Sergio Bruni - biografie

Sergio Bruni

"In concertul de la CARNEGIE HALL a tinut cu muzicalitatea sa, suspendate in mainile sale, miile de spectatori care asistau la concert. Dupa Caruso, era in mod sigur cel mai mare interpret al Canzonei napolitane care sa fi venit in America". . .

Acest articol semnat de Cindy Hughes si publicat in "New-York Telegram" din 25 februarie 1959, lauda un indiscutabil protagonist al scenei artistice partenopeene, SERGIO BRUNI.

Vocea acestui popular cantaret, caracterizata prin vibratii studiate, atenuari ale vocii (filaje), si efecte impresionante de clar-obscur, a facut, pentru aproape o jumatate de secol, stilul sau, inconfundabil si nealterat.

Sergio Bruni (in registrele de stare civila Guglielmo Chianese) s-a nascut la 15 septembrie 1921 la Villaricca, centru agricol al hinterlandului napolitan, din parintii Gennaro si Michela Percacciuolo. (Hinterland=teritoriu care graviteaza spre un centru economic).

Crescut intr-o familie de conditii economice foarte modeste, micutul Guglielmo a fost constrans, chiar de la sapte ani, sa intrerupa studiile elementare.

In 1930, profund atras de posibilitatea de a intra si de a face parte din fanfara muzicala din Villaricca, a inceput sa studieze muzica in scoala instituita de Antonio Chianese, un fost sef de post in jandarmerie, pasionat de operele lui Giuseppe Verdi. Pentru a frecventa cursul (in mod necesar seral, pentru nevoile de lucru ale elevilor) Guglielmo trebuia adeseori sa iasa din casa pe furis, cu singura complicitate a mamei Michela, care ii permitea reintoarcerea la ore tarzii.

Scoala i-a inlesnit o cunoastere mai superficiala, dar pretioasa, a teoriei muzicale si o discreta tehnica in cunoasterea clarinetului in Si bemol, care i-a fost incredintat pentru circa trei ani, pentru a se produce in cadrul serbarilor patronale, alaturi de fanfara.

In 1938, tanarul "artist" s-a transferat cu familia la Chiaiano, unde a inceput sa-si manifeste, in cercul prietenilor, marele sau talent pentru canto. Cativa ani mai tarziu, Guglielmo a imbracat uniforma gri-verde, pentru a indeplini obligatiile militare, fiind repartizat la Regimentul 91 Infanterie din Torino. In capitala piemonteza a avut oportunitatea de a relua cantarea la clarinet in fanfara regimentului.

Revenit la Chiaiano, dupa armistitiul din 1943, cantaretul a participat in mod activ la istoricele "Patru zile ale Neapolului". In dimineata zilei de 29 septembrie, in timpul unui schimb de focuri cu germanii, a fost lovit de doua gloante: unul s-a infipt in femurul piciorului stang, iar celalalt, dupa ce a atins unele organe vitale, a incheiat amenintatoarea sa traiectorie, in omoplatul stang.

In anul urmator, estimatorii consateni l-au convins sa se supuna aprecierii tenorului Vittorio Parisi care fondase impreuna cu compozitorul Gaetano Lama o scoala de canto in interiorul Casei Editoriale Cantanapoli, in straduta Figurella din cartierul Montecalvario.

Parisi, impresionat in mod placut de calitatile vocale ale lui Guglielmo, (Wilhelm) a acceptat sa se ocupe de tanarul cantaret, pentru a-i corecta unele mici defecte de impostatie, datorate mai ales lipsei de studiu si de experienta.

In 14 mai 1944 sponzorizat" de ilustrul maestru de canto, artistul a debutat pe scena de la Cine-Teatro Reale din strada Tarsia. La spectacolul de dupa pranz, publicul, indesit de prezenta prietenilor din Chiaiano, a salutat prima reprezentatie a cantaretului cu aplauze entuziaste si lansari de flori si confetti, pe scena fiind aruncate si berete de soldat. In aceeasi seara, Guglielmo s-a aratat publicului din nou, obtinand cel mai mare succes, desi in sala nu au mai fost "turbulentii" sai concetateni.

Cu toate unanimele aprecieri, impresarul Razzieri, responsabil al spectacolului, l-a impiedicat in mod vadit sa mai participe la urmatoarele spectacole, si pentru prima data a trebuit sa sufere (poate dusmanit de cativa colegi invidiosi) o amara deziluzie.

Episodul a fost comentat astfel de maestrul Gaetano Lama Daca te-au impiedicat sa canti, inseamna ca ai produs suparari si ingrijorari, unora. Dar vei ajunge cu siguranta un mare cantaret"!

In anul urmator RAI a pregatit un concurs pentru voci noi, intitulat: "Ora diletantului" si Guglielmo, deja constient de propriile posibilitati, nu a ezitat sa-si inscrie numele pe lista lunga a concurentilor. (circa 3000).

