Giacomo Lauri Volpi (Lanuvio, Roma 1893-Burjasot 1979)

Giacomo Lauri Volpi (Lanuvio, Roma 1893-Burjasot 1979).

Aproape contemporan fenomenului Fleta, a explodat fenomenul Lauri-Volpi.

Si-a inceput simultan, la Roma, studiile de canto (cu baritonul Antonio Cotogni), si cele de drept. Chemat sub arme in vederea primului razboi mondial, a fost abia eliberat cu gradul de capitan, cand in septembrie 1919, si sub numele de Giacomo Rubini a debutat la Teatro dell'Unione din Viterbo cu "Puritani" si "Rigoletto" opere imediat reluate la Verdi din Florenta.

Adevarata si propria revelatie a avut loc la 3 ianuarie 1920 la Costanzi din Roma, cu "Manon" de Massenet, urmata de "Gianni Schicchi"si"Barbierul din Siviglia".

In vara lui 1920, Giacomo Volpi, devenit Giacomo Lauri-Volpi, a cantat pentru prima data la Buenos Aires (Teatro Coliseo), si reintors in Italia, a repurtat un alt rasunator la succes, la Dal Verme din Milano ("Rigoletto").

In 1921 la Real din Madrid, si-a adaugat la repertoriu "Boema" si "Tosca" iar in 1922, a debutat la Scala cu "Rigoletto", dar intalnirea lui cu Toscanini nu a fost prea fericita.

Dupa ce s-a intors la Madrid, unde a cantat "Favorita" si "Puritani", a fost din nou la Buenos Aires si imediat apoi la Municipal din Rio de Janeiro. Aici, Mascagni l-a introdus sa cante "Cavaleria rusticana" sub conducerea sa.

Din 1922-23, pana in 1932.-33, Lauri-Volpi, a cantat la Metropolitan, aparand frecvent si la Colón din Buenos Aires, din 1926 pana in 1932. In aceasta perioada, "Aida", "Turandot", si "Trubadurul", au marcat transformarea sa treptata in tenor spinto dar"Rigoletto","Tosca"si Boema", continuau sa faca parte din repertoriul sau preferat.

In stagiunea 1929-30, unele din senzationalele sale interpretari in rolul lui Wilhelm Tell",(Scala, Opera din Roma, Don Carlo, Opera din Paris), au conferit o importanta istorica celebrarii centenarului lucrarii. Aceasta a facut ca si alte mari teatre sa-i incredinteze lui Lauri-Volpi, opere, practic disparute din repertoriu, pentru dificultatile inerente in scriitura vocala Luisa Miller",(Metropolitan 1930-31, Maggio Musicale Fiorentino 1937, Opera din Roma 1937-38), "Puritani" (Maggio Musicale 1933),"Hughenotii" (Arena din Verona 1933).

In anii '30, Lauri-Volpi a aparut nu numai in marile teatre italiene (mai ales la Opera din Roma), dar si la Opera Comica din Paris, la Covent Garden, la Staatsoper din Viena, la Berlin (Städtische Theater), sau Montecarlo. In 1941-43, a cantat la Opera din Roma si la Scala (aici si "Otello"), dupa care s-a transferat la Burjasot langa Valencia, unde avea, de un timp, fixata resedinta sa.

In stagiunea 1945-46, reintors in Italia, a cantat "Wilhelm Tell" la Opera din Roma, reluand astfel o activitate care s-a prelungit pana la spectacolul de "adio"( Roma 1959, cu "Trubadurul").Merita retinute executiile din "Hughenotii" si "Poliuto"din 1955, prezentate la RAI si rsspectiv Termerle lui Caracalla din Roma.

A murit dupa douazeci de ani de la aceste evenimente, la vila sa spaniola.

La inceputul carierei, Lauri-Volpi, increzandu-se mai mult decat intr-o tehnica constienta, in darurile sale naturale: (timbru stralucitor, o mare extensie vocala, usurinta de a supune si modula sunetele), a manifestat si el unele tendinte de imitare a lui Caruso, acoperind si tuband putin centrul si registrul de pasaj.

Pe urma, beneficiind de o fonatie mai chibzuita, (adevarata sa maestra a fost sotia sa Maria Ros, fosta soprana), pe un repertoriu in care Rigoletto, Trubadurul si Aida constituiau repere de "diamant", a refuzat acea dilatare a registrului central, care, pentru Caruso si epigonii lui era un mijloc potrivit pentru a da sunetului senzualitate sau afectiune in "opera lirica", in repertoriul verist si in Puccini.

