitatea condamnarii pe nedrept a unei persoane nevinovate, regret care poate sa invinga reflexul de autoaparare a faptuitorului si, ca urmare, a acestui fapt, se va recunoaste drept autor al faptei puse pe seama altcuiva.

Recunoasterea mai poate fi determinata si de orgoliu, in cazul unor infractori.

Recunoasterea poate fi:

        sincera

        nesincera

Sinceritatea sau nesinceritatea poate fi constatata in cazul ascultarii.

Oricat de convingatoare ar fi declaratia invinuitului, in cazul recunoasterii, chiar daca nu exista nici o indoiala aparent, nimic nu garanteaza ca de aici inainte inculpatul se va mentine pe aceeasi pozitie.

Se poate intampla ca recunoasterea sa fie imediata (tulburat dupa comiterea faptei), pentru ca ulterior sa nege declaratia.

Primejdia retractarii marturisirii este si mai evidenta in cazul invinuitilor (inculpatilor) de rea credinta deoarece, avand experienta in viata infractionala, prin marturisirea faptelor urmaresc sa determine trimiterea lor in judecata fara ca recunoasterea sa fie sprijinita si de alte probe temeinice, pentru ca in fata instantei de judecata sa retracteze declaratiile in scopul sustragerii de la raspunderea penala.

Poate fi facuta si in speranta unei pedepse mai usoare.

Falsele marturii

        cand recunoaste integral sau partial faptele, dar declaratiile nu sunt sincere, declaratiile sunt pornite din mobiluri straine de realitate:

Exista doua cazuri:

a)      in sfera patologicului:

- eliminata prin examen medical, incluzand examenul psihiatric;

- se pot intalni afectiuni precum:; isteria, melancolia

b)      in sfera normalului:

- exista mai multe mobiluri, cauze care duc la recunoastere:

1)              recunoastere inspirata din motive altruiste, devotament fata de adevaratul faptuitor (in joc sunt puse sentimente puternice, durabile - frati, copii; de obicei, parintii isi insusesc vina)

2)              mai exista cazul cand o persoana recunoaste savarsirea unei infractiuni mai usoare pentru a scapa de pedepsirea unei infractiuni mai grave (recunoasterea unui furt pentru a scapa de acuzatia de crima)

3)              constrangerea exercitata de adevaratul faptuitor sau de catre organul judiciar

4)              cel care se autoacuza se afla in eroare, datorita unei false convingeri cu privire la propria responsabilitate (isi asuma o responsabilitate mai mare decat o are)

Recunoasterea poate fi

integral falsa ori

integral adevarata.

In practica judiciara se intalneste mai ales recunoasterea partial sincera, faptuitorul fiind silit de evidenta problemelor, recunoaste fapta sar alaturi de elementele reale implicate adauga circumstante false sau omite anumite imprejurari.

Se intalnesc cazuri in care un infractor este cercetat pentru mai multe infractiuni; el recunoaste una dintre ele dar le neaga pe restul.

Constatarea discordantei dintre realitate si declaratiile date constituie dovada falsei marturisiri. Acelasi scop serveste si continutului declaratiei, al carui aspect fantezist poate constitui un indiciu al unei recunoasteri false din sfera patologicului.

Atat recunoasterea falsa cat si cea sincera exprimate in declaratii, trebuie sa contina cat mai multe detalii, verificate prin interogatoriu, prin intrebari corect adresate, care sa evidentieze adevarul.

O alta tactica pentru verificarea sinceritatii declaratiei este ascultarea repetata pentru verificarea unor eventuale contradictii de la primele declaratii la ultimele.

II.        NERECUNOASTEREA

Nerecunoasterea faptei se datoreaza faptului ca inculpatul este constient de ceea ce urmeaza.

Modul in care se apara este chiar nerecunoasterea faptei.

O valoare mare o are in acest caz interogatoriul psihanalitic (nu se practica la noi)