Sociologia si sistemul stiintelor

Sociologia si sistemul stiintelor

Primul sociolog care a incercat sa incadreze sociologia in ansamblul stiintelor fundamentale a fost A. Comte. In viziunea lui, exista trei categorii de stiinte : primare, intermediare si de completare si ordonare. Sociologia ocupa un loc onorabil in cadrul stiintelor primare, dupa biologie si un loc preferential in raport cu stiintele socio-umane. Aceasta clasificare este rezultatul firesc al intelegerii sociologiei ca “regina a stiintelor”, ca stiinta a societatii “ca totalitate”.

Aceeasi perspectva integratoare este impartasita si de Mill, Durkheim, Mauss s.a. Mill defineste sociologia ca integrare a stiintelor sociale in timp ce E. Durkheim sustine ca sociologia nu poate fi decat sistemul sau corpusul stiintelor sociale. Tot pe aceeasi linie Mauss identifica obiectul sociologiei in analiza “fenomenelor sociale totale”.

Printre sociologii romani care se inscriu in aceeasi viziune se numara si Traian Herseni. El clasifica stiintele in doua mari categorii : naturale si sociale. Spre deosebire de stiintele naturale, care se ocupa de studiul materiei anorganice, organice etc., sociologia studiaza societatea. Sociologia se inscrie, deci, in ansamblul stiintelor sociale, intre ele existind numeroase puncte comune dar si elemente de distinctie.

Pentru sociologie este caracteristic faptul ca, in general, ea se preocupa de societate ca intreg, ca totalitate, adica de realitatea sociala in toata complexitatea ei. Celelalte stiinte sociale izoleaza de regula unele aspecte sau componente ale societatii (economia, politica, dreptul, morala, religia, arta, stiinta etc.) si le studiaza in structurile, mecanismele si legitatile lor specifice sau, cazul istoriei, geografiei, folcloristicii etc., se orienteaza preponderent spre concret, spre individual si unic”.7

A. Comte sesizeaza ca matemaica este stiinta cea mai veche iar sociologia cea mai recenta, fapt ce explica impreciziile si incertitudinile ei. In clasificarea stiintelor realizata de sociologul pozitivist H. Spencer, sociologia ocupa un loc modest. Spencer sustine ca sociologia se multumeste cu studiul socialului in manifestarile lui concrete, fiind “stiinta” doar a unei parti a socialului si nu a socialului ca totalitate. El imparte stiintele dupa un criteriu logic, in abstracte (logica si matematica), abstract-concrete (mecanica, fizica, chimia) si concrete (astronomia, geologia, biologia, psihologia, sociologia). Putem conchide, deci, ca “Spencer a redus sociologia la studiul socialului sub manifestarea lui concreta, contestandu-i in acest fel orice pretentii de abordare a generalului”.8

In istoria sociologiei, intalnim si o alta perspectiva a intelegerii obiectului sociologiei si a raporturilor ei cu celelalte stiinte sociale. Conform acestei perspective sociologia este in acelasi timp si stiinta a totalitatii, si stiinta a diferitelor componente ale socialului.

Pornind de la aceasta dubla semnificatie a obiectului sociologiei, sociologul francez M. Duverger sustine ca exista doua posiblitati de clasificare a stiintelor sociale : a) una verticala, ce are drept criteriu studierea diverselor aspecte ale vietii sociale in interiorul unuia si aceluiasi grup (demografie, economie, sociologie religioasa, stiinta politica, sociologia dreptului, estetica etc.) si b) una orizontala, care se refera la acele stiinte sociale care studiaza diverse categorii de grupuri sociale (etnografia, istoria, antropologia, sociologia generala etc.). Din sociologia generala. 9

Putem concluziona ca sociologia este o stiinta sociala care intra intr-o multime de conexiuni cu toate celelalte stiinte sociale. Multitudinea perspectivelor de studiere a socialului si a interrelatiilor dintre sociologie si celelalte stiinte sociale sunt sugestiv prezentate de sociologul S. Jonas in schema de mai jos : 10

2

4 lingvistica 6

antropol. psihologie

si etnolog. 1

5 sociologie 7

economie istorie

3

geografie

umana

In istoria sociologiei exista doua mari pozitii in privinta raportului care exista intre sociologie si celelalte stiinte sociale. Un prim punct de vedere sustine distinctia absoluta dintre ele, sociologia studiind formele sociale ale activitatii umane (caracteristicile generale ale relatiilor sociale, grupurilor), in timp ce stiintele sociale particulare (politologie, stiintele economice etc.) au ca obiect diferitele continuturi ale activitatii umane.