Aceasta, si deasemenea expoloatarea cavitatilor de rezonnta faciala, i-au determinat un timbru a carui puritate argintie, putea sa sune excesiv de stilizata sau de-a dreptul rece, pentru cine era obisnuit cu expansiunile si caldura vocala a rivalului sau Gigli.

Lauri-Volpi din momentele cele mai bune,(1925-35), era, in registrtul central, pur si simplu un tenor de profil liric care totusi avea in acute si supraacute un sunet stralucitor, electrizant si o respiratie de o prodigioasa durata.

In definitiv, Lauri-Volpi, procedand in sens invers decat voga timpului, a reintrodus in melodrama romantica formule pre-veriste si pre-carusiene. Aceasta chiar si in frazare, care stia s-o faca dulce si modulata ca in "A te o cara", din Puritanii ca si in nostalgicul abandon de la inceputul duetului Rodolfo-Marcello din Boema actul III, sau ca in "Di' che m'ami", din duetul din Hughenotii cu Valentina, in care Do bemol 4 era tinut cu o exceptionala soavitate.

Inca si mai tipice erau scandarea foarte curata, taioasa, agresiva si accentul mandru, aulic, al unui adevarat tenor antic, in stilul lui Tamberlick sau Stagno, care ajungea sa fie aproape arogant si facea din Ducele de Mantua un personaj iredentist si obrazniciar din Radames un condotier, mai mult decat un indragostit.

Limitele lui Lauri-Volpi trebuiesc cautate intr-o anumita inconstanta a gatului, intr-o intonatie nu totdeauna impecabila, (avea tendinta sa distoneze in sus), si intr-un temperament umoral care, isi conferea o incarcatura nervoasa irezistibila, in frazarile martelate si in acutele excesive din momentele de exaltare furioasa a lui Arnoldo din Wilhelm Tell, Manrico, sau Radames, putand sa degenereze in excese, ostentatii si in atitudini de sfidare.

Cu toate ca era foarte renumit in Rodolfo din Boema, sau Cavaradossi din Tosca, nu a oferit intotdeauna acestor personaje o dialectica potrivita operei de ambianta burgheza. Personajul sau puccinian cel mai autentic, a fost insa regescul si epicul Calaf din Turandot, opera a carei scriitura vocala, dupa o marturie a libretistului Giuseppe Adami, a fost inspirata lui Puccini de anumite caracteristici ale lui Lauri-Volpi.

In jurul anului 1936, acuza unele dificultati in modulatiile si omogeniatea timbrului , dar luat in totaltate, a ramas in buna forma pana in 1943. In prezentele sale urmatoare pe scena, vocea prezenta o inasprire progresiva si ingreunare, dar mentinea nealterate sunetele registrului acut, pana la Do 4.

Omul susceptibil si banuitor pe scena, a generat in anumite momente antipatie, chiar si pentru ca a fost ultimul sustinator al acelui fel de regalitate al tenorului-chiar si aceasta o mostenire a sec.XIX-care contrasta cu bonomia ostentativa, in fond demagogica, a lui Caruso si Gigli.

In mod curent, cu aceasta atitudine a sa, Lauri-Volpi nu a inregistrat de loc canzone, si in putinele filme la care a luat parte, s-a limitat doar sa cante. Nu a iubit discurile, care de altfel dadeau o imagine denaturata a vocii sale , cu exceptia acelora -unicele care se pot auzi-inregistrate in Statele Unite pentru RCA. Victor, in 1928-30.

De cultura umanistica Lauri-Volpi a trait o existenta foarte diferita de ce a "divilor" obisnuiti, si dedicata, chiar si in ultimii ani de viata, lecturilor diferite. A scris diverse carti de amintiri, un roman desprins din atmosfera razboiului civil spaniol, ("La prode terra"si a colaborat mult timp cu cotidiene si periodice italiene chiar cu subiecte care nu apartineau strict de muzica.

Supliment: Giacomo Lauri-Volpi.

Care tenor a mai avut cariera lui Lauri-Volpi , denumit : "tenorul longeviv"?! Nu multi! In ciuda debutului sau tarziu, la varsta de 27 de ani, tenorul italian s-a bucurat de una dintre cele mai lungi cariere din istorie, avand ultima performanta operistica la varsta de 67 de ani si a uimit lumea operei lansand un disc cu un recital la varsta de 81 de ani, dupa ce supravietuise la trei generatii de cantareti.

