PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Introducere in studiul personalitatii

Natura personalitatii si raporturile sale cu comportamentul

Elementele structurale ale teoriilor despre personalitate

Metateoria personalitatii - caracteristici formale si de continut ale unei bune teorii a personalitatii

1.1. Natura personalitatii si raporturile sale cu comportamentul

Natura personalitatii

Oamenii se aseamana intre ei in multe privinte, care tin de caracteristicile general - umane, dar fiecare individ este, prin insusirile sale specifice, unic si irepetabil, atat in ceea ce priveste aspectul sau particular (talie, alura, culoarea pielii si a ochilor, fizionomie) cat si felul lui de a fi (credinte, atitudini, interese, sentimente, obiceiuri, deprinderi comportamentale). Fiecare persoana poseda un ansamblu de atribute fizice, psihice si psihosociale proprii, care sunt, ca origine, general - umane, dar se manifesta in configuratii unice si irepetabile, conferind originalitatea personalitatii sale. Cunoasterea tuturor acestor aspecte nu este numai obiect al cunoasterii stiintifice, ci si o preocupare a majoritatii oamenilor: oricine este interesat sa stie cat mai multe despre sine si despre oameni in general, pentru ca acest gen de cunostinte ne ajuta sa intelegem mai bine si sa anticipam comportamentul propriu si pe al celorlalti.

La originea termenilor persoana, personalitate, personal, personaj se afla latinescul "persona": cuvantul, preluat de latini din limba etrusca, avea trei acceptii legate de modul de desfasurare a pieselor din teatrul antic:

Zecile de definitii ale termenului de personalitate inventariate de G.W. Allport se pot grupa in trei mari categorii: prin efect extern, prin structura interna si pozitiviste. Intr-o incercare de unificare a acestor tendinte, autorul da o definitie "esentialista" a termenului: "Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic".

P. Popescu Neveanu mentioneaza definitii apartinand lui R. Meili "totalitate psihologica ce caracterizeaza un om particular", lui W. Stern "un tot functional, structurat, orientat finalist, articulat intr-un sistem ierarhic de persoane" si lui R.B. Cattell "sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentului acestuia" si propune o definirea personalitatii ca "macrosistem al invariantilor informationali si operationali, ce se exprima constant in conduita si sunt definitorii sau caracteristici pentru subiectinteractiunea dintre atitudini (vectori) si aptitudini (sisteme operationale) constituie dimensiunea centrala (a sistemului)".

N. Sillamy da o definitie foarte "larga" a termenului de personalitate: "element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de alte persoane" in timp ce A.S. Reber constata ca, desi este vorba de unul din conceptele cheie ale psihologiei, personalitatea este foarte "rezistenta" la definire. Desi larg folosit, termenul este imposibil de definit intr-o maniera clasica. Pentru teoreticienii trasaturilor, ai tipurilor si pentru psihanalisti, personalitatea este un construct teoretic, o entitate interna ipotetica, cu rol cauzativ fata de comportament si totodata cu valoare explicativa. Spre deosebire de acestia, pentru behavioristi, situationalisti, interactionisti si pentru teoreticienii invatarii sociale, personalitatea este un factor de ordin secund, inferat pe baza consistentei comportamentului, desi exista alte operatii si procese care joaca un rol critic in determinarea comportamentului, ceea ce face ca acest concept sa fie considerat cu valoare explicativa redusa. De remarcat ca dictionarele psihanalitice nici nu mentioneaza termenul!

P.E. Vernon face o serie de comentarii critice ale diferitelor definitii ale personalitatii, comentarii care mai sustin inca o data, daca era nevoie, dificultatea definirii termenului.

Dictionarul Larousse defineste termenul drept "caracteristica relativ stabila si generala a felului de a fi al unei persoane, a modului de a reactiona in situatiile in care se gaseste", mentionand ca, in majoritatea cazurilor, termenul nu acopera aspectele cognitive ale conduitei (inteligenta, aptitudini, cunostinte), ci doar pe cele afective, emotionale, dinamice. Toate aceste dificultati par sa indice ca teoreticienii nu au gasit inca un cadru conceptual unitar de raportare si de definire a acestei entitati.

Semnificatia actuala a termenului pastreaza aceste trei acceptiuni antice, incluzand ansamblul insusirilor (fizice, psihice, relationale) care confera individului unicitate. In toate limbile contemporane de origina latina s-au pastrat termenii persoana, personalitate in forme derivate din aceasta etimologie .

