RECUPERAREA

ASPECTELOR PATOLOGICE

ALE

ECHILIBRULUI UMAN

MOTTO

" . tot ce am mai de valoare in gandirea mea, au venit in minte in cursul plimbarilor pe jos."

(Goethe)

CAPITOLUL

ARGUMENTAREA TEORETICA

Actualitatea si importanta studiului

Evolutia (istoricul) aspectului ce urmeaza a fi studiat- Aspecte patologice ale echilibrului

Precizarea notiunilor intalnite in titlul lucrarii

Studiu critic al literaturii de specialitate

Particularitati specifice domeniului ce va fi influentat

Actualitatea si importanta studiului

Atitudinea fundamentala a speciei umane este o postura verticala. Pentru realizarea acesteia este nevoie de o functie complexa: echilibrul.

Echilibrul corporal este functia care permite fiintei umane sa aiba constiinta de pozitia corpului sau in spatiu si sa o controleze (Dictionar de medicina Larousse, 1998).

Perturbarile echilibrului pot compromite sever stabilitatea individului, modul de deplasare, aducandu-i prejudicii in toate activitatile, precum si pericolul permanent al caderilor.

Patologia echilibrului este o problema de actualitate, dat fiind numarul mare al persoanelor ce prezinta tulburari de echilibru, in special in randul copiilor.

Terapia prin miscare - kinetoterapia, reprezinta mijlocul principal in programul de reeducare a echilibrului prin intermediul exercitiilor fizice. Practicarea sistematica a exercitiului fizic imbunatateste structura si functionalitatea corpului uman, oferindu-i stabilitatea de care are nevoie.

1.2. Evolutia (istoricul) aspectului ce urmeaza

a fi studiat - Aspecte ale patologiei echilibrului

1.2.1. Evolutia echilibrului in decursul vietii

Dezvoltarea echilibrului in copilarie

Copilul are inca din viata intrauterina reflexul absolut al miscarii. Odata cu nasterea, el face o serie de miscari dezordonate, care reprezinta rezultatul unor inlantuiri de reflexe. Pe parcurs, dezvoltarea acestor reflexe, ii va permite sa se adapteze la mediu, evoluand treptat spre independenta motorie.

Reflexele de atitudine

Sunt programate in trunchiul cerebral si au rolul de a mentine postura. Dintre aceste reflexe fac parte: reflexele tonice simetrice si asimetrice ale gatului, reflexele labirintice etc.

Reflexele de rectitudine

Se formeaza in mezencefal si au rolul de a mentine corpul drept in spatiu. Sunt reprezentate  de reactiile optice de rectitudine, labirintice de rectitudine, ale capului si corpului.

Reflexele de echilibru

Sunt programate in cortexul cerebral si au rolul de a controla CGC. Sunt reprezentate de reflexele din pozitie de decubit ventral, decubit dorsal, asezat, stand in ortostatism, cvadrupedie, etc.

Aceste reflexe/reactii au debut in copilarie si se mentin toata viata.

Controlul Cg incepe din copilarie, prin aparitia si dezvoltarea reactiilor de echilibru care intervin prompt ori de cate ori Cg este deplasat. Interventia lor determina miscari opuse compensatorii ale capului, trunchiului, membrelor cu scopul refacerii stabilitatii.

Odata cu verticalizarea, baza de sustinere a copilului se micsoreaza iar distanta dintre Cg si aceasta baza creste.

Dupa N. Robanescu (2001) evolutia echilibrului este urmatoarea:

dupa 7-8 luni apare statiunea bipeda cu sprijin;

la 11 luni merge in patru labe, sprijinit face pasi si merge singur cateva secunde;

la 12 luni merge sprijinit lateral de mobila, cu baza larga de sprijin;

la 13 luni sta singur pentru o perioada scurta de timp, face cativa pasi fara sprijin;

la 15 luni sta singur, merge singur pornind si oprindu-se fara sa cada;

la 18 luni copilul sta si merge singur, urca scarile;

la 20 luni apare echilibrul pe un singur picior dar cu sprijin;

Perfectionarea echilibrului

Corpul omenesc se misca tot timpul. Pe masura ce functia echilibrului se perfectioneaza, creste si capacitatea omului de a-si restabili echilibrul si scade amplitudinea oscilatiilor corpului.