Splendida sa tehnica vocala i-a permis sa exceleze in toate rolurile de tenor: liric, spinto sau dramatic. A fost o legenda vie din anii tineretii, iar cand a murit la varsta de 86 de ani, a lasat ca mostenire una dintre cele mai extraordinare cariere de tenor al acestui secol.

Giacomo Volpi, (Lauri fiind o adaugire ulterioara pentru a-l deosebi de alti doi tenori cu acelasi nume) s-a nascut la 11 decembrie 1892 in micul sat italian Lanuvio la sud-est de Roma, al 15-lea nascut intr-o familie modesta . Ramas orfan la 11 ani a fost trimis la seminarul din Albano pentru educatie in clasele gimnaziale, si a continuat apoi cu studii de drept la Universitatea "La Sapienza" din Roma.

Dupa absolvire a castigat locul al 2-lea intr-o competitie de canto si ca atare a inceput studiul vocal la Academia Santa Cecilia din Roma sub indrumarea legendarului bariton Antonio Cotogni, reputat ca unul dintre cei mai buni profesori de canto din intreaga Italie. Relatia lor si studiile lui Lauri-Volpi au fost intrerupte de izbucnirea primului razboi mondial, iar cand Lauri Volpi s-a intors cu grad de capitan si cu distinctii militare, din pacate, nu si-a mai gasit profesorul in viata. Certandu-se cu succesorul lui Cotogni, Enrico Rosati, in cele din urma a plecat de la Academie.

I s-a oferit prilejul, printr-un alt elev al lui Cotogni, celebrul bariton Basiola, sa debuteze in Viterbo langa Roma, la 2 septembrie 1919 la varsta de 27 de ani in dificilul rol al lui Arturo din opera Puritanii de Bellini.

A aparut sub numele de Giacomo Rubini luandu-si numele primului tenor exponent al bel-canto-ului din secolul 19, favoritul lui Bellini, Giovanni Battista Rubini. Succesul a fost imediat si doar patru luni mai tarziu la 3 ianuarie 1920 a aparut la Teatrul Costanzi din Roma in rolul Des Grieux din opera Manon Lescaut de Puccini,impreuna cu basul Ezio Pinza si soprana Rosina Storchio, de data aceasta cu numele sau adevarat.

Stirea despre tanarul si talentatul tenor s-a raspandit repede si nu dupa mult timp a fost chemat sa cante in toate marile teatre din lume. De la Costanzi a mers la Rio de Janeiro, Buenos Aires, Trieste, Genova, si Milano (Teatro dal Verme) in anul 1920. In anul urmator a trecut prin Bologna, Madrid, Barcelona si Monte Carlo.

In 1922 a aparut la Scala in rolul ducelui din Rigoletto de Verdi, apoi la Metropolitan in 1923. Londra cu Covent Garden a urmat in 1925, unde a cantat in Andreea Chenier de Giordano, solicitandu-i-se inca o stagiune in 1936, pentru rolurile Radames , Ducele si Cavaradosi. Deasemenea in acelasi an a cantat la Paris.

Lauri Volpi a reusit sa-si faca un nume la New-York si s-a bucurat de o imensa popularitate si de un statut exceptional in anii '20, ca prim tenor la Metropolitan. A aparut in peste 232 de spectacole si in 26 de roluri in total.

Repertoriul lui a inclus premiera americana a operei Turandot in anul 1926 alaturi de Maria Jeritza in rolul printesei, si prima reprezentatie la Metropolitan cu Luiza Miller in 1929 cu Rosa Ponselle in rolul Luizei. Astazi se stie foarte putin despre una din cele mai mari soprane dramatice ale secolului 20, nascuta in anul 1897 la Meriden in Connecticut, dintr-o familie de origine italiana. Adevaratul sau nume este de fapt Rosa Melba Ponzillo.

Primele ei contacte cu cantul si scena s-au desfasurat in ambianta "vodevilului" pana cand vocea sa exceptionala a fost "descoperita" chiar de acela care reprezenta in acel timp maxima autoritate in domeniul artei lirice: Enrico Caruso, care s-a interesat personal ca tanara cantareata sa infrunte repertoriul liric. Dupa ce a prezentat-o lui Gatti-Casazza, faimosul "general manager" al Metropolitanului, si-a dorit-o ca partenera intr-o editie a operei "Forta Destinului" care a semnat inceputul triumfal ale uneia dintre cele mai stralucite si exemplare cariere ale secolului trecut.