Termenului de personalitate este greu de definit. Au fost inventariate zeci de definitii care reflecta mai degraba pozitii teoretice in abordarea personalitatii si nu au neaparat pretentia de a da o definitie ultima si exhaustiva a termenului. Dictionarul Larousse[3] da o definitie cuprinzatoare, care tine cont atat de pozitiile teoretice cat si de semnificatia acordata in limbaj comun acestui termen: "caracteristica relativ stabila a felului de a fi al unei persoane, a modului de a rectiona in situatiile in care se gaseste", dar acest gen de definitie este prea general pentru a putea permite o abordare operationala, autentic stintifica. Descrierea, masurarea si explicarea rolului cauzativ al personalitatii in raport cu comportamentul necesita o definire mai clara a ceea ce este si face personalitatea.

O definitie "operationala" a personalitatii ar putea fi data mai degraba din punctul de vedere al teoriilor trasaturilor[4]: personalitatea este un ansamblu coerent de trasaturi, organizat ierarhic, avand o relativa constanta in timp, care determina comportamentul si face posibile predictii asupra unor comportamente." G.W. Allport considera ca:

Trasaturile de personalitate sunt reale si nu constructe teoretice sau etichete menite sa explice comportementele. Ele exista la nivel psihic ca structuri stabile.

Trasaturile determina sau cauzeaza comportamentul. Ele nu apar doar ca reactie la anumiti, ci exista in permanenta si determina cautarea unor stimuli.

Trasaturile pot fi demonstrate empiric: deoarece sunt reale, existenta si natura lor poate fi pusa in evidenta prin evaluarea consistentei si coerentei comportamentelor in timp, in situatii diferite, chiar daca trasaturile ca atare nu pot fi vazute.

Trasaturile nu sunt separate, ci organizate in configuratii consistente caracteristice (ostilitatea si agresivitatea, emotivitaea si timiditatea sunt trasaturi distincte, dar au tendinta de a se grupa constant in perechile mentionate mai sus).

Acest sistem de constante psihice are o dubla determinare: pe de-o parte exista un ansamblu de caracteristici de natura ereditara (temperamentul, unele aptitudini), care constituie potentialul, punctul de plecare in dezvoltarea personalitatii, iar pe de alta parte factorii sociali, care modeleaza acest potential si determina formarea trasaturilor de personalitate, ca predispozitii relativ constante spre comportamente consistente. Personalitatea adulta este asadar rezultatul interactiunii dintre factorii ereditari si cei de mediu social, trasaturile fiind formate in procesul de dezvoltare a potentialului ereditar prin invatare.

Procesul de formare a personalitatii poate fi definit si ca enculturatie - asimilare de modele culturale, proces prin care fiecare individ isi insuseste valori, isi formeaza atitudini si deprinderi comportamentale concordante cu cerintele vietii sociale. Formarea personalitatii este un proces care se deruleaza predominant in prima parte a vietii - copilarie si adolescenta, dar continua pe toata durata vietii. Atunci cand conditiile sociale se schimba radical (emigrare, tranzitie etc.) este necesara o readaptare a individului, o repunere a lui in acord cu cerintele vietii sociale. Procesul de readaptare presupune modificari la nivelul personalitatii, nu numai al comportamentelor, o remodelare a trasaturilor de personalitate in concordanta cu noile modele cultuale impuse de societate, aculturatia.

Caracteristicile majore ale personalitatii ar putea fi rezumate astfel:

Personalitatea reflecta diferentele individuale, unicitatea fiecarei persoane. Desi exista trasaturi de personalitate comune mai multor inidivizi, cum ar fi sociabilitatea, dominanta, conservatorismul, manifestarea acestor trasaturi la nivelul fiecarui individ are particularitati sub aspectul continutului sau al gradului. Unii sunt mai sociabili, altii mai putin sociabili, iar modul concret in care isi manifesta sociabilitatea depinde, pe de-o parte de modul in care au invatat sa-si manifeste sociabilitatea in perioada de formare a personalitatii (valori asociate relatiilor cu ceilalti, norme sociale adoptate, atitudini, interese, deprinderi comportamentale), iar pe de alta parte de natura situatiei (avem mai frecvent comportamente sociabile cu cei pe care ii cunoastem decat cu necunoscutii, in situatii informale mai mult decat in cele formale).

