TEORII ASUPRA INVATARII

Teoriile relativ la invatare se bazeaza pe analiza mecanismelor generale care stau la baza acestui proces. Astfel:

(a)   Behavioristii accentueaza importanta relatiei stimul - raspuns in invatare si reduc la minimum rolul procesarilor cognitive.

(b)  Cognitivistii acorda un rol major procesarilor informationale care au loc intre stimul si raspuns, punand astfel un accent mare pe ceea ce se intampla in "cutia neagra".

(c)   Teoria sociala a invatarii accentueaza rolul pe care il are in procesul de invatare experienta sociala a unei persoane.

O prima analiza a invatarii vizeaza mecanismele generale identificate de teoriile invatarii si impactul lor asupra procesului educational in ansamblu, iar al doilea nivel de analiza vizeaza invatarea pe domenii specifice, cu continuturile si mecanismele sale particulare.

Modul in care se conceptualizeaza mecanismul invatarii se repercuteaza asupra modului de predare si evaluare promovat. Modelul mental al profesorilor despre invatare ghideaza practica lor de predare si evaluare.

(a)   abordarea comportamentala studiaza, pe de o parte, rezultatul observabil al procesului de invatare (de exemplu, raspunsurile corecte/eronate pe care le ofera elevii la solicitarea profesorului), iar pe de alta parte, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca mediul de invatare astfel incat sa faciliteze producerea de raspunsuri asteptate. In scopul obtinerii de raspunsuri dezirabiule, profesorul ofera diverse intariri. Astfel, daca activitatea de invatare este vazuta in maniera behaviorista, adica se considera ca invatarea se realizeaza prin repetare si intarire a rezultatelor asteptate, procesul devine unul de transmitere-memorare de cunostinte, in care profesorul este cel care preda, prezinta, transmite cunostinte si creeaza conditiile pentru intarirea rezultatele asteptate, iar elevul le repeta pana la memorare;

(b) Daca invatarea este vazuta din perspectiva cognitivista, respectiv ca o activitate de procesare a informatiei, transformare si construire a sensului propriu al cunostintelor predate, actorii devin parteneri in invatare, profesorul avand un rol facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare.

Prin urmare, conceptia despre invatare contine, in mod implicit, si o conceptie despre modul in care trebuie sa se realizeze predarea, iar in functie de aceasta se aleg ulterior metodele utilizate atat in predare, cat si in evaluare. Repetate de la o generatie la alta, aceste teorii ghideaza intreaga practica de predare-invatare, chiar si atunci cand segmente importante ale lor s-au dovedit invalide.

Teoria behaviorista

Teoria behaviorista se bazeaza pe o abordare de tip asociationist. Mecanismul responsabil de producerea invatarii este, din aceasta perspectiva, asocierea repetata dintre stimul si raspuns. Invatarea se defineste ca o modificare in comportamentul observabil datorata exercitiului, respectiv intaririi diferentiate a legaturii dintre stimul si raspuns (situatie si comportament).

Legile invatarii prin asociere

Legea exercitiului - sugereaza ca taria legaturii dintre o situatie si un raspuns creste lent o data cu repetarea asocierii acestora. De asemenea, taria legaturii scade daca intr-un interval mai mare de timp nu mai apare asocierea celor doua componente (situatie si raspuns).

Legea efectului - taria legaturii dintre o situatie si un raspuns creste daca asocierea este urmata de o stare satisfacatoare si scade, daca asocierea este urmata de o stare nesatisfacatoare.

Aplicatii educationale imediate ale legilor invatarii asociative:

utilizarea repetitiei ca baza a cresterii tariei asocierilor dintre stimul si raspuns

utilizarea intaririlor

Educatia din perspectiva asociationista:

Predarea reprezinta o activitate de modelare a raspunsului elevului prin procedee cum ar fi: demonstratia, modelarea, intarirea raspunsului care aproximeaza cel mai bine raspunsul dorit (exista prin urmare un raspuns optim asteptat).

Sarcinile scolare sunt descompuse, iar curricula este construita secvential, astfel incat sa se asigure insusirea prerechizitelor inaintea trecerii la stadiul urmator.