Exceptionalele calitati ale cantaretei si interpretei, fascinatia de neconfundat a timbrului vocii sale, eleganta si sugestiva personalitate a femeii, vor face in curand din "Melba" (a fost si un mare film in evocarea ei ) un personaj <mitic> destinat sa redeschida seria intrerupta a "divinelor" din tiparul secolului 19 si sa destepte, inafara de stima neconditionata a criticilor celor mai severi, idolatria publicului.

Iata ce a scris, cativa ani mai tarziu, Lauri-Volpi, despre vocea Rosei Ponselle: -"Metropolitanul n-a mai auzit o voce mai umbroasa si voluptoasa, o emisiune mai justa si imediata, o mai pura frumusete sonora, nascuta dintr-o inima plina, debordanta de impulsuri trepidante si instinctive"!

Rosa Ponselle a fost una din cele mai mari "Norma" a timpului nostru, unica probabil care a anticipat-o pe cea a Mariei Callas, prin nobletea accentului si prin reintoarcerea la vocalitatea ottocentesca, ce parea abandonata si cu totul uitata.

Din repertoriul verdian a fost interpreta de neintrecut in Aida, Forta destinului, Trubadurul si Ernani. Dintre rarele ei aparitii in Italia ramane de neuitat aceea din Vestala de Spontini la Maggio Musicale Fiorentino. 

A abandonat scena in jurul anului 1937 inca in plina forma vocala. In urma ei au ramas cateva documente discografice, pretioasa marturie a unei lectii de Belcanto, pe care cele mai vii inteligente muzicale a zilelor noastre o retin ca exemplara si sub multe aspecte neintrecuta.

Giacomo Lauri-Volpi a ramas la Metropolitan pana in 1933. In ultimele doua stagiuni de opera cand Metropolitanul a trecut prin vremuri grele, a acceptat cu generozitate reduceri salariale prin contract, propuse de Gatti-Casazza, pe atunci Directorul General al Metropolitanului.

Prin acest gest Lauri-Volpi a vrut sa inchine un omagiu lui Gatti-Casazza ilustru Manager italian a carui autoritate a reusit sa disciplineze si sa adune in America cantareti celebri din multe tari.

Lauri-Volpi s-a intors acasa in Italia cum a facut si Gigli. Ascensiunea fascista din Italia l-a impiedicat sa mai paraseasca tara. Desi Mussolini l-a apreciat atat in calitatea sa de cantaret cat si ca scriitor, totusi, inalti exponenti ai regimului fascist precum si Mas-Media, l-au considerat drept dusman si opus propagandei lor, lucru exploatat de marele sau rival Beniamino Gigli care se bucura de preferinta si admiratia fascistilor, intru cat multe din filmele Italo-Germane il avusesera drept protagonist.

Pentru stagiunea 1940-41 planuise sa se intoarca la Metropolitan, dar declansarea celui de al doilea razboi mondial i-a zadarnicit planurile.

Ca sa-l castige de partea lui, Musolini l-a facut colonel plin in armata italiana, si adesea tenorul a cantat cu ocazia unor evenimente patriotice si militare.

Relativ la rivalitatea dintre Lauri Volpi si Gigli, tot Florica Cristoforeanu aminteste urmatoarele, citez: -" Teatrul Colon din Buenos Aires a organizat un festival artistic de mare gala in scop de binefacere cu concursul meu, al lui Gigli, Lauri-Volpi, Ezio Pinza si Tita Ruffo, primii doi gasindu-se in capitala Argentinei in executarea unor angajamente proprii.

Desi Volpi devenise un tenor tot atat de reputat ca si Gigli, bucurandu-se pretutindeni de mari succese, era invidios pe Gigli, mai ales ca publicul ii arata preferinta acestuia din urma. Volpi nu radia in jurul lui simpatia pe care o raspandea Gigli, mai cu seama intre noi colegii. Era un om inchis, putin comunicativ si lipsit de spiritul colegial al lui Gigli. Am cantat cu el de cateva ori, insa nu ma simteam de loc bine pe scena, langa el.

Inainte de inceperea festivalului, Volpi i-a trimis vorba lui Gigli, ca nu care cumva sa biseze vreo bucata, ca se va razbuna crunt. In timp ce Gigli canta, Volpi se plimba furios in culise, urmarind orice gest sau miscare a colegului sau.