Personalitatea este constanta: o trasatura de personalitate, odata formata, are tendinta de a se mentine in aceeasi forma o perioada lunga de timp, poate chiar toata viata. Tendinta de a-si asuma riscuri manifestata in copilarie prin initiativa, cautarea noului, imprudenta in fata unei situatii necunoscute, decizia rapida si pripita in situatii incerte, chiar daca este modelata, "temperata" prin educatie, are tendinta de a se manifesta in comportamente relativ similare pe durata intregii vieti: individul va fi tentat sa adopte rolul de inovator in consum, isi va asuma cu usurinta riscul de a incerca un nou produs.

Personalitatea este consistenta: sistemul trasaturilor de personalitate poseda o consistenta interna, in sensul ca trasaturi relativ asemanatoare sau complementare au tendinta de a se asocia in configuratii stabile (factori de personalitate), fiind mai putin probabil ca trasaturile contradictorii sa coexiste in sistem.

Personalitatea este modelabila: sub influenta factorilor sociali sau chiar prin demersul auto-formativ al persoanei, unele trasaturi de personalitate pot fi modificate. Acesta caracteristica a personalitatii face posibila insasi formarea personalitatii in copilarie si adolescenta si remodelarea ei pe parcursul intregii vieti.

Personalitatea, ca "sistem de invarianti interni"[6] este este un factor cauzal care determina relativa constanta a comportamentului, spre deosebire de factorii situationali, care sunt responsabili de variabilitatea acestuia.

Personalitate si comportament

La fel ca in cazul personalitatii, definirea comportamentelor intampina o serie de impedimente, de unde aparitia unei multitudini de definitii:

"activitate a unui organism in interactiune cu mediul sau inconjurator . . La o extrema, comportamentul este o unitate descriptiva minimala, decupata in mod conventional, dar justificata metodologic, in fluxul continuu al activitatilor subiectului; la cealalta extrema este o unitate functionala inzestrata cu semnificatie in adaptarea organismului la mediul sau"[7].

"termen generic care cuprinde acte, activitati, raspunsuri, reactii, miscari, procese, operatii, pe scurt, orice raspuns masurabil al unui organism"[8] . . Unii psihologi includ in acest termen numai aspectele manifeste, observabile sau masurabile (behavioristii) in timp ce altii (neo-behavioristii) admit influenta variabilelor interne, atunci cand ele pot fi asociate unor aspecte masurabile.

"totalitatea rectiilor pe care o fiinta vie le exprima in mod organizat fata de incitatiile incluse in factorii sai de mediu. Comportamentul se constituie de fiecare data bazat pe pe o alegere (selectie) dintr-o multime de reactii posibile, alegere finalizata pentru mentinerea in conditii optime a formei si functiilor fiintei respective ca TOT" (unitar, n.n.).

Niciuna din aceste definitii nu este pe de-a-ntregul satisfacatoare pentru o abordare sistemica a raporturilor dintre personalitate si comportament, intrucat fie ca sunt prea generale (prima), fie ca ignora caracterul pro-activ al multor comportamente umane, reducand semnificatia termenului comportament la reactie, ca forma de raspuns a organismului la stimulii din mediu (ultimele doua) si neaga, intr-o maniera mai mult sau mai putin deschisa, existenta unor structuri psihice relativ stabile, dezvoltate prin invatare, care mediaza relatia individului cu mediul (atat activitatile reactive - de raspuns la stimuli din mediu, cat si activitatile pro-active - de initiere a unor actiuni pentru a satisface trebuinte interne, in absenta oricaror stimulari externe).

Fig. 1.1. Interdependentele in dinamica comportamentala

O viziune sistemica unificatoare aupra individului si a raporturilor sale cu mediul impune considerarea comportamentului ca manifestare externa, observabila in relationarea individului cu mediul sau, indiferent daca este vorba de activitati de raspuns la stimuli externi sau de activitati initiate dinlauntru. Chiar daca rolul mediator al structurilor interne (personalitate) in raport cu comportamentul este mai evident in cazul activitatilor proactive, influenta personalitatii este evidentiabila si in cazul activitatilor de raspuns (reactive). Elementele acestei structuri interne stabile, trasaturile de personalitate, asigura o relativa constanta a comportamentelor, in conditii variabile ale mediului extern.

Din figura de mai sus se pot decela prinicipalele interdependente in relationarea individului cu mediul sau: comportamentul este influentat pe de-o parte de structurile interne (trasaturi de personalitate), iar pe de alta parte de factorii situationali. Cunoasterea personalitatii porneste din exterior, de la observarea si masurarea comportamentelor, surprinderea aspectelor comune mai multor comportamente in situatii variabile, degajarea invariantilor si deducerea, pe baza acestora din urma, a trasaturilor de personalitate. Formarea si modificarea personalitatii pornesc amandoua tot de la exterior: factorii situationali produc modificari comportamentale, care, la randul lor, vor duce, in timp, la modificari la nivelul atitudinilor si al deprinderilor comportamentale si, in final, schimbari mai mici sau mai mari la nivelul trasaturilor de personalitate.