Celalalt punct de vedere, in opozitie cu primul, considera ca distinctia dintre sociologie si celelalte stiinte sociale este relativa si istorica. In aceasta perspectiva, sociologia este atat o stiinta a formelor sociale cat si a societatii ca sistem si a subsistemelor care o compun si interrelatiilor dintre ele. Cu alte cuvinte, sociologia are o pozitie privilegiata in rapot cu stiintele sociale, fiind structurata pe mai multe nivele : a) o teorie generala a socialului (teorie a organizarii sociale), in cadrul careia fenomenele sociale sunt tratate doar sub aspectul prima categorie fac parte sociologiile de ramura si din cea de a doua, caracteristicilor lor sociale facandu-se abstractie de continutul lor concret (politic, economic, juridic) ; b) o teorie a societatii globale (macrosociologia, in care sunt vizate marile tipuri de societate). Cercetarea macrosociologica isi aduce o contributie considerabila la intelegerea fiecarui subsistem social, a fiecarui fenomen social ; c) o teorie a a componenetelor, subsistemelor societatii globale, atat in calitatea lor de fenomene social cat si in aceea de subsisteme ale sistemului social global (sociologii de ramura ca spre exemplu, sociologia industriala, sociologia familiei, sociologia economica etc.).

M. Achim surprinde complexitatea conexiunilor dintre stiintele socio-umane in schema urmatoare (vezi pagina 21).

Sociologie si psihologie. Roger Bastide in Tratat de sociologie (1962),¹¹ constata ca initial raportul dintre psihologie si sociologie a fost gandit prin prisma raportului dintre constiinta individuala si determinarile sociale (dintre individ si societate). Aparitia ideii de «constiinta colectiva» in sociologie a generat punerea problemei in noi termeni, aruncand in desuetudine viziunea anterioara.

Din pacate, insa, constiinta colectiva era inteleasa ca o realitate exterioara, straina omului, transcendenta ce juca un rol important in modelarea lui . Cu acest inteles, ea nu a mai putut duce la colaborarea psihologiei cu sociologia, ci la accentuarea conflictului. Psihologia nu putea accepta ideea unei constiinte colective transcendente. Conflictul intre cele doua stiinte a imbracat in timp doua forme :

a)           Teoriile psihologizante, care proclama rolul determinant al individului in grup si care contesta rolul societatii ca realitate de sine statatoare (G. Tarde, G. Simmel). Astfel, Gabriel Tarde precizeaza ca la baza formarii si mentinerii

UNIVERSALUL : FILOSOFIE SOCIALA

SOCIOLOGIILE PARTICULARE:

a) SOCIOLOGIE - ale actiunilor sociale

GENERALA - ale unor probleme comune mai multor

(Particularul “cel actiuni sociale

mai condensat”) - ale unitatilor socio-spatiale -STIINTELE ECONO-

MICE

STIINTELE SOCIALE - STIINTELE POLITICE

(pe tipuri de actiuni -STIINTELE DREPTULUI

sociale) etc.

-STIINTA GENERALA

METASTIINTE A SISTEMELOR

SOCIALE - DECIZIOLOGIA

(despre elemente comune - AXIOLOGIA

tipurilor de actiuni sociale) - STIINTA CONDUCERII

etc.

b) STIINTELE STIINTELE ISTORICE - ISTORIILE ACTIU-

SOCIO- NILOR SOCIALE

UMANE - ISTORIILE FACTO-

(Particularul RULUI UMAN

“particulari- - ISTORIILE PARTI-

zat) LOR LOR

II.PARTICU-

LARUL               STIINTELE SOCIAL - ANTROPOLOGIE

ECOLOGICE SOCIALA

(ale dimensiunii spatiale - STUDII AREALE

proprii actiunii sociale

si factorului uman)

- STIINTELE

FACTORULUI UMAN

COLECTIV (DEMOGRA

FIE SOCIALA;

PSIHOLOGIE

SOCIALA; SOCIO-

LINGVISTICA; STIINTA

STIINTELE UMANE PROBLEMELOR SOCI-

(ale factorului uman) ALE ; STIINTA RELA-

TIILOR UMANE etc.