La 21 octombrie 1945, prezentata de Mario Riva la Teatro delle Palme, cu orchestra dirijata de Gino Campese, s-a desfasurat selectia finala dintre cei 15 concurenti care au trecut de precedentele faze eliminatorii. Serata s-a incheiat cu victoria zdrobitoare a lui Guglielmo Chianese. A obtinut 298 de voturi pentru, fata de cel de al doilea clasat, doar cu 43 de voturi). In plus, a fost premiat cu 3000 de lire si cu un ravnit contract radiofonic.

Importanta afirmare i-a deschis cantaretului noi orizonturi artistice, incepand sa lucreze imediat pentru statia de radio Napoli, ale carei transmisiuni erau difuzate zilnic in toata Campania.

In acea perioada, sfatuit si de valorosul muzician Gino Campese, cantaretul a hotarat sa adopte definitiv numele artistic "Sergio Bruni" pentru a evita eventuale confuzii cu Vittorio Chianese, un mai vechi cantaret de la Radio.

In 1948 a fost inclus in distributia (cast)) de la Piedigrotta, prezentata la teatrul in aer liber "Arena Italia" de Casa Editoriala "La Canzonetta" care i-a incredintat piesa "Vocca 'e Rose" (R. Malozzi-F.Rendine).In timpul executiei, un neprevazut blak-out (oprire) l-a constrans pe interpret sa intrerupa bucata. Fara sa-si piarda cumpatul, el a dorit sa reia totul da capo si desi microfoanele erau oprite, a cucerit entuziasmul publicului din sala, care a cerut, nu mai putin de cinci biss-uri, ale aceleiasi canzone.

In acelasi an, artistul a avut si primul sau contact cu discografia. Intr-adevar, contactat de Dr. Pino Bianchi (functionar la "Voce del Padrone" din Piata Augusteo), el a fost invitat, pe cheltuiala societatii, la sediul din Milano pentru o proba. La Milano, maestrul Dino Olivieri, director artistic al importantei structuri discografice, nu a avut nici un dubiu asupra valorii efective a cantaretului, si i-a propus un contract cu un caset de 4000 de lire pentru fiecare inregistrare. Primul disc "istoric" de 78 de turatii imprimat de Sergio Bruni a fost: "Calamita d'oro" -(atractia aurului) de (V. De Crescenzo si V. Acampora), catalogat la nr.2339 din seria HN - Voce del Padrone.

Din imprimarile din acea perioada mai amintim Malombra mia" (Orecchio- E.Buonafede), deja citata "Vocca 'e rose", "L'amore sotto la luna" (Innocenti- Rivi), "Signora nostalgia" (P.Fiorelli-V.Acampora) si "Borgo antico" (E.Bonagura-G.Bonavolonta).

In anii '50, cariera cantaretului devine o vertiginoasa intensificare a afirmarilor, sustinuta de o constanta si meticuloasa dedicare pentru propria munca. In putine ragazuri de timp, sustrase imprimarilor, repetitiilor, concertelor sau familiei (sotia si fiicele: Michela Annamaria, Adriana si Bruna) el devora carti de orice gen, isi perfectiona stilul vocal, si studia cu exaltare instrumentul sau preferat, chitara.

Sub indrumarea D-lui Quirino Esposito, deprinsese primele notiuni. Prin anul 1951 a inceput o lunga si statornica prietenie cu Eduardo Caliendo (profesor de chitara si pasionat adorator al Canzonelor napolitane. In 1952 Sergio Bruni a debutat la I-ul Festival al Canzonei Napolitane interpretand cu un enorm succes "Sciummo" (E.Bonagura--C.Concina) in pereche cu Achille Togliani. In cursul urmatoarelor 14 participari, artistul a obtinut mai multe victorii cu: "Ddoje stelle so' cadute" (F.S.Mangieri) 1955-premiul 2 ; "Suonno a Marechiaro" (R.Fiore- A.Vian) 1958 premiul 3 ; "Vieneme 'nzuonno" (M.Zamfagna- L.Benedetto) 1959, premiul 3 si castigatoarele "Marechiaro, Marechiaro" (R. & M.Murolo--R.Forlani) 1962 si "Bella" (A.Pugliese - F. Rendine) 1966. Sunt de reliefat inca patru prezente la Festivalul de la Sanremo cu sapte bucati interpretate, printre care:"Il mare" (A.Pugliese-A.Vian) 1960, care a cucerit imediat favorurile publicului national ;"Tango italiano"(W.Malgoni-- B.Palesi) 1962 premiul 2 si "Gondoli, Gondola" (Nisa-R.Carosone) 1962 premiul 3.

In 1956, Bruni a compus prima sa canzona inspirata instinctiv din lectura unui text de Enzo Bonagura, destinat unui festival organizat la Frattamaggiore. Bucata intitulata "Palcoscenico" a fost apoi introdusa in coloana sonora a unui film de Billy Wilder"Ce s-a intamplat intre tatal meu si mama ta".

In acelasi an, in perioada Piedigrotta, programata de Nino Taranto la Teatrul Sistina, a obtinut o rasunatoare confruntare cu spectatorii romani, care, ii strigau cu afectiune: "Te facem primar al Romei".