Perfectionarea echilibrului se obtine pe doua cai:

- prin exercitii de echilibru (miscari si pozitii cu ingreunarea mentinerii

echilibrului);

- prin perfectionarea analizatorilor care asigura mentinerea echilibrului.

Perioada de varsta cuprinsa intre 7 si 10 ani, s-a constatat ca fiind faza intensiva de dezvoltare a capacitatilor de echilibru.

Involutia echilibrului odata cu varsta

Scaderea treptata a activitatii fizice odata cu varsta determina asa numitul "sindrom de deconditionare", care are la baza varsta in sine si diversele boli cronice acumulate odata cu trecerea anilor.

Controlul defectuos al posturii, ii aduce varstnicului prejudicii in toate activitatile, precum si pericolul permanent al caderilor.

Mentinerea unei posturi corecte, drepte, inseamna mentinerea liniei gravitatiei corpului in interiorul bazei de sustinere, iar pentru asta este nevoie ca:

- informatiile senzitive de detectare a pozitiei si miscarilor sa fie intacte;

- selectia unor raspunsuri strategice posturale sa fie corecte si prompte;

- activitatea muschilor posturali sa se faca adecvat fiecarei situatii.

Varsta aduce treptat perturbari ale acestor mecanisme, cauzate de:

- selectia anormala a informatiilor senzitive;

- insuficienta perceptiei limitelor de stabilitate;

- slaba selectie a raspunsurilor adecvate pentru ajustarea posturala;

- slaba detectie a dezechilibrului corpului;

- prezenta latentelor prelungite ale raspunsurilor rapide;

- scaderea fortei musculare;

- scaderea capacitatii de coordonare a musculaturii sinergiste.

Tulburarile de echilibru sunt mai des intalnite la varstnici, fie datorita procesului de imbatranire, fie unor boli ale SNC sau sistemului senzorial.

Batranetea este un proces care determina schimbari fiziologice, psihologice, cognitive si sociale.

1.2.2. Cercetarea echilibrului in situatii patologice

1.2.2.1. Patologia echilibrului in atingerea analizatorului vestibular

Atingerea unilaterala labirintica - are efecte grave asupra staticii, dand nastere urmatoarelor manifestari:

- senzatie de vertij giratoriu;

- tulburare de echilibru (dezechilibrare, chiar cadere);

- nistagmus (in general orizonto - rotatoriu);

- manifestari neurovegetative (greata, varsaturi).

Atingerea bilaterala si simetrica a labirintelor - poate trece neobservata; o modalitate de a fi recunoscuta, fiind inchiderea  ochilor.

Afectarea analizatorului vestibular este evidentiat prin aparitia celor trei fenomene:

Vertijul este o senzatie eronata de deplasare a corpului bolnavului sau a obiectelor din jur. Senzatia de deplasare este frecvent de tip rotator. Durata vertijului este diferita: uneori apare sub forma de crize paroxistice, alteori se mentine timp indelungat, in functie de factorul determinant. Intensitatea este extrem de variata: in formele grave, bolnavii sunt imobilizati la pat iar in cele usoare, ei prezinta alterari ale echilibrului static si dinamic manifestat prin nesiguranta si instabilitate, motiv pentru care sunt obligati sa-si caute permanent sprijinul in jur.

Este insotit adeseori de tulburari neurovegetative: anxietate, greturi, varsaturi, transpiratii, paloarea fetei, bradi sau tahicardie, hipotensiune arteriala, tulburari respiratorii etc.