-STIINTELE FACTO-

RULUI UMAN INDIVI-

DUAL (PSIHOLOGIE;

NEURO-PSIHOLOGIE;

ANTROPOLOGIE

UMANA etc.

c) INVESTIGATIILE SOCIOLOIE CONCRETA

CONCRETE

(Particularul “cel mai STIINTELE CONCRETE

apropiat de singular) SOCIO-UMANE

III. SINGULARUL

grupului social sta imitatia, respectiv contagiunea mentala de la individ la individ, aceasta fiind de aceeasi natura cu sugestia hipnotica. Accentul pe care sociologul francez il pune pe factorii psihologici, in explicarea realitatii sociale este evident : faptele sociale sunt in primul rand, psihice.

b) Teoriile sociologizante care acorda societatii o putere absoluta in explicarea conduitelor umane, care incarca explicarea elementelor, subsistemelor, exclusiv prin ansamblu (sistem).

Sociologismul caracterizeaza conceptia sociologica a lui E. Durkheim si a discipolilor sai : Marcel Mauss, Paul Fauconnet, Robert Hertz etc. In viziunea lor, la baza ordinii lumii sta ansamblul reprezentarilor colective, un fel de “constiinta a constiintelor” care, ca sinteza, isi pierde caracterul psihic si devine o realitate supraorganica (preexistenta constiintelor individuale).

Multi sociologi considera ca deviza sociologismului a fost lansata de Durkheim atunci cand a afirmat ca “orice fapt social isi are cauza intotdeauna intr-un fapt social”.

Cel care a sesizat exagerarile celor doua pozitii mai sus prezentate si care a incercat sa le depaseasca a fost Georges Gurvitch. El prezinta raportul dintre cele doua stiinte sub forma a doua cercuri care se intretaie si al caror domeniu comun se largeste continuu in detrimentul partilor exterioare.

In planul practicii, confruntarea dintre cele doua stiinte are cel putin doua urmari demne de luat in seama.

O prima consecinta, consta in faptul ca sociologia contesta pretentiile psihologilor de a elabora o psihologie generala si abstracta in cadrul careia toate formele sociale ar avea ca element comun natura umana. Sociologia avertizeaza psihologia experimentala si psihologia fiziologica ca, incercand sa surprinda legile generale ale perceptiei, memoriei, activitatii “ risca sa generalizeze ceea ce nu este valabil decat in interiorul unei singure civilizatii sau al unui moment al duratei istorice”. 12 Ori testele, experimentele de laborator poarta amprenta culturii in cadrul careia au fost concepute si sunt relevante doar pentru aceasta. Sociologii sustin ca experientele de laborator nu surprind legi, ci doar conduite si ca ideea de “fenomen psihologic total” este o retorie atata timp cat organismul uman, psihicul individual si societatea se afla intr-o conexiune indisolubila.

Cea de a doua consecinta o reprezinta complementaritatea in care se afla cele doua stiinte. Sociologii se vad nevoiti sa puna intrebari psihologilor, sa se inspire si sa utilizeze rezultatele cercetarii psihologice pentru a putea completa si aprofunda analiza fenomenului social. De exemplu, Marcel Mauss pentru a sesiza si explica mai bine fenomenul social al magiei, avea nevoie de o psihologie a asteptarii (de care nu a putut beneficia, insa, la acea data). Psihologul, la randul lui, daca nu vrea sa ramana cantonat in abstract, daca nu se multumeste cu explicatii partiale si jumatati de adevaruri, trebuie sa puna intrebari sociologilor, sa faca apel la cercetarea sociologica. Putem spune ca raportul de complementaritate dintre cele doua discipline are o conotatie pozitiva : sociologia furnizeaza date, informatii psihologiei, ajutand-o sa evolueze ca stiinta si invers. (Raportul dintre psihanaliza si sociologie este tipic in aceasta privinta).

Desi atat de necesara, realizarea analizei societatii, atat din perspectiva sociologica cat si psihologica, nu este tocmai usoara. Sunt situatii in care cercetatorii se vad obligati sa opteze intre o metoda sociologica si una psihologica sau cel putin sa acorde prioritate uneia dintre ele. Astfel, asa cum sesizeaza R. Bastide atunci cand studiem societatile stabile “cristalizate, rigide” (sau cu atat mai mult societati disparute), socialul este mai accesibil si de aceea devine recomandabila utilizara metodei sociologice. Cand, dimpotriva, ne aflam in fata unei societati in restructurare, in tranzitie, psihicul colectiv si individual este mai accesibil decat socialul, “ de vreme ce socialul este pe care de a se schimba si psihicul ne arata limitele evolutiei si obstacolele intalnite”, impunandu-se in acest caz utilizarea prioritara a metodei psihologice.