Sutele de canzone imprimate cu o perfectiune incontestabila si impecabilele prezente in spectacole in teatre si in piete, mereu tixite de admiratori, succese dupa succese, au crescut popularitatea cantaretului care a fost adeseori invitat sa participe la manifestari si spectacole televizate.

In cartea sa autobiografica "Scontri e incontri" (Intamplari si intalniri), Editura Marotta 1987, acelasi Bruno a povestit un simpatic episod intamplat in timpul transmisiunii "Studio Uno" condus de Mina, in care el a fost oaspete de onoare impreuna cu marele Toto. Cu acea ocazie, impresarul Elio Gigante a intervenit referindu-se la intalnirea in Germania cu faimosul cantaret francez Gilbert Becaud care cu acea ocazie ar fi afirmat ca admira mai ales trei artisti italieni: Mina, Toto si Sergio Bruni. Spirituala ca intotdeauna a fost replica "printului rasetului":"Si ce-mi pasa ca sunt italian?. eu sunt napolitan!"

In 1976 Sergio Bruni si Salvatore Palomba au compus una din cele mai frumoase canzone napolitane a noii generatii :"Carmela". In anii '80 cantaretul a intreprins o profitabila colaborare cu compozitorul Roberto De Simone, valoros cercetator al muzicii populare, realizand o antologie intitulata Napoli e la canzone" care cuprinde 80 de bucati in dialectul fiecarei epoci.

In cativa ani, celebrul cantaret a intemeiat "Centrul de Cultura pentru Canzona Napolitana" a carei activitate se desfasoara in cadrul unui mic si gratios teatru care ocupa nivelul inferior al vilei sale din oras.

Accesul in teatru, complet gratuit, este admis tuturor acelora care in fiecare dimineata se inscriu prin telefon, alaturi de adeptii Centrului.

Cu ocazia concertelor saptamanale, un public numeros soseste totdeauna pentru a asculta vibrantele emotii ale vocii lui Sergio Bruni, imbogatita de noi "intelepciuni" artistice si valori ale timpului, acea voce careia Eduardo De Filippo a tinut sa-i dedice urmatoarele versuri:

Stii ce zice lumea? Daca tu esti vocea Neapolelui

Ca tu esti vocea Neapolelui! Si Napoli sunt eu,

Si stii ce mai zice? Aceasta ce vrea sa spuna?

Ca Napoli sunt eu! Ca tu esti vocea mea!

A Calvello un Museo canoro partenopeo

(Muzeul cantecului napolitan)

(Reproducere autorizata de Aldo De Gioia, din "Frammenti di Napoli".

Dupa ce in mod paradoxal a luat fiinta Muzeul Canzonei Napolitane in Japonia, la Tokyo (!!), insfarsit, acum si Italia are muzeul propriu al cantecului napolitan. Nu insa la Napoli, nici in Campania ci in Basilicata, in surazatorul tinut Calvello. Promotorul acestei initiative este profesorul Aldo de Gioia, istoric napolitan, unul dintre cei mai mari experti in traditiile teatrale si de cant din orasul sau. "Mi se parea imposibil ca in Italia sa nu existe nimic care sa ne aminteasca de canzona noastra".

Gratie sensibilitatii primarului Av. Rocco Coronato, a viceprimarului Pompeo Antonio, a asesorului cultural Giuseppe Vacca impreuna cu cetatenii entuziasti din frumoasa localitate, care au pus la dispozitie un sediu care s-o gazduiasca, cuvantul "imposibil" a fost sters, si in vara trecuta (2004) Calvello a inaugurat Muzeul Canzonei Napolitane, care aduna si conserva partituri, librete, locante originale sau copii ale originalului, uneori de-a dreptul unice, un pian de epoca, fotografii ale celor mai mari autori, de la Caruso la De Curtis, Di Capua, Lama, Bovio, ca sa nu citam decat cativa. Acum, dupa Tokyo si Calvello, cu jumatate din vizitatori proveniti din insusi Napoli, este demnul pazitor al canzonei napolitane.

In "Frammenti di Napoli" volum pe care insusi Aldo De Gioia l-a dat spre tipar in 2000, in momente magice ale vietii partenopeene, este inclus capitolul "La Canzone" pe care il reproducem aici, sperand sa nu fie uitati atati alti protagonisti.

"Canzona napoletana s-a nascut din susurul melodios al marii, care a transformat nimfele in sirene ale cantului liric si visator.

Pamantul nostru a fost patria cantecului consacrat de greci, inflacarat de Roma pana la Nero care s-a incununat cu lauri in vechiul Odeon.

Barbarii nu au putut opri sau inabusi melodia noastra, care a devenit mai intensa in Evul Mediu pana la Svevi, cand s-a deschis ciclul canzonei cu insusi regele Manfred. Din aceasta perioada dateaza "Jesce sole" raspandit in continuare printre spalatoresele din Arenella.

