TRAGEDIA GREACA

Nasterea tragediei antice grecesti

Modul in care a aparut tragedia ne este necunoscut, insa stim ca grecii insisi pastrau amintirea ca ar fi fost de origine traca. Arheologii din zilele noastre, bazandu-se pe noi descoperiri si chiar pe marturii textuale, afirma ca tragedia este un rod al sincretismului petrecut la sfarsitul mileniului al doilea i.H.

In Poetica sa, Aristotel sustine ca tragedia s-a nascut (cel putin la Atena) din ditirambi, cantece inchinate lui Dionysos, zeu venerat ca ocotitor al viilor, livezilor si ogoarelor roditoare, dar si al fertilitatii tuturor fiintelor. Ditirambii era interpretati de un cor dansand in jurul unui altar al zeului; la serbarile lui Dionysos, dupa ritualurile ceremoniale menite sa obtina din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri cu cantece si dansuri.

Coristii, purtand masti de tap (tragos), infatisau fapturi legendare (sileni si satiri, prietenii lui Dionysos). Condus de un corifeu, ei intonau imnuri de lauda, intrerupte de naratiunea unor episoade din viata zeului. Considerat a fi samburele din care s-a nascut tragedia, corul reprezenta "vocea poetului" sau glasul constiintei cetatenesti a publicului. Prin cuvintele sale (uneori recitate, alteori cantate), dadea explicatii asupra antecedentelor sau asupra faptelor ce urmau sa se desfasoare pe scena, fiind un fel de "actor colectiv" care, prin interventii si dansuri pantomimice de mare expresivitate, sporea frumusetea, grandoarea si dramatismul spectacolului.      

Apoi corul s-a impartit in doua semicoruri cantand alternativ, in frunte cu doi corifei, care-si dadeau resplica unul altuia. In momentul cand unul din coristi a raspuns corului si corifeilor prin cuvinte atribuite zeului, ca si cand el insusi ar fi fost Dionysos, a aparut primul actor. Faptul (legat de numele poetului semilegendar Thespis) s-a petrecut cand Pisistrat, tiranul Atenei, a organizat cele dintai spectacole teatrale, in anul 534 i.Hr. Daca la inceput actorul completa povestirea cantata, treptat el se transforma in insusi personajul a carui soarta e prezentata. Aceasta evolutie a determinat aparitia actorilor de profesie (in operele unor inaintasi ai tragediei grecesti, autorul insusi sustinea pe scena actiunea, dand replici corului).

De acum inainte, drumul teatrului era dechis. In curand, legenda lui Dionysos va fi inlocuita cu subiecte luate din trecutul istoric sau legendar al oamenilor, vor aparea mastile reprezentand tipuri umane. Eschil va introduce al doilea actor iar Sofocle pe al treilea (numar peste care nu s-a trecut in teatrul grec, un actor jucand mai multe roluri).

In toate orasele importante reprezentatiile teatrale, organizate sub forma concursurilor dramatice, aveau loc o data pe an, in luna martie, cu ocazia Marilor Dionysii si durau trei zile. Arhontele eponim, principalul inalt demnitar al orasului alegea dintre lucrarile prezentate trei tragedii si trei comedii. Se prezentau deci la concurs 6 autori. Pentru pregatirea fiecarei piese era numit un choreg, ales dintre cetatenii bogati, care recruta coristii (15 pentru o tragedie, 25 pentru o comedie), angaja flautistul si regizorul spectacolului (choreut-ul), platea chiria locatiei unde aveau loc reprezentatiile, suporta costul masilor, costumelor si podoabelor; tot choreg-ul suporta retributia cuvenita coristilor si le asigura masa pe timp de un an (actorii insa erau retribuiti de orasul-stat).

Programul fiecarei zile din concurs includea o tragedie si o comedie - tragedia era de fapt o trilogie, plus o drama cu satiri. Reprezentarea trilogiei si a dramei cu satiri dura cam sase-opt ore; urma o pauza de masa (spectatorii isi aduceau de acasa mancarea si bautura), dupa care se reprezenta comedia programata pentru acea zi.

Corul evolua intr-un spatiu semicircular, numit orkestra, iar actorul/actorii pe o estrada inaltata in spatele acesteia (skena). In fundul skenei, un perete de scanduri infatisa fatada unui palat, casa sau templu, cu trei intrari, prin care isi circulau actorii. Uneori, peste acest zid de fundal se intindea o panza pe care era pictat un alt decor. Momentele sangeroase ale tragediei erau doar povestite, niciodata prezentate publicului. Actorii erau numai barbati, care interpretau si rolurile feminine.

Mastile caracterizau cat mai accentuat posibil si mai expresiv personajul; totodata, gura mastii amplifica vocea actorului, ca un megafon. Costumele erau stilizate, somptuase si colorate conventional, potrivit situatiei personajului. Incaltamintea, in special cea a actorilor, avea talpa si tocurile foarte inalte, pentru a da o infatisare cat mai impunatoare (cothurni). Proportiile corpului erau exagerate mult prin umeri, solduri si piepturi false. Totul, inclusiv miscarile lente, vorbirea declamata acompaniata de flaut, gravitatea solemna a gesturilor inspira spectatorului un sentiment de grandoare.