Predarea este centrata pe profesor. Acesta are rol activ si directiv; mentine controlul asupra vitezei, succesiunii si continutului predat. Prin urmare nu putem vorbi de autoreglare in invatare, reglarea invatarii realizandu-se din exterior: profesor, context.

Modalitatea de instruire predominanta - predarea directa.

Limitari ale perspectivei behavioriste in educatie:

a)       limite practice:

predarea directa este eficienta doar in cazul cunostintelor factuale

instructia directa nu este eficienta in formarea deprinderilor cognitive superioare (gandirea critica, rezolvarea de probleme)

nu ofera flexibilitatea necesara pentru aplicarea cunostintelor in contexte noi

b)       limite teoretice:

nu ofera o explicatie satisfacatoare pentru mecanismele care stau la baza invatarii

O alta perspectiva asociationista o reprezinta invatarea sociala (Bandura, 1983). Aceasta abordare a invatarii pune la baza procesului de invatare mecanisme ca: modelarea (directa, indirecta, simbolica), facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament. Perspectiva invatarii sociale extinde behaviorismul centrandu-se pe influenta pe care observarea consecintelor comportamentelor celor din jur o are asupra comportamentului persoanei. Eficienta modelului depinde de: similaritatea perceputa (Schunk, 1987), competenta si statutul modelului.

Implicatiile acestei perspective asupra procesului educational se refera in special la intelegerea rolului de model al profesorului.

Teoria cognitiva

Perspectiva cognitiva are la baza teoria procesarii informatiei si reprezinta o perspectiva activa asupra invatarii. Conform teoriei procesarii informationale, procesul de invatare se refera la receptarea informatiei din mediu si utilizarea unor strategii cognitive pentru transferul acesteia din memoria de scurta durata in memoria de lunga durata. Aceste doua procese: atentia si utilizarea strategiilor constituie mecanismul fundamental al invatarii in teoria procesarii informatiei.

Capacitatile atentionale si strategice se dezvolta o data cu varsta, copiii devenind niste procesori de informatie mai eficienti. Aceste abilitati ii ajuta sa depaseasca limitarile impuse de registrul senzorial si memoria de scurta durata, astfel incat achizitia cunostintelor (declarative, procedurale si strategice) se realizeaza mai rapid si mai eficient (Byrnes, 2001).

Principalele aplicatii ale perspectivei cognitive in educatie:

accentuarea rolului activ al elevului in invatare - utilizarea de strategii de memorare. Aceste strategii pot fi simple, cum ar fi repetarea materialului (ceea ce presupune de cele mai multe ori o prelucrare superficiala) sau strategii complexe, de elaborare si organizare (insotite de o prelucrare de adancime).

importanta autoreglarii in invatare - (autoreglarea va face obiectul de studiu al modulului urmator)

intelegerea mai nuantata a diferentelor individuale. O eroare in rezolvarea unei sarcini poate sa se datoreze nu doar lipsei anumitor structuri cognitive (Piaget), ci unei varietati de factori: de la neatentie, capacitate redusa a ML (memoria de lucru), lipsa unor strategii eficiente de memorare, la capacitatea redusa de reactualizare, sau de monitorizare si control al invatarii.

rolul profesorului este de facilitare a invatarii prin:

organizarea materialului: scheme de organizare, modele conceptuale, modele ierarhice

elaborare: sugerarea unor analogii sau mnemotehnici.

implicarea activa a elevilor in sarcini autentice de invatare: problematizari, intrebari care solicita prelucrarea superioara a materialului, furnizare de exemple si aplicatii, testare a cunostintelor pe baza de proiecte.

Teoria constructivista

Curentul care a stat la baza acestei abordari a invatarii este postmodernismul. La nivelul constructivismului, curentul postmodernist aduce o modificare a ideii ca locusul cunostintelor se afla in interiorul persoanei. Invatarea si procesul de construire a sensului sunt procese sociale prin excelenta, la aceasta contribuind activitatile si instrumentele culturale, de la sistemele de simboluri, la limba si artefacte (Palincsar, 1998)

Invatarea are la baza interactiunea dintre procesele cognitive individuale si cele sociale (accentul fiind pus pe procesele sociale).