Cu Angioini, Durazzeschi si Aragonesi au aparut arietele marinaresti care au provocat adeseori polemici, ca in cazul cu "Frustacca Margaritella" si "Muorto e lu purpu sotto la preta" prima, o digresiune sentimentala despre Regina Margherita Di Durazzo, a doua, o alta satira, indreptata spre regina Giovanna si amantul ei Ser Gianni Caracciolo.

In secolul al XVI-lea canzona "Fenesta ca lucive" descria tragica iubire a baronesei La Gurna pentru Vincenzo Vernagallo si cu toate ca intamplarea provenea de la Carini di Sicilia, a devenit un mare succes napolitan, pe modelul "vilanelelor", motive corale din concursurile de cantece desfasurate in Piata Castello si care au fost folosite in continuare de arta faimosilor autori ca Velardiniello si Giovanni della Cariola.

In secolul XVII Salvator Rossa a compus faimoasa "Michelemma" dedicata Michelei, splendida fata, pentru care indragostitii se sinucideau nebuni de gelozie. A fost o anticipare a "tarantellei", printre altele deja batand la porti, intr-o ambianta specific napolitana, pitoreasca si zgomotoasa. Insa mult mai apreciata a ramas faimoasa "Cantata dei pastori" de Andreea Perrucci, originar din Sicilia.

Din Opera Buffa aparuta in secolul XVIII, napolitanii au retinut drept concurente motive din Paisiello, Cimarosa si Pergolesi. Dar celebra "Palummella zompa e vola" avand la baza o tema din Molinarella de Piccini si "Amice me nun credite alle zitelle"de Francesco Cerlone (pusa pe muzica de insusi Paisiello) au indepartat orice dubiu. Au atras atentia "Lo guarracino" si "Cicerenella" satirice si pline de umor, impreuna cu "Fenesta vascia", dureroasa si melancolica, toate scrise de autori necunoscuti.

In anii de neuitat ai Sarbatorii Madonei di Piedigrotta, celebrata la 7 septembrie, s-a initiat obiceiul de a lansa noi canzone. O asemenea manifestare s-a desfasurat in fata bisericii inaltata pe locul fostului templu al lui Priapo, in apropiere de grota care duce la Pozzuoli.

Aici se adunase poporul petrecaret si vorbaret care, intre o tarantella si alta, intona noile motive muzicale. In 1835, chiar in ziua amintitei festivitati, s-a intamplat ca Raffaele Sacco sa execute in salonul sau, cu balconul deschis, o noua compozitie: "Io ti voglio bene assaje"care a fost imediat receptionata, fara stirea autorului, de multimea de persoane ingramadite in strada si sub balcon. Popularitatea motivului a fost asigurata si Piedigrotta i-a legitimat succesul. A fost inceputul marilor canzone si a norocului caselor muzicale, care s-au impus cu Tramer, Cali, Girard, Azzolina si Cottrau. (Intrerup traducerea pentru a insera (ca o completare) un scurt material privitor la compozitia in cauza, aparut pe Situl Campania Felix."Te voglio bene assaje"

Este o canzona care a facut epoca, o piatra de hotar din istoria canzonei napolitane. Din mai multe surse este de retinut ca ea a semnat nasterea adevaratei canzone napolitane, canzona artistica, pentru care au inceput sa se tipareasca textele pe foite, care erau distribuite de vanzatori ambulanti (aproape intotdeauna de insasi editorii) sub denumirea de "copielle" din care s-au vandut mai bine de 180 de mii; succesul canzonei fiind impetuos si aparand infinite imitatii si parodii.

Era cantata si fluierata in orice colt, pe orice drum, devenind pentru unii o adevarata obsesie, incat cronicile epocii se refereau la cativa napolitani care pentru teama de a nu innebuni au fost constransi sa paraseasca orasul. Chiar si Biserica s-a interesat de fenomenul legat de succesul acestei canzone, astfel ca un prelat, cardinalul Riario Forza, a reprosat textierului Sacco, intr-o maniera mai blanda insa, continutul profan al iubirii din versurile sale.

In jurul acestei canzone au laut nastere numeroase controverse, fie pentru data aparitiei, fie pentru paternitatea muzicii sale. Traditia atribuie muzica celebrului operist bergamez Gaetano Donizetti, mare admirator si autor, el insusi, de canzone napolitane ca: "La Conocchia"; "Lu tradimento"; "Canzone marinara". O asemenea atribuire s-a datorat poate faptului ca in acea perioada canzona napolitana a ajuns, prin cantitate, dar mai ales prin calitate, la un nivel artistic inimaginabil, implicand in studiul muzical autori culti ca Bellini, acelasi Donizetti si altii.

Confirmat insa pentru compunerea acesteia, a fost Filippo Campanella, prieten si camarad pe viata cu textierul, opticianul, "ochelaristul" Raffaele Sacco. "Te voglio bene assaje" a fost prezentata la 7 septembrie 1839 cu ocazia sarbatorii Nasterii Fecioarei Maria, la serbarile de la Piedigrotta, deja citata de Boccaccio.(Templul Madonei din Piedigrotta, protectoarea marinarilor din Mergellina).

