Prolegomene in aparitia psihologiei medicale

PROLEGOMENE IN APARITIA PSIHOLOGIEI MEDICALE

Se poate spune ca este imposibil de separat momentul aparitiei psiho­logiei medicale de cel al aparitiei medicinii.

Acest lucru tine de o problema fundamentala a medicinii si anume aceea a unitatii functionale soma-psyche. Problema este aparuta de la incepu­turile medicinii ca arta si stiinta in spatiul cultural european, respectiv odata cu inceputul filosofici antice grecesti. Oricat ar parea de paradoxal, dificul­tati conceptuale ca si de abordare psihopatologica, intelegerea unei simpto­matologii si integrarea ei intr-un model psihopatologic isi gasesc explicatii si, uneori, chiar sensibile raspunsuri in felul in care o abordare sau alta a transpus in timp, mai mult sau mai putin complex, un mod filosofic de a da perspectiva demersului logic.

Nasterea medicinei a fost simultana cu cea a filosofiei, iar miracolul hipocratic nu poate fi in nici un fel separat de miracolul civilizatiei grecesti. Acest lucru a fost inspirat sintetizat de Cayol JB care spunea despre Hipocrate: "In ziua. pe care o planuise pentru a da o forma artei medicale. Dumnezeu a facut sa se nasca un om provenit dintr-o veche familie de medici, lα mare cinste in Grecia. L-α facut sa se nasca in secolul cel mai luminat al antichitatii, astfel ca a fost contemporan cu Socrate si maestru al lui Platon.

Inrudirea dintre formularile operelor hipocratice si ideile dezvoltate in diferite fragmente filosofice este indubitabila "intreaga Colectie hipocratica este legata printr-o multime de fire cu intreaga filosofie presocratica si so­cratica' (Dies A, 1927).

Nu poate fi o coincidenta faptul ca scolile medicale, de la Knidos si Kos cele mai importante scoli de medicina ale antichitatii, s-au dezvoltat si au atins maxima inflorire in apropierea Miletului, unul din principalele centre comerciale, metropola a sute de asezari si patrie a unor personalitati proemi­nente ale filosofiei presocratice: Thales, Anaximene, Anaximandru.

Precedand presocraticii, Homer, care nu poate fi considerat un filosof in sensul obisnuit al cuvantului, pune in poemele sale problema raportului dintre psyche (suflul vietii care continua sa traiasca si dupa moarte intr-o forma atenuata) si soma (cadavru nemiscat, ceea ce ramane din agregatul mobil de madulare din care a disparut psyche). Homer este cel care face prima legatura dintre cap si suflet afirmand ca sufletul eroilor iese pe gura, dar desparte psyche de timos-spiritul, care ar fi localizat in diafragma (phrenes) cu care omul gandeste si simte.

Thales este reprezentantul cel mai important al scolii din Milet. El afirma ca substanta care sta la baza tuturor lucrurilor si se transforma in toate lucrurile este apa. El si scoala ionica vor afirma derivarea lumii dintr-un principiu unic material. in acelasi sens, Heraclit din Efes va gandi ca ele­ment primordial focul in permanenta schimbare ca si intregul Univers in care nimic nu ramane imobil: "Lumea a existat intotdeauna, ea este si va fi mereu un foc viu in acord cu Hersch J, important este nu ca acesti ganditori au ales o solutie sau alta pentru problemele la care incercau sa-si raspunda ci faptul ca au stabilit o directie spre ceva mereu in miscare, capabil sa ia chipul tuturor lucrurilor fara a se anihila.

Scoala eleata, al carui principal reprezentant a fost Parmenide, afirma cu vigoare principiul identitatii pe care il instaleaza in fiinta insusi. Fiinta este, dupa Parmenide, ceva profund divin, fara nici o personificare. Fiinta este un tot perfect. Aceasta conceptie despre fiinta va fi unul din filoanele care se va regasi de-a lungul intregii istorii a gandirii occidentale. Lumea sensibila per­ceputa prin intermediul simturilor este considerata doar aparenta, iar lumea aparentelor ar fi condusa de o divinitate situata in centrul ei careia ii apartin timpul si spatiul.

