Psihologia medicala - o realitate implicita a practicii terapeutice

PSIHOLOGIA MEDICALA O REALITATE IMPLICITA A PRACTICII TERAPEUTICE

Istoria domeniului psihologiei medicale este una agitata careia i se pot gasi radacini in chiar inceputurile artei si stiintei medicale. Atata timp cat actul medical implica intotdeauna relatie si comunicare, se poate spune ca medicina nu se poate practica fara psihologie, chiar daca cunostintele de psi­hologie au aparut ca "o determinare inconstienta, acumulata in decursul practicii' (Nayrac P, 1962). Psihologia medicala a revenit in forta atat in ceea ce priveste demersul practic cat si in elaborarea consideratiilor teoretice abia in secolul XX, ultimii 50 de ani transformand radical atat practica medicala cat si interventia din directia psihologiei in actul medical. In fapt, domeniul psihologiei medicale si clinice a devenit zona centrala, de rezisten­ta a psihologiei, un domeniu in care isi desfasoara intr-un fel sau altul acti­vitatea, cei mai multi dintre absolventii facultatilor de profil din tarile puternic dezvoltate.

In opinia lui Iamandescu IB si Luban-Plozza B (2002), medicina actuala se indreapta spre o orientare psihologica, atat in privinta aprecierii factorului psihic ca agent etiologic in majoritatea bolilor somatice plurifacto-riale, cat si in cea a considerarii lui ca agent "furnizor de sanatate' exclusiv ca in cazul psihoterapiei sau ca adjuvant in terapia medicamentoasa ori de alta factura.

In acelasi timp, importanta studiului psihologiei medicale pentru me­dici nu a incetat sa se amplifice, o recenta recomandare a presedintelui Aso­ciatiei Mondiale de Psihiatrie (Lopez-Ibor Alino JJ, 1999) precizand ca:

nu se va trece la studiul psihiatriei de catre studentii in medicina fara sa se precizeze importanta patologiei psihiatrice in practica medicinii generale;

prezentarea psihologiei medicale va permite folosirea acesteia in practica medicala curenta;

vor fi prezentate fundamentele stiintifice, tinand de domeniul neuro-stiintelor, stiintelor sociale si psihologiei generale.

Cu toate acestea exista chiar opinii cum este cea a lui Tignol J care situeaza medicina prin practica si prin obiectul sau la polul opus psihologiei, vazand-o ca pe o antipsihologie. Ei adauga ca ne aflam actualmente in fata unei stiinte medicale riguroase a carei antipsihologie fundamentala este fondatoare si perfect justificata. Dimpotriva, aceeasi antipsihologie aplicata in cazul solicitarii de ingrijiri, distincta fata de boala si definitorie dintotdea-una pentru conditia umana, este nu numai antistiintifica ci si un esec.

Delahousse este frapat de faptul ca in spitalul general exista o inadec-vare din ce in ce mai evidenta intre extraordinarul perfectionism tehnic cu impartirea sarcinilor si depersonalizarea intervenantilor pe care aceasta o impune si persistenta unei miscari masive ce impinge spre spital o masiva populatie heterogena care ridica probleme umane, sociale, psihice, care traieste momente de criza, care utilizeaza diferite registre de exprimare somatica a carei organicitate reprezinta doar un aspect si a carei luare in grija este total incompleta, aleatorie. O serie de autori americani atrag atentia ca medicina ar trebui sa aiba grija sa raspunda corect solicitarilor reale ale bolnavilor, deoarece acestia incep sa o evite, indreptandu-se catre practici non-medicale (vindecatori, bioenergeticieni, vrajitori).