Mauss preciza ca intersectarea tot mai ampla a celor doua discipline face ca, pe langa conceptele specifice, ele sa utilizeze din ce in istorice” .¹² Ori testele, experimentele de laborator poarta amprenta ce mai mult un limbaj comun, fapt ce ridica o noua si serioasa problema : dau ele acelasi sens termenilor comuni? Nu cumva pot apare confuzii (pentru moment, insurmontabile), in detrimentul amandorura?

Se observa ca unul si acelasi concept, ca spre exemplu, cel de personalitate, este utilizat de filosofie, de psihologie si de sociologie doar unghiul din care este abordat difera. Astfel, filosofia are in vedere “esenta umana”, omul “in ultima instanta”. In psihologie, se vorbeste despre “persoana”, “personaj”, “personalitate” si de tulburarile de personalitate. In sociologie , se utilizeaza frecvent termenul de “personalitate sociala”, accentuandu-se importanta elementelor sociogene din structura intima a omului : interiorizarea normelor si a valorilor in procesul socializarii, insusirea modelului cultural, formarea idelurilor, dezvoltarea constiintei. De asemenea, in sociologie (..) are o larga circulatie termenul de “personalitate de baza” definit de A. Kardiner ca “ acea configuratie a personalitatii, care este impartasita de majoritatea membrilor societatii ca rezultat al experientelor timpurii pe care ei le au in comun” .13

Daca restrangem analiza la raportul dintre psihologia sociala si sociologie, constatam ca asemanarile sunt si mai frapante iar punctele comune si mai numeroase, fara insa ca ele sa-si piarda complet specificul, identitatea stiintifica, fara sa se “topeasca una in cealalta. Si una si cealalta au ca obiect de studiu raporturile dintre indivizi, dintre indivizi si grupuri etc. Psihologia sociala este, insa, un domeniu interdisciplinar de cunoastere stiintifica a interactiunii comportamentelor si proceselor psihice umane. Ca domeniu interdisciplinar, ea integreaza contributiile teoretice si metodologice atat ale psihologiei cat si ale psihologiei ca si ale altor stiinte sociale (ex. antropologia) “concentrandu-se sistematic pe interactiunile umane si fundamentele psihologice ale acestora”.14

F.H.Allport, in Social Psychology (1924) aprecia ca psihologia sociala are ca obiect ,,studiul relatiilor reale sau imaginare dintre persoane intr-un context social dat, in masura in care aceste relatii afecteaza persoanele implicate in situatiile respective”.

Luand ca referinta aceasta definitie, observam ca psihologia sociala, spre deosebire de sociologie, manifesta interes atat pentru relatiile interpersonale reale, cat si pentru cele imaginare. Constatam, de asemenea, ca relatiile sociale in sine nu prezinta interes pentru psihologia sociala, asa cum prezinta ele pentru sociologie. Ele devin obiect de studiu pentru psihologie doar in masura in care afecteaza persoanele aflate in respectivele interactiuni.

Pe de alta parte, exista fenomene si procese sociale care – ca obiect de studiu – revin in mod exclusiv sociologiei, nefiind revendicate nici de psihologia sociala, nici de vreo alta stiinta sociala, cum ar fi de exemplu, stratificarea si mobilitatea sociala.

Chiar si atunci cand obiectele de studiu ale celor doua discipline se intrepatrund, unele diferente continua sa existe : in timp ce psihologia sociala se concentreaza mai mult pe analiza microgrupurilor si a conduitelor persoanelor in cadrul grupului, sociologia este mai interesata de grupurile mari si medii si abia apoi de cele mici si de influentele lor asupra indivizilor care le compun. Sociologia se apleaca mai mult asupra factorilor sociali ai grupuirilor, in timp ce psihologia sociala se apleaca asupra factorilor psihici.