In aceasta canzona se vorbeste despre starea in care este adus un indragostit pentru o iubire neimpartasita, sau pentru o relatie iremediabil si in mod trist, incheiata. Marele succes care l-a facut atat de popular ne-ar duce cu gandul la un text cu un continut cu totul altul decat cel real, atat de trist si melancolic, mai ales ca am vazut in primele pagini definitia data canzonetei de Matilde Ferrao.

La Napoli insa se faceau ironii chiar si asupra propriei disgratii. Textul se poate urmari in volumul II, avand si muzica imprimata cu vocea lui Dario Sebastiani in exemplificari.. (Reiau traducerea).

S-au tiparit canzone si s-au vandut cópii multiplicate de versuri si muzica, (ultimul vanzator de partituri a fost vechiul Lorio, ambulant care putea fi gasit in Piazza della Carita si care a murit prin anii saizeci). S-au publicat "Lo zoccolaro Lo cardillo 'nnammurato" de Masiello Bonito si "Santa Lucia" de Teodoro Cottrau. In '75, Stellato si Melber, au compus o vesela canzona: "'A cammesella" licentioasa si indrazneata, care a avut un mare succes.

In 1880, in holul unul hotel din Castellammare di Stabia, in timpul unei serbari organizate cu prilejul inaugurarii funicularului Vezuviului, ziaristul Peppino Turco si directorul Conservatorului din Londra, Luigi Denza, au scris "Funiculi, funicula".In acea perioada a aparut Casa Muzicala Bideri, destinata sa devina cea mai mare casa editoriala de canzone napolitane, a caror evenimente le-a publicat si dezvaluit in ziarul: "La tavola rotonda".

Canzona s-a raspandit pana a ajuns la divii operelor lirice ca: De Lucia si Gayarre, care au fost interpreti neintrecuti in asa masura ca au trezit interesul strainatatii, printre care casa de discuri germana Poliphon si cele engleze Aschenberg si Enach.

In aceste prestigioase case au fost tiparite melodii de Enrico de Leva, autor a mai multor simfonii si canzone, printre care "'E spingule francese" pe versuri de Salvatore Di Giacomo. S-au impus succesiv : "Lariula" al aceluiasi Di Giacomo,pe muzica de Costa, "'A vongola" de Di Capua si "Carmela" de Gian Battista De Curtis, fratele faimosului Ernesto cu care a scris "Torna a Surriento" si multe alte compozitii. S-au inmultit cenaclurile literare printre care libraria Pierro din Piazza Dante (actualmente sediul Editurii Pironti) care a publicat revista: "Napoli Nobilissima".

Casele muzicale s-au inmultit rapid. Printre ele trebuie amintite: "La canzonetta" ,"Santa Lucia", "Gennarelli","Feola", "E.A.Mario", "Gill", "Santoianni", "Izzo", "Giba", "Acampora", "Vela", "Vian", "Rendine", "La Bottega dei quattro".

In acelasi timp s-a raspandit "il pianino" sau "Orga lui Barberia" inventat in 1700 de catre Giovanni Barbieri din Modena. Carata pe brate sau de un cal; pianina s-a afirmat in Europa, in special in Belgia si Olanda. In Italia, mai ales la Napoli, a devenit mijlocul de difuzare a tuturor canzonelor, chiar si cele de contrabanda, din momentul in care clandestinii vindeau exemplare tiparite fara achitarea drepturilor de autor.

Un astfel de instrument romantic decade odata cu aparitia radio-ului si a sonorului, mai ales dupa al doilea conflict mondial.

In '83 au aparut "chanteuses", cantarete franceze, imediat imitate de napoletane care devenira "sciantose". Acest nou model de cantonetista a facut furori la "Circo del Varieta", local pe Via Chiatamone, actualul sediu al cotidianului "Il Mattino"; cea mai mare interpreta fiind Armand D'Ary, pentru care Costa a compus "A frangesa" pe versurile lui Salvatore Di Giacomo, urmat de Eduardo Di Capua care a scris muzica pentru "Carciaffola" pe text de acelasi autor, pentru napoletana Amina Vargas.

De "sciantosa" Emilia Persico, este legat succesul lui Salvatore Gambardella cu "'O marenariello" pe un text de Ottaviano. Astfel de compozitii plecand din "Politeama"noastra s-au difuzat in Italia, Europa si America cu ajutorul Casei Bideri care, intre timp a incheiat un contract

cu melodistul, un tanar fierar, care in continuare "sdranganind" mandolina, a creat unele dintre cele mai celebre motive ale canzonei napolitane.

Au venit la rampa multi cantareti printre care au predominat Enrico Caruso, Elvira Donnarumma, Gennaro Pasquariello. Primul ramane incontestabil cel mai mare tenor din toate timpurile, atat in opera cat si in interpretarea canzonei; voce gratioasa si totodata puternica, de un farmec misterios, a incantat si incanta pe cei ce-l asculta. Nascut in cartierul San Giovaniello, dupa o copilarie trista si umila, a avut o intalnire norocoasa cu maestrul Guglielmo Vergine care, intuind capacitatea deosebita a laringelui, l-a ajutat in studiul liricii, ducandu-l la succes. Enrico a avut succes in toata lumea impunand legenda vocii sale.