Cu toata grija pentru spectacolul in sine, tragicii greci puneau accentul pe textul dramatic, pe valoarea lui literara, pe continutul sau educativ, moral si cetatenesc. De aceea, conducatorii cetatii faceau din teatru o problema de stat, iar Aristotel situa teatrul la temelia educatiei omului; autorii dramatici, choregii, actorii si coristii se bucurau de cea mai inalta stima, iar poporul grec iubea atat de mult teatrul.

Dansul in antichitate

Prin traditie, consideram miscare dansata acea miscare care nu se inscrie in sfera celor uzuale (mers, sarit, alergat), ci se incarca de o intentionalitate (artistica sau de alta natura) si are ca suport un ritm, de cele mai multe ori exterior individului, marcat prin voce sau instrumente.

Ca forma de existenta si de expresie prelingvistica a so­cie­tatilor primitive, dansul a fost practicat de oameni cu mult inainte de aparitia teatrului. Primele dansuri au facut parte din ritualuri religioase, cu un pronuntat caracter descriptiv si narativ (vanatoresti, totemice, legate de cultul mortilor etc). Desi nu se poate vorbi despre un caracter teatral in acest stadiu incipient (antrenand toti membrii comunitatii, ele excludeau ideea de spectator), cuprindeau un fir si o intentie de dramatizare de la bun inceput, cat si cateva elemente spectaculare, cum ar fi costumul sau machiajul/masca. Astfel, dansul a fost prima forma de teatru si prima imagine artistica prelucrata de om, prin dans si mimica realizandu-se metamorfozarea actorului-dansator in erou.

Dansurile orgiastice, celebrate de Menadele cuprinse de mania, devin parte a unei ceremonii liturgice cu semnificatie mai intai agrara, cu forma fixa, apoi civile. Dansul dyonisiac a fost de la inceput parte integranta a ditirambilor. Ditirambul primitiv lua forma unei chore la unison, ceea ce explica forma circulara a orkestrei primelor teatre grecesti. Asa cum eroul dramatic a aparut in practicile magice cu mult inaintea fenomenului teatral propriu-zis, miscarea ritmata folosita in ritualuri, imbinata cu pantomima, a imprimat primilor autori de texte dramatice nevoia ritmarii acestora prin cadentare poetica, astfel ca tragedia s-a nascut sub forma versificata.

Dansurile erau diferentiate in functie genul dramatic pe care-l insoteau (tragice, comice sau satirice), fiind incorporate reprezentatiei, iar corul insotea cu ele cantul vocal. Intrand din paradoi, grupat in dreptunghi, cu cei mai buni coristi plasati pe linia dinspre public, corul canta si dansa pe metrica versurilor, in sunetul flautelor. In ditirambi, coreutul dadea semnalul cantecelor si dansurilor; mai tarziu, in dansurile comice apareau numai dansatorii in orkestra, cantaretii si instrumentistii intervenind din off, intrucat datorita miscarilor vioaie dansatorii n-ar fi avut suflu sa si cante in acelasi timp.

De regula, corul executa 3-4 intermedii lirico-coregrafice, din ansamblu putandu-se desprinde solouri, duete, triouri. Poemul dicta ritmul muzicii (melos), pe care se regla dansul (orkesis), creand o arta completa (mousike), sincretism ce nu-si va mai gasi echivalentul in culturile occidentale ulterioare, in ciuda obsesiei marturisite a acestora de a-l reinvia.

Autorii tragici regizau si actiunile corului si ocazional erau interpreti: Eschil si-a reglat propriile-i coregrafii, Sofocle a dansat si cateva roluri feminine in travesti.

Dansul razboinic prin excelenta era pirica, cu un puternic aspect pantomimic si de o deosebita vigoare, folosit pentru a ilustra scenele de lupta. Recrutarea, antrenamentul si prezentarea piricei erau, ca si tragedia, platite de catre coregi.

termeni:

ditirambi imnuri cantate (si dansate) in cinstea lui Dionysos

cor, choros grup de interpreti care declama, canta si danseaza, cu rol de actor colectiv, reprezentand "vocea autorului" sau glasul constiintei morale a publicului; narator sau comentator al actiunii

chora dans in cerc, executat in cadrul ceremoniilor liturgice

choreg cetatean bogat, desemnat cu pregatirea spectacolelor dramatice si a dansurilor prezentate la concursurile dramatice

choreut "regizor" al spectacolului, regla evolutia corului si a dansurilor

corifeu conducator al corului; cand corul se imparte in doua, apar doi corifei

orkesis dansul spectacular in antichitate

orkestra spatiul semicircular destinat evolutiei corului; "spatiu de dans"

melos muzica

mousike forma artistica sincretica realizata in antichitate, cuprinzand poezia, muzica si dansul

skena estrada ridicata in spatele orkestrei, pe care evoluau actorii

pirica dansul razboinic prin excelenta in antichitatea greaca