Psihanaliza si sociologie. Psihanaliza (numita si “psihologie abisala”) este perceputa astazi atat ca “teorie a structurii si dezvoltarii personalitatii umane, cat si ca metoda de psihoterapie, elaborata pentru tratamentul nevrozelor”.15 Ea a influentat evolutia sociologiei, antropologiei, psihologiei. Unele din temele abordate de S. Freud prezinta mare inters si pentru sociolog. Astfel, complexul lui Oedip, prin universalitatea lui, poate constitui un model pentru clarificarea unor notiuni ca : “interzis”, “culpabilitate”, “civilizatie”. De asemenea, F. H. Allport, in “Social Psychology” (1924), aprecia ca conflictul dintre Eros si Thanatos (impulsurile universale care modeleaza comportamentul uman) ofera explicatii cu privire la fenomenel sociale paradoxale sau paroxistice.

Dezvoltarile contemporane ale psihanalizei au adus teme noi in spatiul cercetarilor stiintifice, care merita sa fie retinute si valorificate si de sociologi (ex., studiul influentelor inconstientului asupra activitatilor creative si a relatiilor sociale).

Unii psihanalisti au facilitat transbordarea procedeelor specifice psihanalizei dinspre psihicul individual spre mediul cultural (care socializeaza individul). Astfel, dupa ce antropologul B. Malinowski a descoperit ca societatilor primitive din Melanezia le este strain complexul lui Oedip, K. Horney incurajat de aceasta descoperire, sustine ideea ca fiecarui tip de societate (cultura) ii corespunde un tip specific de matrice a nevrozelor.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, teoriile psihanalizei au fost utilizate din ce in ce mai mult in explicarea profilului si vietii societatilor. Pentru explicarea principalelor simptome ale civilizatiei contemporane, H. Marcuse, Erich Fromm, Th. Adorno au elaborat teorii de esenta psihanalitica. Astfel, H. Marcuse incercand sa explice psihanalitic problema alienarii individului in “societatea de consum”, conchide ca o astfel de societate nu il elibereaza pe om, ci, dimpotriva, il constrange sa-si reprime toate nevoile ca si mijloacele de a si le satisface.

Nu intotdeauna psihanaliza a fost corect utilizata in explicarea socialului. Asa, de exemplu, dupa cercetarile efectuate de Freud numerosi etnografi si sociologi au utilizat psihanaliza ca instrument de cercetare considerand-o “cheia ce le deschidea portile simbolismului social”. Acest lucru nu trebuie sa impieteze asupra utilizarii ei legitime spre beneficuil deopotriva a tuturor stiintelor sociale.

Sociologie si antropologie. Din punct de vedere etimologic, termenul de antropologie vine din limba greaca (anthropos, “om” + logos, “cuvant”, “vorbire”) avand semnificatia de discurs despre om. antropologie este utilizat in 1501 de Magnus Hundt intr-o lucrare de anatomie si fiziologie. In 1798, Kant considera ca antropologia este posibila din doua perspective : una fiziologica (ce-si propunea sa studieze ceea ce natura face din om) si alta practica (obiectul ei fiind ceea ce omul face din sine insusi).

Astazi cuvantul este folosit in doua sensuri. In sens impresionist, speculativ ea desemneaza tot ceea ce refera la om sau are ca finalitate omul. In sens riguros stiintific, antropologia este o stiinta complexa a omului, cu o larga sfera de cuprindere vizand atat structura cat si comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ, ca grup, ca specie). In conformitate cu cele doua dimensiuni fundamentale ale fiintei umane : natura si cultura, antropologia generala cuprinde doua ramuri principale : antropologia fizica si antropologia culturala. Pana la mijlocului secolului XX, Marea Britanie si S.U.A. au dezvoltat o antropologie culturala, in timp ce Europa continentala a fost preocupata de antropologia fizica si i-a acordat un inteles sinonim cu cel de etnologie. In acest ultim inteles, antropologia s-a constitutit in stransa legatura cu sociologia. Primele cercetari antropologice realizate de L.H. Morgan, E.B. Tylor, J.J. Bachofen (1860-1870) sunt contemporane cu cercetarile sociologice efectuate de F. Le Play, K. Marx, H. Spencer etc. Pentru sociologii francezi, antropologia (etnologia) este tot un fel de sociologie care studiaza, insa, societatile trecute si disparute. F. Boas subliniaza faptul ca sociologia, atunci cand studiaza societatile actuale are nevoie de rezultatele cercetarii etnologice ca sa poata explica, cum au ajuns lucrurile sa fie ceea ce sunt”. Altfel spus, in timp ce cercetarile antropologice mai sus amintite au avut ca obiect de studiu societatile relativ omogene si reduse ca marime, catalogate ca primitive (nu cunosteau scrierea), cercetarile sociologice din acea vreme studiau, dimpotriva, societatile complexe, eterogene, considerate moderne, civilizate.