Gennaro Pasquariello, nascut in 1869 si-a inceput cariera in café-chantant "Scotto Jonno", local situat in Galleria Principe di Napoli. Triumful sau subit l-a consolidat in teatrul Margherita, pentru ca apoi sa se desfasoare in cele mai mari teatre din Italia.

Elvira Donnarumma, nascuta in cartierul Pendilo in 1883, a debutat de copila in Beraria dell'Incoronata, situata in apropiere de Tondo di Capodimonte. Ulterior a fost angajata la Circul de Varietati dar, la douazeci de ani s-a imbolnavit in mod serios. Ingrijita de Prof. Cardarelli a revenit pe scena devenind cea mai mare interpreta femininaa canzonei napolitane. A murit in 1933, coplesita de raul care nu a parasit-o niciodata.

In 1890 s-a nascut "La mossa" (miscarea) gest tulburator executat cu miscari coordonate de abdomen si sani in rapait de toba, cu lovitura finala de toba mare. Era cartea de visita pentru santeza de serviciu.

Victoria a revenit romanei Maria Campi care a fost creatoarea genului, urmata imediat de Maria Borsa. Un an dupa, Ferdinando Russo a incredintat faimosului sansonetist Nicola Maldacea, in masura in care acesta era dispus, dat fiind genul de voce potrivit, un vechi proiect al sau: compozitia de cantonete abia cantate si putin parlate, care, totusi pastrand in intregime caracterul napolitan, au trebuit sa contureze chiar si o anumita tipologie, nu numai pasiunea amoroasa.

Dupa conceptia sa, aceste "tipuri" fie curioase, comice sau grotesti. aveau sa necesite o scrupuloasa interpretare. Dupa trei ani, autorul a reusit sa realizeze aceasta idee si astfel s-a nascut "la maccchietta schita) destinata sa-si asume o insemnata importanta. Inventatorul a scris mai mult de cincizeci piese, toate puse pe muzica de Vincenzo Valente. Printre cele mai faimoase se amintesc: L'Elegante, 'A rumanza d' 'o quart' atto, Il conte Flick, Pozzo fai 'o prevete, Don Frichino

Ferdinando Russo a stabilit cu acest nou tip de canzone, un raport imediat cu publicul, mai ales cu cel asa zis: "minuto". El nu fotografia scene, dar le traia dupa caracterul sau vesel, smecher si fanfaron. Printre "macchiettele"de alti autori cea mai deosebita este "'A risa" a carei ritornela este un interminabil ras. Mari au fost interpretarile lui Nicola Maldacea, Peppino Villani, Bernardo Cantalamessa si Francesco Rondinella. Noutatea s-a impus intr-o maniera uimitoare.

Apoi, canzona a reexplodat cu "'Ndringhetendra" de Cinquegrana si De Gregorio, pentru a obtine un triumf memorabil cu "'O sole mio" de Capurro si Di Capua, harazita sa devina un motiv reprezentativ nu numai pentru Napoli ci pentru intreaga Italie.

S-a intamplat in 1948 la Olimpiada din Londra, ca "motivul" sa fie executat ca un imn national (!!). Aceasta capodopera, cantata de nenumarate ori in toata lumea, a produs incasari fabuloase, fara ca sa revina ceva din drepturi, autorilor. Capurro, cu toate ca a fost jurnalist la "Roma" a trait o viata grea in lipsuri mari, ca de altfel si Di Capua.

Canzonele care au tasnit din inima napolitana au fost cu miile, toate foarte frumoase iar multe admirabile. Pentru a cita cateva, este de ajuns sa ne amintim "Core 'ngrato" de Cardillo si Cuordiferro (napolitani emigrati in America); "Marechiaro" de Di Giacomo si Tosti; "Palomma e notte" de Di Giacomo si Buongiovanni; "J' te vurria vasa" si "Maria Mari", compuse de Di Capua pe versuri de Vincenzo Russo, un poet delicat si o mare promisiune pentru canzona noastra, daca moartea nu l-ar fi rapit la o varsta tanara.

Comisia Toponimica a Cetatenilor Orasului Napoli sub initiativa personala a dedicat acestui personaj de neuitat o placa comemorativa pe care cel ce scrie a dictat-o: "Lui Vincenzo Russo (1876-1904). Aici a scris versuri pentru canzone care au purtat in lume numele de Napoli".

Ernesto Murolo este un alt excelent autor de numeroase succese, adesea in pereche cu marele Ernesto Tagliaferri. Celebrele lor realizari: "Piscatore 'e Pusilleco", "Tarantella internazionale", "Nun me sceta", "Adduormete cu mme", "Qui fu Napoli", se canta inca si azi in toata lumea. Dar sunt atatea canzone care vor ramane eterne si deosebit de dragi, legate de numele Napoli: "'O surdato 'nnamurato", de Aniello Califano si Canio Enrico.