Mecanismele implicate sunt:

a)       conflictul sociocognitiv (bazat in mare parte pe teoria lui Piaget si a discipolilor).

Rolul interactiunilor sociale este doar de a genera conflictul cognitiv, care genereaza o stare de dezechilibru si forteaza individul sa-si modifice schemele existente.

Studii care investigheaza teoria conflictului sociocognitiv aduc o serie de nuantari. Bell et al. (1985) respectiv Forman & Kraker (1985) au demonstrat importanta participarii active si influenta statutului social in cadrul grupului asupra beneficiului pe care interactiunea cu copii de aceeasi varsta o are asupra invatarii. Ei trebuie sa fie activ antrenati in activitatea de rezolvare de probleme si sa existe o interactiune verbala intre ei. De asemenea, daca diferenta de expertiza este prea mare copiii tind sa preia solutia, fara sa o analizeze in mod critic, fara a participa la procesul de constructie.

Damon, 1984, arata ca natura modificarii pe care copiii trebuie sa o faca influenteaza, de asemenea, diferentiat modul in care ei beneficiaza de pe urma interactiunilor sociale - daca este o modificare de perspectiva, copiii beneficiaza mai mult de pe urma interactiunii cu copii de aceeasi varsta, in timp ce pentru dobandirea unei noi deprinderi este mai benefica interactiunea cu o persoana mai experimentata.

b)       co-constructia cunostintelor (internalizarea) (avand la baza teoria lui Vagotsky). Functionarea cognitiva individuala nu este derivata doar din interactiunea sociala, ci este un produs al acestei interactiuni:

dezvoltarea individuala si functionarea mentala superioara isi au originea in interactiunile sociale. Participarea la activitati comune de rezolvare de probleme duce la internalizarea efectelor activitatii comune astfel incat persoana acumuleaza noi strategii si cunostinte despre lume si cultura. In acest sens interactiunile productive sunt cele care orienteaza instructia spre nivelul de ZPD (zona proximei dezvoltari, Vagotsky, 1978).

Functionarea, atat in plan social, cat si individual, este mediata de simboluri (artefacte, semne, limba, mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care faciliteaza co-constructia cunostintelor si in acelasi timp sunt mijloace internalizate care vor sta la baza activitatilor individuale ulterioare de rezolvare de probleme.

Intelegerea relatiei complexe dintre aspectele individuale si cele sociale trebuie privita din perspectiva developmentala (filogenetica, culturala/antropologica, ontogenetica si microgenetica).

Dependenta invatarii de contextul sociocultural in care se desfasoara, separarea individului de influentele sociale este imposibila. In acest sens scoala trebuie privita ca un sistem cultural, iar scolarizarea ca un proces cultural (de culturalizare), in care elevii si profesorii construiesc si isi integreaza cultura scolii (Matusov, 1997).

Educatia din perspectiva socio-constructivista:

Conceperea scolilor sub forma unor comunitati de invatare (Brown, Campione, 1994), in care responsabilitatea pentru invatare este individuala, dar ea se realizeaza practic prin participare la rezolvarea in grup a sarcinilor, prin interactiune, negociere si colaborare (Billet, 1995).

Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luand in considerare influenta sociala, spre deosebire de evaluarea traditionala care incerca sa reduca la minim, prin practicile utilizate, contributia sociala la determinarea produselor invatarii.

Scoala este sensibila la diferentele culturale ale elevilor (o scoala pentru toti elevii). Explicatii socioculturale ale ineficientei scolii in a raspunde necesitatilor elevilor: a) discontinuitatea dintre culturi (valori, atitudini, convingeri) intre casa si scoala, b) diferente de comunicare, c) interiorizarea stereotipurilor negative de catre o minoritate si conceptualizarea scolii ca un teren al opozitiei si rezistentei, d) probleme de relationare, cum ar fi esecul de construire a increderii intre profesor si elev.