Nistagmusul este o miscare involuntara, ritmica si sincrona a globilor oculari in aceeasi directie. Miscarea are doua secuse: una lenta, tonica, homolaterala afectiunii, de origine vestibulara, si una rapida de origine neelucidata. Sensul nistagmusului se stabileste in functie de secusa rapida, care se observa usor. Directia nistagmusului poate fi: orizontala, verticala sau rotatorie (in sens orar sau antiorar). Exista si nistagmusul disociat, in care ambii ochi "bat" inauntru (nistagmus disociat convergent) sau in afara (nistagmus disociat divergent).

Tulburarile de echilibru static si dinamic constau in devierea corpului prin modificari ale tonusului muscular ce se prezinta sub forma de deviatii tonice lente ale membrelor sau trunchiului in cadrul reflexelor tonice vestibulo - spinale. Toate devierile tonice se fac spre partea afectata.

Inchiderea ochilor accentueaza tulburarile de echilibru de origine vestibulara.

Probe care atesta prezenta tulburarilor de echilibru de origine vestibulara:

Proba "firului cu plumb": pacientul in ortostatism, cu ochii inchisi este asezat in fata unui fir de care atarna o greutate; ea da posibilitatea sesizarii oricaror devieri a corpului sau capului;

Proba Romberg (cap.2);

Proba "bratelor intinse": pacientului asezat pe un scaun, cu bratele intinse orizontal inainte si cu degetele indexe extinse in dreptul degetelor examinatorului, i se solicita inchiderea ochilor; bratele bolnavului vor devia spre partea labirintului lezat;

Proba "indicatiei": pacientului, asezat pe un scaun, i se cere sa execute, separat, cu fiecare brat si index extins, miscari intr-un plan vertical, avand ca reper degetul examinatorului; proba se face initial cu ochii deschisi, iar dupa cateva miscari, pacientul este rugat sa inchida ochii; bratul va devia spre labirintul afectat;

Proba  "mersului in stea": pacientului, cu ochii inchisi, ii este solicitat sa execute cativa pasi inainte si inapoi, pe o linie dreapta; dupa 3-4 repetari, pacientul incepe sa devieze mersul inainte - de partea labirintului lezat, si inapoi - de partea opusa. Marcand cu o creta urmele fiecarei deplasari imaginea obtinuta sugereaza forma unei stele.

In functie de sediul leziunii pe analizatorul vestibular se disting:

Sindromul vestibular de origine periferica

Este urmarea leziunilor de la nivelul labirintului si nervului vestibular.

Factorii declansatori sindromului vestibular periferic, sunt in principal afectiunile urechii interne si ale nervului vestibular: labirintite (gripale), otite, tumori, traumatisme, hemoragii labirintice, intoxicatii medicamentoase (streptomicina, salicilati).

Se caracterizeaza prin prezenta celor trei simptome:

Vertijul este intens, frecvent rotator si insotit de manifestari neurovegetative (greturi, varsaturi etc.). Sensul vertijului este de aceeasi parte cu leziunea. Imobilizarea bolnavului amelioreaza vertijul, in timp ce orice schimbare a pozitiei, il declanseaza sau intensifica.

Nistagmusul orizontal sau orizonto-rotator, bate spre urechea sanatoasa, iar secusa lenta, spre partea labirintului lezat. Poate fi prezent si nistagmusul vertical, doar in cazul in care leziunile labirintice sunt bilaterale.

Tuburarile de echilibru sunt constante, ele fiind testate cu ajutorul probei Romberg (cadere la aceasta proba), probei "bratelor intinse" si cea a "indicatiei". Apare deviere in mers.

Sindromul vestibular de origine centrala

Apare in leziunile nucleilor si cailor vestibulare, avand ca origini: hemoragii de diverse etiologii, boli degenerative, procese vasculare de tip ischemic sau hemoragic etc.

Principalele simptome sunt:

Vertijul este de mica intensitate, asociat frecvent cu o stare anxioasa. Bolnavul se deplaseaza fara sprijin.

Nistagmusul vertical si rotator este caracteristic, dar poate fi si bilateral, cu secuse multidirectionale, amplu si frecvent.

Tulburarile de echilibru nu sunt sistematizate. Pozitia capului nu influenteaza echilibrul.