In opozitie cu eleatii, atomistii (Democrit, Leucip, Anaxagora) pro­pun o reprezentare a fiintei printr-o multitudine de mici unitati indivizibile, imuabile, indestructibile, care constituie fondul permanent al realului, care se alatura unul altuia in mii de feluri provizorii pentru a alcatui lumea schim­barii. Atomistii au facut o incercare serioasa de a distinge intre psyche si nous atat ca functie, cat si ca localizare. Nousul, inteligenta, intelectul, spiri­tul fiinteaza separat de masa asupra careia actioneaza.

Interactiunea corp-suflet, soma-psyche a fost obiectul unor constante reflexii dupa ce Anaxagoras a operat distinctia psyche-soma. in viziunea lui Democrit, atomii corpului si sufletului sunt juxtapusi, dar Lucretius consi­dera ca aceasta asertiune este imposibil de sustinut.

Diogenes din Apolonia considera ca legatura psyche-aer este evidenta pentru ca de acesta din urma depinde viata. In secolul al VI-lea psyche ajunge sa absoarba functiile thimosului homeric si termenul va fi folosit pentru totalitatea psihica a omului, in timp ce in paralel, agregatul fizic al madularelor si partilor corporale va ceda locul lui soma, care nu mai inseam­na acum cadavrul, ci unitatea fizica corelata cu ceea ce psihic este psyche.

O importanta aparte a avut scoala pitagoreica, Pitagora fiind primul ganditor grec care a cautat in structurile corporale suportul material al feno­menelor psihice, realizand la nivelul cunostintelor epocii si in cadrul conceptiei cosmologice proprii interrelatia suflet-corp. El a considerat sufle­tul (pneuma) o forma materiala care se misca prin corp si este constituit dintr-un principiu cosmic eterul. El reia modelul orfic privitor la suflet, dar il extinde escatologic, sustinand natura cosmica a sufletului care se intoarce in spatiile siderale dupa moartea care il elibereaza din corp.

Am insistat asupra ideilor pitagoreice deoarece unii istorici ai medi­cinii atribuie exceptionalului ganditor din Samos paternitatea unor idei ale corpusului hipocratic. Aceasta cu atat mai mult cu cat Alcmenon din Crotona discipol al lui Pitagora a fost o proeminenta personalitate medicala a timpului. El va fi cel care spune: "Omul intelege in timp ce animele celelalte percep, dar nu inteleg Toate perceptiile ajung Iα creier si aici se pun de acord.

in contrast cu ideile epocii, medicul filosof din Crotona incearca sa descopere relatia sanatate-boala si sa explice aceste stari fundamentale prin prezenta unor factori naturali de origine interna sau externa. "Izonomia fortelor umed, uscat, rece, cald, amar, dulce, este nascatoare de sanatate, pe cand monarhia lor provoaca boala; intr-adevar, monarhia oricareia este un lucru primejdios

Opera lui Socrate este greu de separat de cea a lui Platon, ea fiind transmisa in mare parte prin continutul dialogurilor platoniciene.

Originile delfice ale gandirii sale il vor indemna spre cunoasterea de sine, spre o intelegere profunda a naturii umane sub toate aspectele; nu a scris nimic si nu a lasat nici o marturie personala despre el insusi.

Opera platoniciana in totalitatea ei si in devenirea ei temporala poale ti definita ca una in care fiinta umana este prezenta absoluta, ca un discurs filo­sofic care i.si asuma omul ca element esential. Circumscrisa orizonturilor filosofici grecesti referitoare la om si la destinul sau. ea se defineste ca ori­ginala in particularizarea ideii de necesitate a cunoasterii vietii umane si a conservarii acesteia prin forma care o singularizeaza (Cazan GA., 1994). Conceptia lui Platon, care vedea omul ca structura duala, in acelasi timp trup si suflet, relevata in toate dialogurile referitoare la om. va marca intreaga cultura ulterioara (antica, medievala si moderna).