Bineinteles, Gigli a bisat cateva bucati, asa cum am bisat si eu, ca, de altfel, si Volpi. Noi care aflasem de amenintarea lui, eram tematori sa nu-si puna cumva planul in aplicare. Am ramas surprinsi auzindu-l pe Gigli bisand cu un calm imperturbabil.

L-am intrebat cum de-a avut curajul sa biseze in urma amenintarilor lui Volpi? A raspuns, zambind ironic, ca nu a fost la prima amenintare a lui Volpi, amintindu-mi proverbul italian care suna la fel cu al nostru: "cane che abbaia, non morde" -Cainele care latra nu musca. (Terminat citatul).

Fata de longevitatea sa artistica si fizica, prezentele sale in imprimari cu spectacole de opera, arii de opera sau cantonete mi se pare foarte saraca!. Am vazut de fapt in materialul anterior pozitia lui fata de inregistrari si faptul ca le-a realizat doar pe cele amintite, pentru Casa de discuri RCA Victor. Am fi dorit insa mai multe!

Pe de alta parte il inteleg. Cu firea si pregatirea lui intelectuala a fost unul din putinii "aulici", si daca tinem cont si de faptul ca majoritatea celor ale caror biografii le-am parcurs, erau de conditie sociala si intelectuala mai mult decat mediocra, avand, cred, exemple si printre contemporanii lui, asa cum ii prindea definitia de la inceputul lucrarii: "Bête comme un tenor" atunci el, daca avem in vedere nu numai calitatile sale vocale de exceptie, ci si pregatirea sa juridica, aptitudinile de scriitor jurnalist si exceptional cronicar muzical, iar peste toate si grad de ofiter superior, avea oarecum dreptul sa priveasca de pe alt piedestal in jurul sau.

As putea afirma, fara teama de a fi desmintit, ca a fost unul dintre cei mai culti tenori, care inafara de latura artistica legata de melodrama, avea si o deosebita vena poetica, in cartile sale, regasindu-se nu numai cariera sa, ci si intamplari si experiente ale vietii, cat si comparatii ale vocilor celor mai mari cantareti lirici ai anilor 1900. In acest sens se pote cita: "Voci parallele", "Parlando a Maria", "La prode terra", "Misteri della voce umana", "Cristalli viventi", "A viso aperto", si volumul autobiografic "L'Equivoco", incheiat cu urmatoarele consideratii:

"Mi-e drag sa inchei aceste pagini, avand in ochii mintii imaginea unei Italii vibrand de armonie, pamant mama plin de flori, de cantec si poezie, pamant bogat de recolt, si de ilustre arte care sa indulceasca viata, pentru bucuria neamului omenesc, pamant povestit de sfinti, de poeti si de artisti;realitate eterna de civilizatie incomparabila, de-alungul furtunoaselor evenimente ale secolelor".

De obicei, marii artisti au avut o copilarie plina de privatiuni, iar lupta pentru a-si castiga gloria nu a fost usoara. Nici Lauri Volpi nu a fost exceptat de la aceasta regula.

Probabil ca vicisitudinile, uneori dure, din inceputuri, au calit spiritual artistului. Iata ce spune acesta in paginile aceleiasi carti, vorbind de perioada cand, pentru a studia, calatorea de la Lanuvio la Roma:

"Trenul de Roma care isi termina parcursul la Terracina, trece pe la poalele colinei din Lanuvio. Gara e la o distanta de cativa kilometri de sat.In fiecare dimineata "bunul monstru al inimii infocate" ma cuprindea si ma ducea la Roma si in fiecare seara ma restituia la locul de plecare.

In plina iarna, reintoarcerea pe strada noroioasa, intunecata si in panta , pe care la mijlocul urcusului trebuia sa te catari, nu era dintre cele mai placute, mai ales atunci cand ma intorceam insotit doar de ploaie si vant. Sa ajungi acasa cu totul muiat de apa si de transpiratie, nu era o exceptie.

Necesitatea unei umbrele nu li se parea alor mei destul de urgenta, dar nici eu nu am formulat-o de teama sa nu agravez conditiile economiei domestice, cu totul alta decat fericita

Vocea lui Giacomo Lauri Volpi a fost cu siguranta una dintre cele mai rare si mai ales longevive din istoria liricii, pe langa faptul ca a fost cea mai extinsa. Aceste calitati, mai mult unice decat rare, i-au permis sa se plimbe in cel mai vast repertoriu, cu care nici un alt tenor nu s-a confruntat.