1.2.2.2. Patologia echilibrului in atingerea analizatorului proprioceptiv

Lipsa de feedback proprioceptiv determina tulburari de coordonare, echilibru si control al miscarii.

Cel mai reprezentativ exemplu de atingere senzitiva il constituie ataxia locomotorie din tabes, unde pacientul da impresia ca merge pe un sol elastic, nu mai controleaza pozitia membrelor inferioare (picioarele sunt ridicate foarte sus si departate) si nu mai ordoneaza miscarile. In formele accentuate pozitia stand nu este posibila. In urma aplicarii probei Romberg, pacientul oscileaza si cade brusc. Aceste simptome vor fi insotite de scaderea sau pierderea sensibilitatii vibratorii, a celei dureroase profunde si a simtului pozitiei.

La batrani, scaderii sensibilitatii mecanoceptorilor cutanati odata cu varsta, in special a celor de la nivelul piciorului, determina tulburari de echilibru si mers.

1.2.2.3. Patologia echilibrului in atingerea analizatorului vizual

Atingerea analizatorului vizual face imposibila realizarea orientarii in spatiu si poate conduce la vertij si dezechilibru prin:

-tulburari ale vederii bioculare (convergenta, oculomotricitate);

-tulburari de retractie incorect corectate;

-tulburari de tonus ocular (cefalee).

La varstnici (si nu numai), o cauza majora a dificultatilor de echilibru o reprezinta infirmitatile vizuale.

1.2.2.4. Patologia echilibrului in atingerea cerebelului

In functie de localizarea leziunii pe formatiunile principale cerebeloase, se descriu trei sindroame cerebeloase:

a. arhicerebelos;

b. paleocerebelos;

c. neocerebelos.

Sindromul cerebelos se manifesta prin:

l tulburari in mentinerea echilibrului static si locomotie;

l tulburari ale tonusului muscular;

l tulburari de coordonare a miscarilor fine.

In atingerile cerebeloase apare hipermetria.

a. Sindromul arhicerebelos se caracterizeaza prin tulburari mari de echilibru cu oscilatii ale corpului in sens antero-posterior. Apare in procesele lezionale care intereseaza lobul floculo-nodular.

b. Sindromul paleocerebelos prezinta tulburari ale echilibrului static si mersului, deviere si chiar cadere, asociat deseori cu tremur static al capului sau al intregului corp. Este observat in leziunile vermisului anterior.

c. Sindromul neocerebelos se manifesta prin hipotonie cu pasivitate, incoordonare, ataxie stato-kinetica, disartrie, adiadocokinezie, asinergie si tremuratura intentionala (intereseaza in special coordonarea miscarilor fine).

Apare in leziunea emisferelor cerebeloase sau a formatiunilor invecinate.

Patologia centrilor nervosi este formata din:

-atingerile corticale, determina perturbarea echilibrului si a mersului.

-atingerea extrapiramidala, manifestata prin tremuraturi, rigiditate si akinezie; determina perturbarea staticii si a echilibrului.

1.2.2.5. Patologia echilibrului in atingerea structurilor anatomice

Controlul Cg este dependent de starea biomecanica a sistemului musculo-scheletal si in primul rand a trunchiului si capului, dar si a membrelor superioare si inferioare.

Dintre cele mai frecvente infirmitati ale aparatului locomotor cu impact asupra echilibrului se pot mentiona:

- afectiuni osoase: fracturi, amputatii / proteze, malformatii (sold stramb, picior stramb: equin, talus, var, valg), deviatii ale coloanei;

- afectiuni articulare: procese inflamatorii acute sau cronice (artrite, artroze), leziuni degenerative, luxatii, entorse;

- afectiuni musculare: paralizii musculare, leziuni musculare, contracturi;

1.3. Precizarea notiunilor intalnite in titlul lucrarii

In prezentarea aspectelor complexe legate de echilibru, am considerat necesara si definirea componentelor ce se afla in stransa corelatie si interdependenta cu acesta.