In opera lui Platon, problematica corpului si a sufletului, care este inseparabila, constituie un fel de linie de creasta in continuitatea avand pe de-o parte contextul arhaic in care filosofia a luat nastere, iar pe de cealalta tot ceea ce ii va succede de la Aristotel la epicurieni.

Platon ne propune deci o maniera absolut remarcabila de a gandi articularea corpusului mitologic si corpusului ritualurilor religioase. Nebunia sfanta este cea a carei inspiratie divina permite convertirea problemelor dureroase in probleme de rezolvat si de aici in probleme care solicita rezol­vari foarte precise. Calea de rezolvare a conflictului este, asa cum o indica Platon, boala, care poate Kit atat de bine sa fie corporala, excesul de proble­me cu care individul se confrunta evidentiind de o maniera mai generala un destin nefast sau malefic.

Platon considera sufletul "uman si divin deopotriva, luand in seama inrauririle si faptele ce ii sunt propri'. Sufletul este definit ca nemuritor prin faptul ca se misca de la sine si este sursa si principiu al miscarii pentru toate cate se misca. Iar acest principiu este el insusi neinnascut. Miscarea este conceputa atat in sens de miscare, cat si in sens de schimbare. Sufletul ne apare asemenea unei puteri ce prinde laolalta, din fire ingemanati si inzes­trati eu aripi, atelaj inaripat si pe vizitiul sau. Este semnificativa aceasta con­ceptie a corpului ca miscare auto-motorie si auto-mobila, conducand mai degraba la o separare a corpului de suflet, decat la o integrare a acestora. Cand sufletul isi pierde aripile ia chip de fiinta pamanteasca ce pare ca se misca de la sine cand de fapt pricina miscarii este puterea sufleteasca.

Influenta conceptiilor orfico-pitagoreice este evidenta: psyche o unitate nemuritoare supusa renasterii ciclice intr-un corp care este sursa tuturor relelor. Scopul vietii devenea astfel purificarea (catharsis), pregatirea pentru moarte si revenirea sufletului in mediul sau natural cosmosul. Din aceleasi surse provine si doctrina reamintirii: nu ne reamintim detalii dintr-o viata anterioara, ci doar recunoasterea formelor (eide); psyche este facultatea prin care cunoastem eidele pentru ca sufletul este inrudit cu ele fiind nemuritor, invizibil si imaterial. Platon va reveni asupra acestor idei admitand ca anu­mite functii somatice apartin si ele sufletului (care in Phaidon era considerat ca actionand independent de simturi). in Republica, Platon reintroduce tri-partitia sufletului parte relationala (logisticon), parte pasionala (thymoeidesis) si partea apetenta toate cu virtuti si pathe. in Phaidros, Platon va arata legatura dintre corp si suflet la nivelul senzatiei in care sunt antrenate in mod egal; placerea se propaga de la corp la suflet. in Timaios, Platon va face distinctia intre miscari primare care sunt proprii sufletului si miscari primare care isi au originea in corp si ajung la suflet. Senzatia este un fel de scurtatura (seismon) prezentandu-se intr-un fel corpului si altfel sufletului, desi le este comuna.