Sociologia si etnologia folosesc fiecare in maniera proprie un corp comun de metode, cum ar fi : documentarea, observatia, tehnica monografica etc. Pe de alta parte, insa, obiectivele sociologiei par mai Intr-o aceptiune apropiata de cea moderna, stiintifica, termenul clare, mai evidente decat ale etnologiei. In timp ce etnologia permite realizarea unor inventare descriptive complete ale culturilor de mici dimensiuni, sociologia studiaza doar un esantion reprezentativ dintr-un ansamblu vast.

Desi uneori subapreciata, etnologia, asa cum remarca R. Vulcanescu (1970) “ nu este indiferenta fata de nimic” si este de folos oricarei stiinte socioumane.

In aceasta ordine de idei constatam ca si astazi exista teoreticieni care considera ca termenii de antropologie culturala, etnologie si etnografie sunt intersanjabili, opunandu-se celor care gasesc ca nejustificata aceasta echivalenta terminologica. Printre sociologii care au manifestat interes pentru stabilirea conexiunilor dintre sociologie si antropologie se afla si Traian Herseni. In incercarea de a clarifica raportul dintre cele doua stiinte, sociologul roman facea urmatoarea asertiune : “antropologia pune accentul mai mult pe om, este este de fapt «stiinta omului», pe cand sociologia, tot mai preponderent, se vrea mai mult stiinta colectivitatilor umane, a aspiratiilor sau societatilor omenesti. Ele studiaza in fond aceeasi realitate umana, sub doua aspecte diferite, aspectul uman si aspectul socio-cultural, dar tot uman. Pe de alta parte, antropologia culturala se ocupa mai mult de cultura decat de societate, mergand, prin unii reprezentanti ai ei, pana la a se confunda cu culturologia”.16

Sociologia si istoria. In viziunea lui Fernand Braudel, istoria si sociologia sunt doua stiinte care se intalnesc si, mai mult decat atat, ele se identifica chiar “constituind o singura aventura a spiritului”. Ele constituie “singurele stiinte globale susceptibile de a-si extinde curiozitatea asupra oricarui aspect al socialului”.¹⁷

Istoria, in sens de istoriografie, relateaza intamplari, fapte ale sau culese prin viu grai de la martori si au fost inregistrate in documente scrise (sau de alt gen). In timp ce istoria apare odata cu scrierea, odata cu primele regate, sociologia este o stiinta care apare relativ recent (secolul XIX).

Multi teoreticieni sustin ca istoria se ocupa de individual, concret, de aspectele unice, irepetabile ale fenomenelor in opozitie cu sociologia care este interesata de general, de ceea ce este constant, repetabil, comun diferitelor fenomene sociale.

Desi nu este impotriva acestui punct de vedere, considerand ca ar avea un oarecare temei, Traian Herseni il abordeaza intr-o maniera mai nuantata. El considera ca aceasta distinctie are caracter relativ deoarece azi istoria a inceput “sa se dezvolte in sensul unor generalizari ale fenomenelor istorice” iar sociologia “dezvolta cercetari tot mai ample cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia, sociologia monografica etc.)”.18 Tot ceea ce se poate afirma – conchide T. Herseni – este ca tendinta predominanta a istoriei este spre individual, spre particularizare (ea este, cum s-a spus, o stiinta ideografica), pe cand sociologia nazuieste spre universal, spre generalizare (ea este o stiinta nomotetica)”.¹⁹

Acelasi autor se delimiteaza si de punctele de vedere care sustin ca sociologia este o stiinta a prezentului in timp ce istoria se dedica exclusiv trecutului. Argumentele lui sunt ca, pe de o parte, se poate vorbi si despre o istorie a evenimentelor prezente, in curs de desfasurare, iar pe de alta parte, sociologia nu se rezumta la cercetarea prezentului, ea dezvoltand chiar si o ramura de factura istorica, respectiv, sociologia istorica.

Istoria furnizeaza sociologiei un important material faptic si o ajuta sa inteleaga atat originea fenomenelor sociale, pe care le studiaza, cat si dinamica acestora. Mai mult decat atat, sociologia foloseste uneori termeni, metode, exemple provenite din istorie. La randul ei, istoria emite “generalizari analitice” (de factura sociologica), utilizeaza diverse unor regi, popoare, referitoare la trecut. Acestea au fost traite de istorici metode sociologice in investigarea evenimentelor istorice (asa cum ar fi,de exemplu, metoda studiului de caz).