Termenul "echilibru", provine din lat. aequilibrium, aequus - egal, libra - balanta, si semnifica "stare a unui corp supus actiunii unor forte sau efecte care se anuleaza reciproc fara sa-i schimbe starea de miscare" (Breban V.(1980) -Dictionar al limbii romane contemporane, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,).

Echilibrul corporal este definit ca "functia care permite fiintei umane sa aiba constiinta de pozitia corpului sau in spatiu si sa o controleze" (Dictionar de Medicina Larousse (1998), Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, p.194).

Balansul este considerat a fi procesul prin care echilibrul corpului este controlat intr-un anumit scop. Termenul este adesea folosit ca fiind sinonim cu "echilibru".

Stabilitatea este abilitatea organismului de a-si mentine echilibrul fara sa cada, in momentul cand acesta este perturbat.

Controlul motor reprezinta controlul cortexului cerebral asupra activitatii motrice voluntare (constiente). Rezultatul celui mai elaborat control motor il reprezinta miscarile automate (ex. miscarile respiratorii, mersul etc.), miscari ce nu necesita constientizare. Controlul motor cere concentrare, motiv pentru care nu putem monitoriza concomitent decat putine miscari.

Controlul muscular - reprezinta "abilitatea de a activa un grup limitat de unitati motorii ale unui singur muschi fara a fi activati si alti muschi" (T. Sbenghe). Controlul muscular implica participarea constientei si a unei atentii continue.

Controlul neuromuscular este activitatea constienta a unui muschi individual. El implica invatarea pacientului sa-si controleze fiecare muschi individual, si sa constientizeze miscarile.

Coordonarea este procesul ce rezulta din activarea unor scheme de contractii ale mai multor muschi cu forte, combinari si secvente apropiate si cu inhibitii simultane ale tuturor celorlalti muschi in scopul de a realiza actiunea dorita.

Tulburari de coordonare (ataxii)

• Ataxia - pierderea stabilitatii posturale, perturbari in initierea si realizarea miscarii;
• Adiadocokinezia se caracterizeaza prin imposibilitatea de a executa miscarile alternative in mod succesiv.  
• Dismetria consta intr-o dimensionare gresita a miscarilor. Bolnavul se opreste fie inainte (hipometrie), fie dupa locul fixat (hipermetrie).
• Disinergia - descompunerea miscarilor prin ruperea miscarilor voluntare ale unei actiuni in componentele sale;
• Miscari atetozice - continue, lente, aritmice, vermiculare, ale extremitatilor;
• Miscari coreiforme - miscari neregulate, bruste, cu rasuciri fara scop, disritmice cu distributie variabila etc

Engrama este organizarea neurologica a unei scheme/ pattern programat de activitatea musculara. Engrama se desfasoara fara constienta, doar rezultatul fiind perceput. Odata ce o engrama a fost realizata, de fiecare data, daca este excitata produce in mod automat acelasi pattern. La perfectiune, engramele pot ajunge numai prin repetitii ale unor pattern-uri corecte.

Centrul de greutate (Cg) este un punct imaginar in spatiu, calculat biomecanic, in care suma totala a fortelor care actioneaza asupra organismului este 0.

La o persoana normala, in ortostatism si in repaus, el este situat putin inaintea coloanei sacrate, in dreptul vertebrei S₂. Centrul de greutate se modifica odata cu miscarile corpului si/sau segmentelor sale.

Centrul de presiune este definit ca punctul inferior de pe perpendiculara care coboara din Cg pe sol. Este reprezentarea in planul solului a Cg.

Baza de sprijin este suprafata corpului care suporta presiunea ca urmare a greutatii corpului (ex. in ortostatism, baza de sprijin este suprafata plantelor, in asezat este suprafata feselor si a coapselor).

Poligonul de sustinere este descris de contururile segmentelor care formeaza baza de sprijin. Mentinerea echilibrului este cu atat mai usoara, cu cat poligonul de sustinere isi micsoreaza suprafata.