1.4. Teoria invatarii autoreglate

Invatarea autoreglata reprezinta o sinteza a mai multor factori - motivationali, strategici si de autocontrol ai performantei. Acest tip de invatare incerca sa ofere explicatii la doua probleme majore: prima este legata de resursele motivationale ale elevilor pentru invatare, iar cea de-a doua vizeaza comportamentele specifice in care se concretizeaza invatarea individuala a elevilor. Pentru a facilita realizarea efectiva a acestui lucru profesorul trebuie sa identifice elementele invatarii independente a elevului pornind de la intelegerea modului in care elevul se percepe pe sine in relatie cu sarcinile scolare. Aceasta abordare strategica a invatarii se distinge de abordarile precedente, prin faptul ca muta accentul analizei educationale de pe continuturile achizitionate de catre elevi pe strategiile initiate de catre acestia pentru a-si imbunatati performantele invatarii.

Studiile au aratat ca invatarea procesului de autoreglare de catre elevi le sporeste atat performantele cat si acuratetea perceptiei autoeficacitatii. Pentru a explica relatia dintre procesele de invatare si motivatie, precum si rolul lor in domeniul autoreglarii scolare, este prezentat un model conceptual in Tabelul 2, care pune in evidenta sase dimensiuni psihologice cheie.

Invatarea auto-reglata este un proces activ si constructiv prin care elevii isi stabilesc scopuri ale invatarii in functie de care isi monitorizeaza, regleaza si controleaza activitatea cognitiva, motivatia si comportamentul. Toate aceste procese sunt constranse de caracteristicile contextului fizic si ale mediului social. Rolul activitatilor de auto-reglare este de a media relatia dintre individ si context (Pintrich, 2000b).

Cercetatorii in domeniul invatarii autoreglate considera invatarea ca un proces multidimensional ce implica componente personale (cognitive si emotionale), comportamentale si contextuale ( Zimmerman, 1989).

Invatarea auto-reglata poate fi considerata ca o interactiune intre abilitatile individului si orientarea motivationala a acestuia (Garcia, 1995). Abilitatile vizeaza utilizarea de catre elevi a diferitelor strategii cognitive, metacognitive, iar orientarea motivationala se refera la scopuri, valori si asteptari. Optiunea pentru o strategie sau alta de solutionare a unor probleme, indiferent daca implica cognitia, metacognitia, sau motivatia, depinde de asteptarile si convingerile elevului, de valorile si scopurile lui legate de studiu.

1.4.1. Asumptii ale teoriilor privind invatarea autoregalata

Baza teoretica pentru dezvoltarea modelului invatarii autoreglate o reprezinta teoria cognitiei sociale (Bandura, 1986). Pe baza acestui model putem afirma ca autoreglarea nu reprezinta doar o abilitate, ci vizeaza si cunoasterea si reflectarea asupra mijloacelor personale necesare realizarii acelei abilitati in contexte diferite (Zimmerman, 2000).

Auto-reglarea se deruleaza ca un proces ciclic, pentru ca feed-back-ul pe care il are elevul de la o performanta anterioara e utilizat pentru a face modificari in actiunile ulterioare. Aceste ajustari continue sunt necesare intrucat factorii personali, comportamentali si ambientali se modifica in mod constant in timpul procesului de invatare. De aici rezulta necesitatea observarii si monitorizarii continue a acestor factori in relatie cu performanta.

Pot fi identificate cateva asumptii comune ale teoriilor privind invatarea auto-reglata (Pintrich, 2000):

(a) natura activa, constructiva a invatarii. Ca atare, elevul nu este doar un receptor pasiv de informatie ci construieste in mod activ sensurile materialelor studiate.

(b) rolul autocontrolului in invatare. Modelul ivatarii autoreglate considera ca elevii au capacitatea de a-si monitoriza, controla si autoregla anumite aspecte ale: comportamentului lor, modului de operare, motivatiei, precum si unele caracteristici ale mediului lor.

(c) raportarea la un criteriu standard. Prin raportarea la acest criteriu elevul poate decide daca un proces poate sa continue sau trebuie facuta o schimbare in derularea acestuia.

(d) invatarea autoreglata mediaza interactiunea dintre caracteristicile personale, contextuale si realizarea propriu-zisa a performantei.