Elementele structurale ale teoriilor despre personalitate

Explicarea personalitatii

Orice teorie despre personalitate urmareste cateva scopuri de cunoastere bine definite, care sa duca la stabilirea unor enunturi despre:

nucleul personalitatii - care este orientarea generala a vietii (tendinta nucleului) si care sunt entitatile structurale comune tuturor oamenilor, preexistente oricarei invatari (instincte, motive, structuri apriorice), care dau caracterul general uman al oricarei personalitati (caracteristicile nucleului);

dezvoltarea personalitatii - modul in care tendinta nucleului si caracteristicile sale interactioneaza cu lumea inconjuratoare (parintii, ceilalti semeni, societatea); etapele pe care le parcurge fiinta umana pana la structurarea personalitatii mature, rolul factorilor innascuti ai personalitatii (ereditate) si al factorilor sociali (educatie) in determinarea acestei deveniri;

periferia personalitatii - a) categorii de trasaturi comune mai multor indivizi (tipologii ale personalitatii) si b) caracteristici periferice concrete (factori si trasaturi de personalitate) care stau la baza tipurilor de personalitate (au un grad de generalitate destul de mare ) si se intalnesc in variante apropiate la un numar mare de indivizi (idei, sentimente, actiuni structurate in configuratii originale, care au o anumita constanta individuala, si il fac pe individ unic, irepetabil, relativ constant si predictibil in manifestarile sale: ex. incapatanare, zgarcenie);

comportamente - manifestari concrete, obiective, ale personalitatii, variabile de la o situatie la alta, constituie aspectul cognoscibil al personalitatii; din observarea si analiza acestor manifestari concrete se pot face inferente despre toate celelalte aspecte "abstracte", necognoscibile prin experienta directa (trasaturi particulare si generale, dezvoltare, nucleu).

O buna teorie a personalitatii trebuie sa:

cuprinda enunturi consistente referitoare la toate aspectele personalitatii enumerate mai sus,

enunturile sa fie valide empiric (adica existenta fenomenelor descrise sau explicate de enunturi sa poata fi recunoscuta la nivelul experientei concrete),

sa foloseasca o terminologie bine definita (sistem conceptual propriu),

aria fenomenelor explicate trebuie sa fie precis delimitata, explicatiile si interpretarile sa recurga la un numar redus de concepte (caracterul parcimonios, sau economicos al teoriei),

conceptele enuntate teoretic sa poata fi masurate (caracterul operational),

legitatile stabilite pentru fenomenele studiate sa permita explicarea tuturor fenomenelor cuprinse in domeniu (completitudinea teoriei),

pe baza lor sa poata fi facute predictii asupra unor fenomene ulterioare.

Fig. 1.2. Reprezentare schematica a partilor unei teorii a personalitatii

(apud Maddi, p. 15)

Nomotetic si idiografic in abordarea personalitatii

Orice stiinta este un corp de cunostinte coerente, pe baza caruia se pot explica fenomenele din domeniul propriu si se pot emite predictii. Psihologia personalitatii are ca domeniu de studiu totalitatea caracteristicilor structurale ale persoanei umane, sub aspectul elementelor comune si al particularitatilor diferentiatoare. Scopul ei este intelegerea aspectelor generale si diferentiale ale personalitatii, explicarea comportamentului uman, predictia acceptabila a comportamentelor si evolutiilor viitoare, in ciuda variabilitatii determinate de situatii, pornind de la caracteristicile relativ stabile. Psihologia personalitatii are de ales intre doua abordari opuse: nomoteticul si idiograficul.

Abordarea nomotetica[11] se bazeaza pe:

gasirea legitatilor, a invariantilor comuni tuturor oamenilor, unor grupuri mai largi sau mai restranse;

gasirea structurilor, mecanismelor, care determina adaptarea unica, originala la mediul care sunt cauzele diferentierilor interumane in domeniul receptiei, prelucrarii informatiei, a rezonantei afective;

in general foloseste un limbaj formalizat, in sensul ca fiecare termen este definit riguros si are aceeasi semnificatie pentru cel care elaboreaza teoria cat si pentru cei care o recepteaza sau o folosesc in scopuri de cercetare.