Aristotel, fiu al unui important medic al vremii, elev si dizident al scolii platoniciene, considerat al doilea parinte al filosofiei, a abordat intr-o maniera complet diferita problema sufletului si a corpului in partea a doua a tratatului despre suflet (Peri psyches). Aristotel considera corpurile vii rea­litati "care se hranesc, cresc si dispar prin sine insasi', compuse din mate­rie si din forma. El rupe dualismul metafizic corp-suflet afirmand ca realita­tea formala a corpului nu este altceva decat sufletul "entelechia'. Desi in cursul perioadei platoniciene tratase sufletul ca pe o substanta completa care nu are nevoie de corp, in De Anima el precizeaza: "Corpul viu si insufletit (soma empsychon) este compus din hyle (principiul material) si eidos (prin­cipiul formal)' Studiind partile sufletului el alege calea functionala numin-du-le facultati (dynameis) si porneste de la cea fundamentala, cea nutritiva, pana la facultatea distinctiva, noetika. Definind trei grade ale sufletului: vege­tativ, senzitiv si intelectiv, ca trei forme ale unei unitati indisolubile, Aristotel neaga teza despre imortalitatea sufletului, "sufletul fiind cauza finala si formala a unui corp, nu poate supravietui desfacerii unitatii acelui corp' (De Anima 2, 415b). Pe de alta parte, unele consideratii ale lui Aristotel despre suflet se extind in domeniul psihologiei, atat in ceea ce priveste functiile perceptive, cat si in cele cognitive. Pe langa cele cinci simturi, el con­cepe si un organ de simt comun care face distinctia intre perceptiile unor simturi diferite. Aristotel vorbeste despre imaginatie ca fiind producatoare de imagini independente de simturi si despre opinii ca produse ale imagina­tiei supuse controlului intelectual. El considera pneuma drept materie ime­diata a activitatilor psihice, fara sa o considere si un principiu vital. De asemenea, considera ca manifestarile sufletesti de ordin emotional si afectiv sunt posibile numai la nivelul cordului care este si sediul catre care converg informatiile de la nivelul receptorilor. De remarcat este ca datorita prestigiu­lui extraordinar de care s-a bucurat Aristotel (Biserica Catolica il considera "precursor Christi in rebus naturalibus'), modelele propuse de el au rezistat mai bine de doua milenii. Aristotel va fi considerat cea mai prestigioasa personalitate stiintifica in tot Evul Mediu.

Odata cu aparitia filosofilor stoici, viziunea asupra raportului suflet-corp se modifica radical. Stoicismul, materialismul si monismul, in acelasi timp, afirma ca totul este corporal cu exceptia gandirii logice, a vidului care inconjoara lumea si a timpului si spatiului. Sufletul (psyche) este un corp (soma)- Lumea insasi este un corp si o fiinta pe care un divin corporal o strabate pana in cele mai mici dintre bucatile sale intr-o maniera fizica. Natu­ra este deci divina, putere demiurgica, dar anonima, intim legata de corpul lumii tot asa cum corpul uman este intim legat de sufletul sau. De aici rezulta ca viata lumii este una, asa cum unica este viata omului. Filosofia stoica este o filosofie a omului continuu intr-o lume continua. Nimic nu este mai puter­nic decat Natura, iar cel intelept isi va realiza natura sa.

Accesul la intelepciune era, potrivit stoicilor, conditionat de o adevarata cultura a corpului, mergand de la exercitii de respiratie pana la reprimari dure legate de "un simbolism macabru, un soi de canibalism metaforic' (Daraki M, 1993). Dorinta de stapanire perfecta a corpului este legata de conceptul de ataraxie absenta tulburarii, care ar conduce corpul la adeva­rata sa unitate cu sufletul care, la randul lui, prin asceza, il poate face sa intre in unitate cu cosmosul.

Adevarata intelepciune consta in a accepta inevitabilul care, de altmin­teri, se inscrie in ordinea universala perfecta. Omul trebuie sa-si elimine din suflet orice fel de pasiuni, patimi, pofte, dorinte, pentru a putea ramane astfel impasibil si tare in fata vicisitudinilor vietii. Stoicii spuneau ca omul care do­reste ceea ce nu depinde de el este un sclav.

