SOMATIZARE SI MEDICINA PSIHOSOMATICA
incercarea
medicului de intelegere a simptomelor somatice neexplicate ca manifestari ale conflictelor inconstiente, ale modelelor
comportamentale sau
disfunctionalitatilor familiale, se loveste de sentimentul
ca nu este inteles din partea pacientului precum si in
cazul in care aceste tulburari corporale sunt
puse pe seama perturbarii neurotransmitatorilor (Simon GE, 1993). La fel ca pe vremea incercarilor lui Freud S
de a explica isteria, pacientii actuali cu simptome somatice neexplicate, privesc eforturile clinice si
stiintifice drept nefolositoare, iar publicatiile unor
organizatii de suport ale bolnavilor cu
astfel de tulburari (encefalita mialgica, sindrom de
oboseala cronica) sunt vehement
critice la adresa celor care indraznesc sa lege aceste conditii
de depresie sau suferinta psihologica (Jackson, 1988). Majoritatea definitiilor somatizarii includ presupunerea ca
simptomele somatice neexplicate ar rezulta dintr-un
disconfort (suferinta psihologica latenta), (Kaplan HI si Shadock BJ, Este evidenta si incurcatura manualelor "ateoretice' DSM-III-R si DSM-IV care, lucru fara precedent, admit
"prezumtia clara ca simptomele sunt legate
de factori sau conflicte psihologice', deci fac referiri la procese
psihodinamice.
Daca momentul actual pare sa fie cel al unei extensii
neobisnuite in ceea ce priveste conceptul de
somatizare, el isi poate gasi explicatia nu doar in buna incercare de circumscriere a acestei realitati, ci
si in revenirea psihiatriei in spitalele cu
profil general si in renasterea, drept consecinta, a
psihiatriei in consultanta interdisciplinara, cat si a unei
reintegrari a psihiatriei la un nivel acceptabil in echipa medicala sau, chiar mai mult, in cea
medico-chirurgicala.
Somatizarea pare
sa ia locul medicinii psihosomatice care se ocupa prin traditie de investigarea si tratarea determinantilor
psihologici ai bolii, incercand sa studieze rolul
conflictelor psihologice specifice si a dimensiunilor
personalitatii in boala, teoria psihodinamica a
supravietuit cu greu (dupa unii chiar a
sucombat) aspiratiilor si veleitatilor sale si chiar
mai mult, a avut efectul nefericit de a orienta anumiti
clinicieni spre a considera unele boli ca fiind in mod esential
psihosomatice. La pierderea de viteza a psihosomaticii au contribuit datele contemporane de epidemiologie si
psihofizio-logie care au evidentiat rolul stresului asupra cauzelor
si cursului bolii cat si prezenta ubicuitara a acestuia.
Mai mult, DSM-III a trebuit sa recunoasca faptul inexistentei unei clase unice de tulburari psihosomatice
admitand in cazuri clinice particulare rolul
jucat de factorii psihosociali in determinarea sau agravarea starii pacientului. Kirmayer JL si Robins JL considera ca termenul psihosomatic ar putea fi
aplicat mai degraba unor situatii clinice decat unor anumite categorii de boala, in acest fel, medicii fiind
incurajati sa ia in
discutie procesul psihosomatic ca o dimensiune specifica a bolii.
Saltul de la teoria psihosomatica, centrata pe cauza bolii, la
somatizare, preocupata de
expresia bolii si de trairea bolii, se materializeaza in
reformularea definitiei
originale a lui Lipowski