Enunturile nomotetice sunt, de regula, enunturi referitoare la:

- nucleul personalitatii: tendinte - directia generala a functionarii personalitatii si caracteristici - entitati structurale comune tuturor oamenilor;

- dezvoltare - interactiunea tendintelor nucleului si a caracteristicilor cu lumea externa si stadialitate;

- periferie - tipologii - (abordare nomotetica) si caracteristici periferice.

Abordarea idiografica[12] se bazeaza pe:

ceea ce este singular, unic, irepetabil; pe determinarea trasaturilor individuale ce nu pot fi subsumate unei categorii (nu pot dobandi un nume generic);

are un caracter strict descriptiv si nu explicativ,

foloseste o termnologie mai putin formalizata, ceea ce, la re-transmiteri succesive, poate da nastere la numeroase distorsiuni (fiecare receptor al descrierii interpreteaza semnificatia cuvintelor in functie de experienta si . competenta sa lingvistica;

de notat ca descrierea comportamentelor se bazeaza, de multe ori, pe limbajul cotidian, caracterizat prin imprecizie si subiectivitate in semnificare, si nu numai pe terminologia "stiintifica".

Enunturile idiografice sunt enunturi referitoare la manifestari concrete: ganduri, comportamente, sentimente care individualizeaza persoana. Ele sunt specifice abordarii clinice si sunt prezente nu numai in psihologie, ci si in alte domenii, cum ar fi literatura.

Psihologia personalitatii imbina cele doua tipuri de abordari in proportii diferite, in functie de nivelul abordarii, explicand modul in care invarianta si particularul dau adaptari unice si totusi comparabile.

Metateoria personalitatii - caracteristici formale si de continut ale unei bune teorii a personalitatii

Criterii generale referitoare la continut

O teorie cuprinzatoare a personalitatii trebuie sa posede, asa cum am aratat mai sus, enunturi consistente referitoare la nucleul personalitatii, periferia ei si la modul in care caracteristicile si tendintele nucleului dau nastere, prin dezvoltare, diferentierilor interindividuale, unicitatii persoanei. Pentru a putea constitui o teorie, aceste enunturi trebuie nu numai sa se refere la toate aspectele personalitatii, ci si sa indeplineasca un minim de criterii de adecvare formala.

Partile teoriei. Enunturile teoretice trebuie sa se refere la nucleu, la dezvoltarea personalitatii si la periferia ei:

In cazul nucleului, trebuiesc precizate acele aspecte care sunt inerente naturii umane si ca atare comune tuturor indivizilor. Inerenta atributelor trebuie vazuta in sensul ca ele nu sunt rezultate din invatare. Desi aparent acest lucru reduce atributele general umane la nivelul biologicului, teoreticienii implinirii (varianta perfectionare) gasesc si aspecte ne-biologice comune si anume tendinta spre implinirea potentialitatilor, spre crestere in sensul cel mai larg. De precizat faptul ca baza ,,materiala'' a acestei cresteri este tot de natura biologica, dar recunoasterea acestui fapt este oarecum implicita.

Enunturile referitoare la periferie, precizeaza regularitatile de functionare lesne de observat care deosebesc o persoana de alta. Conceptele continute in aceste enunturi sunt de 2 categorii (cel putin) :

1. - una constand din caracteristici periferice concrete, care nu mai pot fi descompuse in subdiviziuni si in privinta carora exista variatii de intensitate si de continut la nivelul indivizilor, deci din punct de vedere formal ele sunt cele mai mici unitati ale personalitatii, si trebuie sa fie de natura cantitativa.

2. - o a doua categorie de concepte sunt cele referitoare la tip. Ele au rolul de a indica modul in care caracteristicile periferice concrete se organizeaza in formatiuni complexe, in unitati supraordonate.

Orice teorie consistenta cuprinde cel putin doua tipuri, daca orientarea ei este de a permite intelegerea originii deosebirilor dintre indivizi. Tipologiile rezultate sunt deci formate din lista exhaustiva a tipurilor de personalitate, fiecare tip continand descrierea caracteristicilor periferice concrete.

Dezvoltarea personalitatii. Enunturile de acest tip au rolul de a explica natura interactiunii dintre caracteristicile si tendintele nucleului pe de o parte si conditiile de mediu pe de alta parte. Cele dintai au un grad de generalitate atat de mare incat permit forme extrem de variate de interactiune la nivelul concretului, a individului in situatie.