Scoala epicureana este, precum stoicismul, un monism si un materialism, dar foarte diferit de cel stoic. Aceasta scoala, ilustrata de Epicur si poetul latin Lucretius, afirma ca sufletul este la fel ca restul universului, alcatuit din atomi, fiecare din acestia fiind insecabili, imuabili si inalterabili deoarece sunt simpli, necompusi. Atomii sufletesti sunt intr-o stare mai putin densa si deci sunt mai rapizi si mai liberi si sunt intim legati de corp pe care il inso­tesc in toate fazele existentei sale, de la cresterea juvenila pana la imbatrani­rea sa si, in final, in moarte. Sufletul va fi deci afectat de bolile corpului si in momentul mortii se va risipi in aer, se va dispersa. Sufletul cunoaste lumea exterioara prin simturile corporale carora le e martor sigur intotdeauna. Din toate corpurile sunt emanate imagini sau simulacre de origine materiala, care vin si lovesc simturile, impresionandu-le. Toate problemele omului vin din faptul ca adesea noi interpretam gresit, cu erori de judecata, iluziile noastre si visele. Omul trebuie sa traiasca pentru a evita necazurile, omul trebuie sa se elibereze de falsele temeri si sa se bucure in liniste de placerile vietii.

Desi Crestinismul nu este o doctrina filosofica, doctrina crestina poate fi luata in consideratie in ceea ce priveste subiectul care ne intereseaza deoarece ea a pus intr-un mod cu totul neasteptat problema raportului corp-suflet vorbind despre incarnare, adica de a deveni om al lui Dumnezeu, spirit in corp muritor. Isus sufera in corpul sau si prin corpul sau. Incarnarea lui Dumnezeu in Fiul Sau uman semnifica unitatea carnii ca unitate intima a sufletului si corpului. Mai mult, chiar Reinvierea este insotita de disparitia corpului din Mormantul Sfant, ea fiind o regenerare prin reincarnare, sublini-indu-se faptul ca spiritul nu poate exista (coexista) decat in si prin corp. Asa cum o arata opera Sfantului Augustin, crestinismul a reprezentat deschiderea spre o veritabila cultura a elaborarii interioritatii umane. Daca la greci sufle­tul pastra ceva fundamental impersonal, in crestinism sufletul este esential-mente individual, centrat pe un sine care in virtutea incarnarii este chiar sinele divin. Caracterul sau ascuns si misterios face sa traiasca in profunzimi sinele individual care, atunci cand ajunge sa se deschida, ilumineaza si trans­figureaza totul, inclusiv corpul. Sufletul este diferit de orice realitate mate­riala, el nu mai este un fel de materie mai fluida ca la epicurieni, ci altfel de substanta, este o realitate de acelasi ordin cu adevarul.

Moartea sufletului ar insemna separarea dintre el si adevar, lucru impo­sibil deoarece exista cosubstantialitate. Dar adevarul este si Dumnezeu "Eu sunt calea, adevarul, in felul acesta, Dumnezeu este in suflet. El este interior si nu exterior sufletului. Este "interior intimo meo'. Dumnezeu se afla astfel in adancurile sufletului.

Opera lui Toma D'Aquino, cel care pentru Biserica Catolica avea sa devina Sfantul Toma, avea sa incerce o sinteza majora intre opera aristo­telica si traditia crestina. "Doctorul angelic' stabileste o ierarhie a formelor materiale si pure intre care incearca sa plaseze sufletul asa cum traieste el in fiinta umana. Sufletul omenesc este cea mai inalta dintre formele amestecate cu materia, fiind legat indestructibil de corp. in acelasi timp este cel mai de jos reprezentant al formelor pure.