Limita de stabilitate este distanta maxima intr-o anumita directie peste care organismul se poate apleca fara a-si pierde echilibrul si fara a apela la strategia pasilor, mainilor sau fara a cadea. Depasirea limitelor de stabilitate determina una (sau toate) din urmatoarele actiuni: efectuarea catorva pasi, sprijinirea cu mainile de un corp stabil sau caderea.

Unghiul de stabilitate este format de proiectia Cg a corpului cu dreapta care uneste centrul de greutate cu marginea bazei de sustinere. Cu cat acest unghi este mai mare cu atat stabilitatea devine mai mare.

Reactia reprezinta un raspuns motor involuntar la un stimul care apare in copilarie si ramane prezent pe toata durata vietii.

Feedback - informatie de retur.

Program motor - "comportament specific al transmiterii comenzii maduva - muschi pentru o miscare data "(Sbenghe T.(2002) - Kinesiologie- stiinta miscarii, Ed. Medicala, Bucuresti, p.346).

Abilitate motorie reprezinta miscarea a carei executie depinde de exersare si experienta.

Optimizare (din fr. optimiser, optimisation) este termenul care defineste alegerea si aplicarea solutiei optime (din mai multe posibile), care asigura cea mai mare eficienta.

Reflex - miscare involuntara determinata genetic ca raspuns la un stimul senzitiv sau senzorial.

Stimul, reprezinta orice modificare sau excitatie produsa la individ sau la nivelul organelor sale.

Mecanismul reflex postural normal este nivelul de abilitate al controlului motor, care cuprinde cinci componente esentiale:

l tonus muscular normal;

l scheme de miscare si reflexe primitive integrate;

l reactii de rectitudine;

l reactii de echilibru;

l reactii de extensie protective

Facilitare motorie - cresterea capacitatii de a initia miscarea prin cresterea activitatii neuronale si modificarea potentialului sinaptic.

Activarea - producerea raspunsului motor si atingerea unui prag critic de descarcare neuronala.

Inhibarea reprezinta scaderea capacitatii de a initia un raspuns motor prin modificarea potentialului sinaptic (daca pragul sinaptic este ridicat este mai dificila descarcarea neuronala si initierea miscarii).

Reactiile de echilibru sunt raspunsurile automate ce servesc mentinerii sau recastigarii echilibrului in timpul realizarii unei posturi sau miscari. Sunt programate in cortexul cerebral si sunt reprezentate de reflexele din pozitia de decubit ventral, decubit dorsal, asezat, patrupedie, ortostatism.

Reactia de rectitudine este raspunsul involuntar de miscare la un stimul, ce serveste mentinerii aliniamentului normal al capului si corpului in spatiu. Se formeaza in mezencefal si este reprezentata de reactiile optice de rectitudine, labirintice de rectitudine, ale capului si corpului etc.

Atat reactiile de echilibru cat si cele de rectitudine au trei scopuri:

-sustinerea capului si corpului impotriva gravitatiei si a altor forte externe;

-mentinerea centrului de greutate al corpului (CGC) aliniat si in echilibru fata de baza de sprijin;

-asigurarea stabilitatii unor parti ale corpului, in timp ce alte parti se misca.

Echilibru stabil - un corp se afla in echilibru stabil atunci cand Cg si punctul de sprijin se afla pe aceeasi linie verticala, Cg situandu-se sub punct.

Echilibru instabil - un corp se afla in echilibru instabil atunci cand Cg si punctul de sprijin se afla pe aceeasi linie verticala, insa Cg se situeaza deasupra punctului (in pozitia ortostatica, in asezat, in patrupedie).

1.4. Studiul critic al literaturii de specialitate

Majoritatea studiilor care s-au efectuate in scopul analizei echilibrului, au plecat de la ideea dezechilibrarii corpului prin intermediul unor platforme miscatoare cu parametrii variabili (amplitudine, directie de miscare, viteza de miscare); alte studii au criticat caracterul "artificial", provocat al controlului postural, sustinand studierea echilibrului in conditii fiziologice, de ortostatism, mers.