Pe langa aceste trei niveluri ale enunturilor teoretice mai este nevoie de un limbaj, de o terminologie care sa faca posibila conceptualizarea si interpretarea datelor concrete, rezultate din observarea comportamentului. Aceste variabile comportamentale, rezultate dintr-o minima observare, au un nivel de elaborare conceptuala mai scazut decat al caracteristicilor periferice concrete si de aceea au o functie descriptiva si nu una interpretativa, explicativa. Organizarea observatiilor despre ceea ce oamenii fac, simt sau gandesc in variabile comportamentale specifice si comunicabile necesita o terminologie adecvata, care isi va gasi cadrul de raportare si interpretare la nivelul imediat superior de conceptualizare si anume cel al caracteristicilor periferice concrete.

De exemplu, trebuinta de performanta, fiind o caracteristica periferica concreta, are rolul nu de a descrie anumite comportamente, ci de a le interpeta, deci ea nu este o simpla generalizare facuta pe baza unor variabile comportamentale subordonate ca: asumarea riscului, gustul competitiei, insecuritate s.a.m.d. Pentru a verifica daca o caracteristica periferica concreta are sau nu valoare explicativa este nevoie de definirea ei operationala.

Definitia operationala a unui concept contine o descriere a modului in care el poate fi masurat, evaluat, in termeni care sa difere de datele ce trebuiesc explicate. Existenta unei definitii operationale face posibila construirea unui test empiric, care sa verifice explicatia unui anume comportament. Deci, pe langa enunturile si terminologia sus mentionata, o buna teorie are nevoie de definitii operationale pentru toate caracteristicile periferice concrete pe care le cuprinde.

Revenind la tipologie, ca nivel explicativ - integrator pentru caracteristicile periferice concrete, mentionam ca tipul este un conglomerat de comportamente explicat prin fiecare dintre caracteristicile subsumate. Tipologia explica deosebiri inter-individuale mai grosiere, mai cuprinzatoare si mai evidente in termenii limbajului comun decat deosebirile explicate prin caracteristicile periferice. Tipurile nu trebuiesc definite operational atat timp cat subdiviziunile lor (caracteristicile concrete) dispun de definitii operationale. Rolul tipului si al tipologiei este de a da o intelegere mai generala a stilului si a directiei sau orientarii in viata a indivizilor.

Teoretizarile referitoare la nucleu explica atributele si orientarile general-umane. Tendintele si orientarile de la nivel periferic trebuie sa fie derivate din cele ale nucleului, explicate prin ele si numai in cadrul lor. Desi enunturile referitoare la nucleu isi au originea in manifestarile comportamentale concrete, nucleul, cu caracteristicile si tendintele sale, nu are o valoare explicativa directa pentru comportament. Explicarea comportamentului este mediata in acest sens de enunturile referitoare la periferia personalitatii, derivate din cele referitoare la nucleu. Deci nici tendintele si caracteristicile nucleului nu pot fi definite operational. Validitatea empirica a enunturilor despre nucleu nu poate fi masurata direct, ci numai prin masurarea caracteristicilor periferice si prin ponderea aspectelor evidente. Aceasta pondere a aspectelor evidente este punctul cel mai sensibil al teoretizarilor neoperationalizabile. Din acest motiv, enunturile referitoare la dezvoltarea personalitatii trebuie sa asigure o articulare optima intre nucleu si periferie sub aspectul teoretizarilor.

In concluzie, fiecare parte a unei teorii are un rol bine definit : fara articularea terminologiei faptice teoria nu poate prezice ce anume intentioneaza sa explice. In absenta acestui limbaj, teoria nu mai este teorie in sensul stiintific al termenului, ci o conceptie de viata sau un mit.

Caracteristicile periferice concrete au rostul de a explica numeroasele diferente evidente. Fara o tipologie, teoria este lipsita de un cadru mai larg de explicare a unor patternuri sau configuratii comportamentale. Si, in fine, fara o conceptie referitoare la nucleu este imposibil de explicat modul in care apar diferentieri intre indivizi, in absenta invatarii, diferentieri implicate de caracteristici comune, general umane. Atunci cand enunturile despre nucleu sunt testabile empiric numai indirect, este necesara explicarea modului in care nucleul ajunge sa se manifeste prin intermediul caracteristicilor periferice, deci trebuiesc formulate explicit enunturi despre modul in care se produce dezvoltarea. Lipsa uneia din parti face teoria incompleta, inconsistenta chiar.

Criterii generale de adecvare formala.