Un merit deosebit al lui Lauri Volpi este faptul ca a cantat opera imposibile , prin tesatura lor greu accesibila altor tenori, intelegand si pe Caruso. Intr-adevar, gratie exceptionalei sale extensii vocale, a adus pe scena opera ca: Hughenotii, Puritanii, Wilhelm Tell, Poliuto.

Dar facultatea cea mai mare a acestui extraordinar artist, a fost aceea de a interpreta si opera ca Boema, Tosca si Turandot, pentru ca dupa cateva zile sa treaca la Otello-ul verdian si iar sa revina la Puritanii sau Andreea Chenier, totul cu o tehnica vocala extraordinara.

Vocea lui trecea de la accente dulci sau uimitoare mezza-voci ale lui Rodolfo in Boema, la sunete impetuoase in Otello si Trubadurul.

Sa vedem cum el insusi descrie propria voce in cartea "Voci parallele".

Virtuala, posibila intindere a gamei care merge de la "fa" natural de bass la "fa" natural supraacut, TREI OCTAVE de vibratii necunoscute altor voci, dar facute intr-adins pentru a dezorienta pe oricine.

Giacomo Lauri Volpi, a uimit publicul din lumea intreaga, pentru aparitiile sale in teatru si pe disc, cand a depasit, plin de vigoare, venerabila varsta de 80 de ani.

De mai multe ori a cantat piese din repertoriul sau, chiar din cele mai indraznete, dupa ce a depasit aceasta frumoasa etate.

Intr-adevar, Giacomo Lauri Volpi, chiar dupa retragerea de pe scena, nu a incetat sa-si exerseze vocea, lucru foarte important pentru cantareti, ca si antrenamentul zilnic pentru sportivi.

Sa vedem ce povesteste faimosul critic musical: Franco Soprano, cu ocazia aparitiei LP-ului "Il miracolo di una voce"inregistrat in Spania.

". . . intr-o dimineata, invins de caldele insistente ale admiratorilor sai,.Lauri .Volpi, s-a indreptat spre studioul unei case discografice si, toate la rand, fara piedici, fara pause si fara repetitii, a incredintat benzii magnetice si istoriei, zece executii de pagini musicale celebre, dintre care se desprind cele mai inaccesibile piese din repertoriul de opera al secolului XIX. si in care urcarea la "Do" si "Re natural" pentru Volpi este ceva obisnuit (Favorita, Puritanii, Hughenotii, Lombardi . "!

In cei40 de ani ai carierei, G. Lauri Volpi a interpretat 46 de opere, incepand cu Puritanii, debut in 1919 la Viterbo si sfarsind cu Trubadurul 1959 la Buenos-Aires.

Printre acestea se remarca prezenta unor opera care cer tenorului insusiri iesite din comun: Wilhelm Tell, Hughenotii, Poliuto si Puritanii, cu cea din urma Lauri Volpi si-a inceput cariera sa stralucita purtand numele celebrului sau predecesor Giacomo Rubini, Lauri Volpi luandu-si o frumoasa responsabilitate, dar a iesit invingator.

Fiindca am amintit de preocuparea de semnatar de cronici muzicale, mai adaug ca multe din acestea sunt cuprinse pana in anul 1960, in Enciclopedia della musica vol. I-IV, editat de Casa Ricordi. De exemplu, lui Tamagno sau Franco Corelli le-a rezervat multe pagini, ca si altor artisti contemporani cu el si nu neaparat tenori. Am amintit de caracterizarea facuta Rozei Ponselle dar deasemenea se regaseste in comentariile sale o alta mare "Casta Diva" considerata ca o "reincarnare" a celei dintai: Maria Callas!

Pastrez de pe vremea cand prezentam colegilor din cor momente din istoria operei cu exemplificari inedite copiate pe banda magnetica, printre altele, aria "Casta Diva" cantata de "Melba" alias Rosa Ponselle. Inchizand ochii si ascultand, chiar daca reproducerea de pe disc nu mai are fidelitatea de odinioara, parca auzi glasul Mariei Callas.

Oare, asa cum multi epigoni ai lui Caruso incercau sa-l imite, imi pun intrebarea fara sa impietez asupra valorii sale recunoscute, nu cumva si Maria Callas a stat ascultand ore in sir un glas asemanator, invaluit in armonii divine, contopindu-se cu toata fiinta ei ?! Dar Callas, nu ne mai poate raspunde acum, decat tot cu aceeasi "Casta Diva".