Printre cele care au facut epoca in anii urmatori, sunt de amintit: "Torna" de Pacifico Vento si Nicola Valente. "Chi siete?" de Consentino si "Na sera e maggio" de Pisano si Cioffi, un alt faimos binom.

In anii treizeci s-a afirmat Ada Bruges cu vocea sa sensibila si rafinata, in timp ce aparea poetul Peppiuno Fiorelli. Din inspiratia sa au luat nastere in perioada urmatoare:"Madonna delle rose", "Serenata celeste", "Buongiorno tristezza", "E la barca torna sola" "Corde della mia chitarra", care au fost invingatoare la Festivalul din Sanremo. Deasemenea Giuseppe Russo, alt autor de referinta, s-a clasificat pe primele locuri in diverse festivaluri napolitane.

In aceasta foarte rapida digresiune despre canzona noastra napolitana, merita o cuvenita mentiune autorii: Domenico Furno, Adolfo Genise, Nello De Lutio, Emanuele Nutile, Francesco Feola, Gennaro Ciaravola, Carlo De Flavys, Vincenzo Di Chiara, Vittorio Fassone, Ferdinando Albano, Giuseppe Capaldo, Antonio Barbieri, Falconi Fieno, Alberto Ferrara, Giovanni Capolongo, Beniamino Canetti, Mangione, Staffelli, Ciro Parente, Vincenzo De Crescenzo, Francesco Fiore, Enzo Fusco, Rodolfo Falvo, Alberto Montagna.

O deosebita recunostinta se indreapta catre Armando Gill (pseudonimul lui Michele Testa); exceptional improvizator, fenomen al diversitatii, a scris o multime de cantone dintre care pot fi mentionate cele mai faimoase: "Come pioveva", "'E quat' 'e maggio", "Palomma","'O zampugnaro 'nnamurato", "Nun so geloso", "Bella ca bella si", "La donna a volante","Villeggiatura a Capri".

Armando Gill (respectiv Michele Testa), era un artist "sic", senior al scenei, care nu renunta niciodata la tinuta de seara. A fost primul cantautor care se prezenta publicului, spunand: Veti asculta acum o canzona de Armando, pusa pe muzica de Gill si cantata de Armando Gill". Propunandu-si sa distreze auditoriul, divaga declamand versuri improvizate. Inconjurat mereu de admiratori.

A fost un actor aristocratic foarte aclamat in Italia si inafara.

Raman de neuitat in memorie: Umberto Davide, faimosul tenor din Sorrento inca in viata. Apoi Salvatore Papaccio si Vittorio Parisi, cantareti lirici, rivali si prieteni, care au divizat orasul in doua grupuri de pasionati ai belcanto-ului. Care dintre cei doi a fost cel mai bun este foarte greu de spus, dar, cu siguranta Papaccio si Parisi, impreuna cu Pasquariello, sunt cele mai pretioase trei "P"-uri ale canzonei napolitane.

Nu trebuie uitata Gilda Mignonette, micuta Griselda Andreatini, fiica unui profesor in litere, nascuta in Duchesca. Ea a cucerit Napoli si intreaga Italie plecand din Forcella iar dupa primul razboi mondial s-a aliniat marilor Lidia Johnson, Mary Foser si Anna Fouges. Casatorindu-se in America, devine regina canzonei napolitane pentru miile de emigranti. A murit in 1953 pe vaporul care o readucea la Napoli.

Mare este, deasemenea, Michele Galdieri fiul lui Rocco, poet sublim. Vor ramane nemuritoare versurile la "Munasterio 'e Santa Chiara" pusa pe muzica de Barberis. Faima sa nu s-a legat in mod exclusiv de canzona napolitana, intrucat a fost autor aclamat al multor reviste teatrale cat si a unor canzone italiene: "Tu solamente tu", "Ma l'amore no".

Aplauze meritate pentru Mario Costa si Evemero Nardella care, cu motivele lor muzicale au adus o mare contributie la afirmarea melodiilor napolitane. Nu trebuiesc dati uitarii nici asa zisii napolitani din Milano "Bixio, Frustaci, Fragna, Nisa, Concina" ca si bine cunoscutul Buonavolonta, tatal regretatului prezentator Mario Riva.

Sa ne amintim, insfarsit, de cantaretii ambulanti care se numara printre ultimii menestreli ai unui univers poetic mereu prezent in canzonele noastre; ei insisi, fiind cei care au interpretat la Sanremo, in primul festival care a propus canzone italiene si napolitane impreuna. A prezentat noile melodii Ernesto Murolo, in timp ce orchestra era dirijata de Ernesto Tagliaferri; au participat printre altii: Nicola Maldacea, Enzo Romagnoli si Carlo Buti. Dintre cei mai importanti cantareti ambulanti citam: don Antonio, Vicienzo 'e mare, l'Olandese, Shotler, Sivoli si 'o Zingariello.