Cand o teorie cuprinde toate partile necesare ea poate deveni o buna teorie daca indeplineste totodata o serie de criterii de adecvare formala: ea trebuie sa se ocupe de legitati, de esente, sa aiba un caracter general, sa fie operationala, economica, stimulatoare, aplicabila si valida empiric.

Caracterul general al teoriei este dat de cuprinderea, de aria fenomenelor care le interpreteaza si de nivelul de explicatie oferit. Desigur domeniul personalitatii este foarte vast, cuprinde o multitudine de aspecte, dar teoria trebuie sa se ocupe de ceea ce este cu adevarat important si nu de aspectele banale, nesemnificative. Banalitatea se poate manifesta fie in directia maximei generalizari, obtinute prin simplificari succesive, fie prin centrarea obsesiva pe amanunte nerelevante.

Masurarea, in conditii experimentale, a unor caracteristici periferice poate fi si ea taracita de semnificatie atunci cand ea se face in forme excesiv simplificate. Rezultatul unei astfel de masurari poate sa nu mai fie reprezentativ pentru fenomenul considerat. Situatiile ne-naturale, de laborator sau cele de tip psihoterapeutic reprezinta cel mult cazuri particulare fata de modul obisnuit de manifestare a personalitatii si ca atare valoarea lor de generalizare este relativ redusa. Mai ales teoriile a caror baza empirica o constituie studiul persoanelor bolnave sau tulburate emotional pot constitui doar partial un cadru explicativ pentru personalitatile normale. Teoria psihoterapiei este una, si teoria personalitatii, alta.

O teorie trebuie sa fie operationala, adica semnificatia unui concept este determinata prin operatiile de masurare asociate lui. Definirea conceptului trebuie sa fie anterioara operationalizarii, respectiv masurarii, in caz contrar, daca folosim masurarea pentru a definii conceptul, ajungem in situatia cand conceptul nu este decat un simbol arbitrar. In cazul psihologiei, conceptualizarea are un caracter dinamic, in sensul ca un concept dobandeste semnificatii consistente pe masura ce se dezvolta conventiile de utilizare a lui (ex. neopsihanaliza). Si aceste conventii sunt nu numai semantice pentru ca diferenta dintre cuvinte coincide cu diferentele percepute intre evenimentele reale.

A nega semnificatia ,,reala'' a unui concept si a-l defini in termenii unor operatii de masurare (de exemplu inteligenta in punctaje pe scara Stanford-Binet). Influenta intuitiei ne fereste de multe greseli. Deci definirea trebuie sa porneasca de la ea si numai dupa o elaborare teoretica are rost sa cautam modalitati de masurare. Masurarea poate imbogati si preciza conceptul, dar contributia ei este secundara. Operationismul excesiv ne pune in situatia de a pune carul inaintea boilor. Daca restrangem teoria numai la conceptele ce pot fi operationalizate, eliminam enunturile referitoare la nucleu sau le diminuam importanta. De asemenea conceptele care nu au o functie de explicare a datelor directe, cu una de a indica relatiile dintre concepte si organizarea lor nu pot fi operationalizate, deci in optica operationista ingusta ele nu ar trebui incluse in teorie.

Caracterul parcimonios sau economicos. Principiul parcimoniei in elaborarea unei teorii prevede ca o explicatie este cu atat mai buna, cu cat foloseste un numar mai restrans de ipoteze in interpretarea unui grup de fenomene date. In psihologie, acest principiu este dificil de respectat, deoarece in explicarea unui domeniu dat ar trebui avute in vedere toate ipotezele, apartinand tuturor teoriilor, care incearca sa explice respectivele fenomene. Dar, pornind de la delimitarea imprecisa sau chiar de la referirile divergente, este greu de grupat asemenea ipoteze. In plus restrangerea numarului de ipoteze pune sub semnul indoielii explicarea unor date inca necunoscute, ce ar putea fi descoperite in viitor.