Istoria si sociologia se aseamana si prin faptul ca analizeaza fenomenele sociale in mod critic si selectiv. Istoria, insa, urmarind exclusiv succesiunea evenimentelor si descrierea acestora are, in principal, o functie teoretica, informativa. Sociologia (desi se poate opri si la nivel descriptiv), de cele mai multe ori ajunge la explicatii si in anumite cazuri, poate oferi chiar si solutii, fapte ce ne indreptatesc sa sustinem ca ea are, in principl, o functie explicativ-aplicativa.

In incheiere, trebuie sa precizam ca natura circumstantelor fac din faptul social un fapt istoric sau un fapt sociologic. Pentru ca un fapt social sa devina istoric, el trebuie sa aiba o importanta deosebita in epoca, sa constituie un eveniment reprezentativ pentru respectiva epoca. Pentru ca faptul social sa devina sociologic, el trebuie sa se caracterizeze prin repetabilitate, constanta, generalitate. In acelasi timp, insa, faptul sociologic poate fi abordat istoric iar faptul istoric poate fi tratat din punct de vedere sociologic.

Sociologia si economia La inceputurile ei, sociologia a incercat sa includa in interiorul ei si probleme de economie politica. Ca stiinta in sine, economia politica era renegata. A. Comte acuza economia politica abstracta de “sterilitate”, de incapacitatea de a studia “pozitiv” fenomenele sociale, aflate intr-o profunda conexiune. Pe de alta parte, Stuart Mill, filosof si economist contemporan cu “parintele” sociologiei, sustinea existenta unei opozitii metodologice intre sociologie si economie si a imposibilitatii reconcilierii lor, prima fiind o stiinta generala a societatii, cealalta studiind doar un domeniu al socialului si inregistrand progrese remarcabile.

In secolul XX, economia se caracterizeaza printr-o tendinta de largire a domeniului sau de analiza. In acest sens, F. Perroux (1955) definea economia ca “o cunoastere stiintific controlata, care analizeaza si reduce tensiunile dintre oameni” si precizeaza totodata, ca aceste tuturor energiilor cosmice in serviciul tuturor energiilor, care merita sa fie numite umane. Necesitatea extinderii orizontului analizei economiei este sesizata si de F.A. Hayek, atunci cand sustine ca “un economist trebuie sa inteleaga logica intregii societati, altfel el nu poate fi un mare economist si, mai mult decat atat, el risca sa devina daunator, chiar periculos”.

Astazi, numeroase metode si tehnici de cercetare sunt utilizate deopotriva de sociologi si economisti (experimentul, testul sociometric, sondajul de opinie, etc.), fapt ce demonstreaza caducitatea opozitiei metodologice (dintre cele doua discipline) sustinute de S. Mill. De altfel, sociologii clasici germani G. Simmel si M. Weber sugerau ca si sociologii pot invata lectii de metoda de la economisti.

Conexiunea dintre economie si sociologie se reflecta si in faptul ca multi sociologi sunt si economisti in acelasi timp (ex. V. Pareto, K. Marx etc.). Pe de alta parte, domeniul economic reprezinta un subsistem important al societatii si, de aceea, cercetarea sociologica nu-l poate ignora. Chiar si aparitia sociologiei este legata de necesitatea solutionarii problemelor economice si sociale create de industrializare (somaj, inflatie, crize economice etc.). La randul ei, cercetarea economica ofera sociologului informatii utile despre fenomenele economice, evolutia, consecintele, implicatiile lor sociale.

Activitatea economica face, in principal, obiectul sociologiei economice si a subramurilor sale : sociologia industriala, agrara, comerciala, financiara etc.

Acest fapt nu inseamna, insa, ca obiectul celor doua discipline se confunda. Obiectul sociologiei il constituie socialul si doar in particular economicul iar scopurile celor doua stiinte sunt diferite. Pe de alta parte, extrapolarea modelului clasic al lui homo oeconomicus la analiza tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea comportamentului persoanei de o rationalizare definita in mod strict”), este nepermisa si eronata. Incercarile economistilor de a aplica acest model in cazul divorturilor, casatoriei sau crimei au condus la rezultate discutabile, deoarece in destule cazuri indivizii s-au aflat in imposibilitatea de a stapani prin proceduri rationale complexitatea faptelor sociale.