Amanunte interesante insotesc avantul nostru in sfera cantecului; printre acestea se numara discografia care s-a nascut chiar la Napoli, in 1901, dupa inventarea gramofonului cu cilindru, perfectionat de Giovanni Bettini. Impresarii au exploatat aceasta noutate, iar fratii Americo si Raffaele Esposito au fundat prima casa de discuri in Via De Marinis. Initiativa aceasta a precedat "La voce del padrone", "Columbia" si "Phono Elettra", angajate in acest domeniu.

Apoi, in anii douazeci, cand Roma a transmis in unda prin Uniunea Radiofonica Italiana, a luat fiinta in localul din Via Cesario Console, Radio Napoli, condus de Silvio Del Bono, urmat la distanta de noi oficii din Via Egiziaca la Pizzofalcone, administrate de E.I.A.R. Ente (societatea) Italiano Audizioni Radiofoniche.

Primii cantareti de radio, proveniti din teatru, au fost: Tina Castigliono, Ria Rosa, Ciro Formisano, Ester Baroni, Ferdinando Rubino, Franco Capaldo, Ria Rosa, Ettore Fiorgenti, Emilia Verdesi. Datorita radio-ului, canzona noastra a traversat mai rapid oceanele raspandindu-se in toata lumea, transmitand peste mari si tari vraja cantului napolitan.

Dupa al doilea razboi mondial, cantaretii care s-au remarcat, fixandu-se in multe memorii, au fost (si unii inca mai sunt): Alberto Amato, Luciano Valente, Mimi Ferrari, Grazia Gresi, Eva Nova, Isa Landi, Maria Paris, Pina Lamara, Franco Ricci, Sergio Bruni, Virginia Da Brescia, Giacomo si Luciano Rondinella, Mario Abbate, Mara Del Rio, Nicola Di Bruno, Tullio Pane, Antonio Basurto, Alberto Berri, Nunzio Gallo, Aurelio Fierro, Gabriele Vanorio, Roberto Murolo, Ugo Calise, Armando Romeo, Amedeo Pariente, Gino Vanorio, Fausto Cigliano, Gloria Cristian, Sergio Centi, Mario Longo, Claudio Villa, Enrico Fiume, Peppino Gagliardi, Luciano Lualdi, Tina De Paolis, Peppino Di Capri, Nino Fiore, Nino Nipote, Dino Giacca, Marino Marini, Gege Di Giacomo, Renato Carosone, Teresa De Sio, Marina Pagano, Domenico Attanasio, Francesco Albanese, Bruno Venturini, Myrna Doris, Tony Astarita, Miranda Martino, Gennaro Cannavacciuolo, Marisa del Frate, Tullio De Piscopo, Peppe Barra, La Nuova Compagnia di Canto popolare, Pino Daniele, Eugenio si Eduardo Bennato, Enzo Gragnaniello, Maria Nazionale, Mario Merola, Nino D'Angelo, Gloriana, Gigi D'Alessio, Carlo Missaglia, Egisto Sarnelli, Andreea Mellino, Mario Trevi, Giulietta Sacco, Isa Landi, Massimo Ranieri, Antonio Corbara, Antonello Rondi, Pino Di Maio, Nora Paladino, Lino Cavallaro, Consiglia Licciardi, Nicola Mormone, Olga De Maio, Tonino Apicella, Claudio Carluccio, Lina Iammarino, Aurora Giglio, Franco Manuele, Mario Balestra, Gigi Finizio, Pietro De Rosa, Mario Maglione.

Pentru a completa panoramicul canzonei napolitane, este drept sa mentionam si autorii: Antonio Vian, Furio Rendine, Enrico Buonafede, Felice Genta, Renato Matassa, Eduardo Alfieri, Salvatore Mazzocco, Domenico Modugno, Enzo Barile, Tito Manlio, Enzo Bonagura, Francesco Saverio Mangieri, Mario Festa, Salve D'Esposito, Augusto Cesareo, Vincenzo Belfiore, Marcello Gigante, Mario Salerni, Raffaele Viviani, Trusiano, Dino Verde, Enzo Di Gianni, Riccardo Pazzaglia, Umberto Boselli, Raffaele Cutolo, Peppino De Filippo, Toto, Giuseppe Marotta, Salvatore Palomba.

Insfarsit, un gand se-ndreapta spre muzicieni, maestri directori de orchestra: Giuseppe Anepeta, Luigi Vinci, Gino Conte, Giuseppe Di Martino".

Aldo De Gioia

Directorul Muzeului Cantecului Napolitan

Inainte de a deschide poarta trecutului spre a intra, cu gandul si dorinta cunoasterii, in Panteonul marilor voci de tenor, ca intr-o imensa catedrala in care pasesti rar si usor, retinindu-ti respiratia si bataile inimii de teama sa nu tulburi cumva linistea si odihna celor ce in viata au starnit furtuni de aplauze cu suflul vocii lor, in tam-tamul asurzitor al emotiilor creatoare, dar adeseori generatoare de finaluri inainte de caderea cortinei peste ultimul act, se cuvine, ca intr-o proscomidie, sfintirea vocii lor, evocand :