Criteriul preciziei: in definirea conceptelor si relationarea lor in enunturi, teoreticianul trebuie sa fie explicit. Definitiile care contin termeni implicit, sau sunt formulate intr-un limbaj figurativ, metaforic sau analogic risca sa influenteze utilizarea lor intr-un mod ambiguu si inconsistent. In faza initiala, intuitiva de elaborare a unei teorii metaforele si intelesurile implicite sunt inevitabile si stimuleaza intuitia si imaginatia, dar ulterior este necesara precizarea conceptelor. Precizia unei teorii poate fi verificata relativ simplu - prin incercarea de a o folosi pentru ceea ce a fost creata: in interpretarea observatiilor despre ceilalti, in generarea de predictii si de metode de verificare a lor. Daca aceste verificari se arata a fi dificile inseamna fie ca teoria este incompleta fie ca este imprecisa. O teorie precisa poate fi folosita si de persoane care nu cred in ea. Unele imprecizii ale teoriei pot fi surmontate de partizanii zelosi prin utilizarea intuitiei, dar este de dorit ca zelul sa fie directionat spre cresterea preciziei, astfel incat ea sa fie accesibila intelegerii tuturor.

O teorie trebuie sa fie valida din punct de vedere empiric. Standardele de adecvare ale unei teorii pot fi rationale sau empirice. Demonstrarea adecvarii rationale ale teoriei trebuie sa preceada pe cea empirica, care devine relevanta abia pe baza primeia. Explicarea datelor cunoscute inaintea elaborarii teoretice (post hoc) poate fi interesanta dar nu probeaza validitatea empirica. Ea poate fi probata numai prin verificari empirice sistematice ale predictiilor, care sunt mai importante decat orice explicatii rafinate post hoc. Data fiind complexitatea teoriilor despre personalitate si elasticitatea lor de constructie inerente este foarte posibil ca explicatiile post hoc sa para atat de bune datorita unor deformari si exagerari neintetionate avand scopul de a le face concordante cu faptele.

Validare empirica. Testarea unei predictii se face atunci cand datele relevante obtinute cu rigoare stiintifica se dovedesc a fi cele asteptate. Daca predictiile unei teorii sunt infirmate suficient de frecvent, adecvarea ei rationala este dubioasa si ca atare si explicatiile post hoc. Masurarea validitatii empirice trebuie sa survina intr-o faza de dezvoltare avansata a unei teorii si nu la inceputurile ei. Abia cand a fost realizata adecvarea rationala se poate incerca validarea empirica. Inainte de aceasta observatiile empirice sunt mai folositoare pentru constructia si perfectionarea teoriei decat testele.

O teorie trebuie sa fie stimulatoare in sensul ca provoaca celorlalti reflectii si investigatii. Contestarea si incercarile de demonstrare a inadecvarii unei teorii sunt cel putin la fel de valoroase ca adecvarea neconditionata si entuziasta. Totusi, o teorie oricat de adecvata si de stimulatoare ar fi, nu este valoroasa daca nu aduce o contributie originala in intelegerea unui domeniu.

Concluzii

O teorie comprehensiva a personalitatii trebuie sa cuprinda atat dimensiunea biologica cat si pe cea psihologica si pe cea sociala, pentru ca, asa cum defineste P. Popescu - Neveanu omul este o ,,entitate bio-psiho-sociala'', deci personalitatea, ca ,,macrosistem al invariantilor constant in conduita si sunt definitorii si caracteristici pentru subiect'', nu poate fi inteleasa decat in integralitatea sa. Dictionarul lui lReber (1985) evita orice definire generala a termenului, din scrupule de ordin stiintific. Unele din teoriile ce vor fi studiate in acest curs accentueaza aspectul biologic, altele aspectul social, altele pe cel psihologic.

O teorie completa si comprehensiva trebuie sa fie nu numai adecvata formal ci si sub raportul continutului. Daca pentru Maddi criteriile de apreciere a valorii unei teorii erau tipul de enunturi despre nucleu, periferie si dezvoltare si validitatea lor empirica, alti teoreticieni propun, dimensiuni majore ale unui model holist al personalitatii'' (Massey) si anume: dimensiunea fiziologica, psihologica, sociala, evolutiva, temporala, trans-culturala, normal/patologica. Schultz arata ca imaginea despre personalitate a fiecarui teoretician raspunde la cateva intrebari fundamentale: care sunt raporturile dintre ereditate si cultura, liber arbitru si determinism, dintre experientele timpurii si cele tarzii, dintre universalitate si unicitate, dintre scopuri - trebuinte si aspiratii, daca oamenii sunt buni sau rai sau ce si cum este viata ideala si personalitatea ideala.

Indiferent de criteriile de evaluare, vom constata ca teoriile din prezentul curs sunt departe de a fi perfecte pentru ca ele satisfac numai partial aceste criterii de adecvare formala si de continut. Teoria ideala a personalitatii este de domeniul viitorului.

Concepte cheie

(aici astept sugestii)

Glosar

(si aici astept sugestii pentru termenii neclari)