Evul Mediu si perioada Renascentista au fost dominate succesiv de gandirea aristoteliana si ulterior de cea platoniciana, neoplatonicismul apa­rand ca o reactie impotriva scolasticii medievale dupa secolul XIII. in pro­blema corp-suflet ar putea fi luata in considerare contributia lui Muhammad Ibn Rosd cunoscut ca Averroes, stea de prima marime, nu doar intre arabi si nici doar in Evul Mediu (Vladutescu G, 1973). Averroes respinge ideea de miracol, ideea primordialitatii formei asupra materiei, ideea nemuririi sufletului, precum si teoria creatiei lumii ex-nihil. Medic, jurist si filosof, el spune despre destinul final al omului ca ar consta din eliberarea omului din inchisoarea existentei sale corporale si intrarea sa intr-o stare de euforie intelectuala obtinuta prin conjunctia intelectului material sau "posibil' cu intelectul "activ' supraindividual. "Aceasta conjunctie este un fel de perfec­tiune divina a omului, unul din darurile lui Dumnezeu facute acestuia Averroes, comentand De Anima, afirma ca intelectul in stare potentiala, pe care el in numeste "intelect material', unic si incoruptibil, este o substanta separata, identica pentru toti oamenii el este inteligenta speciei umane nemuritoare si eterna spre deosebire de indivizi si suflete.

O viziune noua care va revolutiona gandirea filosofica, creand noi temelii ideilor filosofice a reprezentat-o opera lui Rene Descartes. In Trata­tul asupra pasiunilor autorul incearca sa stabileasca explicatii fenomenelor sufletesti si cauta o modalitate de a exprima legatura dintre corp si suflet care lucreaza unul asupra altuia. Legatura dintre corp si suflet, credea Descartes, se face prin glanda pineala, glanda pe care, in ciuda a numeroase incercari, nu a reusit sa o puna in evidenta. El este constient de faptul ca orice gandire a sufletului, adica orice act al sau, trebuie sa aiba un raspuns intr-o miscare a corpului si in mod contrar, orice miscare a corpului se repercuteaza intr-un fel oarecare asupra sufletului. Aceasta nu inseamna ca fiecare nu si-ar avea natura proprie, iar in ceea ce priveste sufletul si simtirile sale primitive incearca sa faca o trecere in revista a acestora. Filosofia lui Descartes este in mod categoric dualista: tot ce exista se reduce la doua realitati fundamentale ireductibile una la alta: intinderea si gandirea, rex extensa si rex cogitans. Gandirea este activa, se pune singura in mod spontan in miscare. Iar intinde­rea este pasiva, fiecare miscare transmitandu-se din afara. Pasiunile primitive erau, dupa Descartes, tristetea, bucuria, dorinta, ura si dragostea, admiratia. Pasiunile acestea nu sunt, in opinia lui Descartes, aparitii nefiresti in sanul vietii noastre. Ele nu sunt rele sau bune, ci doar intrebuintarea pe care omul le-o da nu este intotdeauna cea buna. in Meditatii, Rene Descartes accentuea­za la maxim dihotomia corp-spirit, insistand asupra faptului ca si corpul omenesc este de natura mecanica. Totusi, in dorinta deosebita de a-si afirma existenta cugetatoare, Descartes nu va reusi sa inlature confuzia pe care fuziunea sufletului si a corpului o provoaca in experienta intima a certitudinii factice de a exista (Richir M, 1993). Sistemul cartezian ar fi trebuit sa raspunda dublei cerinte de a da o explicatie mecanicista pentru substanta intinsa (corpul) si o responsabilitate absoluta substantei ganditoare (sufle­tul). Acest sistem salvgarda posibilitatea unui suflet nemuritor, corpul, apar­tinand intinderii, se putea dizolva in ea. Sufletul, interioritate pura a gandirii, isi pastra autonomia. Cu tot efortul pe care 1-a facut, Descartes nu a putut rezolva problema. Trebuie remarcat insa, ca in epoca, cerinta sa de a nu admite decat explicatii mecaniciste a avut un efect enorm asupra stiintei, inlaturand balastul reprezentat de pretinsele explicatii medievale.