Echilibrul corpului poate fi afectat sau chiar pierdut in situatiile in care se depasesc valorile limita a oricaruia dintre urmatoarele elemente:

- stabilitatea suprafetei de sprijin;

- localizarea centrului de greutate;

- limita de stabilitate;

- marimea suprafetei de sprijin;

- capacitatea de vizualizare a mediului inconjurator;

- activitatile motorii efectuate de individ;

- integritatea si interactiunea mecanismelor controlului postural.

In bolile neurologice, tulburarile de echilibru se datoreaza perturbarii sau pierderii receptiei, transportului sau integrarii centrale a imputurilor periferice senzitivo-senzoriale.

Experimentele efectuate de G. Lord si colab. (1976) au aratat ca in ortostatism corpul nu este perfect imobil, ci oscileaza permanent in toate directiile, deplasandu-si proiectia Cg. Realizand posturografia, au demonstrat ca la indivizii normali deplasarile antero-posterioare sunt mult mai ample decat cele laterale; suprafata de expansiune a deplasarilor depinde de varsta; la 78-80% dintre indivizi, Cg este situat mai la dreapta si mai inapoia centrului poligonului de sustinere; sprijinul in ortostatism nu este simetric ci preferential pe membrul inferior drept (membrul inferior predominant pilier); amplitudinea deplasarilor creste mult daca individul examinat inchide ochii.

1.5. Particularitati specifice domeniului ce va fi influentat

1.5.1. Structurile anatomo-fiziologice implicate in realizarea echilibrului corporal

Pozitia de echilibru se mentine datorita grupelor musculare care actioneaza reflex, pe baza informatiilor ce vin de la receptorii vestibulari, vizuali, proprioceptorii muschilor gatului, trunchiului si membrelor, exteroceptorii cutanati. Toate informatiile ajung la SNC si dau reactii statice generale, locale si segmentare (tabel 1- anexe)

1.5.1.1. Analizatorul vestibular

Receptorii vestibulari sau ai simtului echilibrului static si dinamic ai corpului sunt reprezentati de maculele din utricula si sacula si de crestele ampulare ale canalelor semicirculare aflate in urechea interna (fig. 1 -anexe)

Macula inregistreaza pozitia statica a capului, in utricula se receptioneaza miscarile orizontale, iar in sacula cele verticale. Crestele ampulare sunt sensibile la miscarile giratorii, constituind punctul de plecare in aprecierea directiei de miscare.

Receptorii vestibulari detecteaza si informeaza asupra pozitiei corpului in raport cu linia gravitationala ca si in raport cu miscarile capului (flexie, extensie, rotatie, latero-flexie).

Excitatiile vestibulare in ceea ce priveste pozitia capului si corpului in repaus provin de la macule, iar cele referitoare la echilibrarea corpului in timpul mersului provin de la crestele ampulare.

Nervul vestibular constituie o parte componenta a cailor vestibulare.

De la zonele senzoriale din utricula, sacula si canalele semicirculare pleaca o serie de fibre nervoase care sunt dendritele protoneuronului, a carei celula este situata in ganglionul Scarpa, situat in profunzimea conductului auditiv

intern. Axonii acestor celule formeaza nervul vestibular care se alatura nervului auditiv si are un traiect comun cu acesta, pana la locul de intrare in trunchiul cerebral, prin santul bulboprotuberantial. Nervul vestibular se termina in nucleii vestibulari asezati in partea externa a planseului ventricular IV (nucleul Schwable, nucleul Deiters, nucleul Bechterew si nucleul inferior).

Aria corticala vestibulara este considerata a fi un element controversat, din mai multe puncte de vedere:

-intrucat simtul echilibrului si al atitudinii corporale nu este de domeniul constientului, calea vestibulara este numai de ordin reflex;

-intrucat leziunile vestibulare se asociaza cu vertije spontane si devieri conjugate ale capului si ochilor, exista o arie de control cortical a sistemului vestibular;

-intrucat exista fasciculul temporo - pontin cu rol in reglarea cerebeloasa a motricitatii.

Proiectia corticala vestibulara pare a fi reprezentata fie:

-in lobul temporal, la nivelul primului gir temporal (Spiegel);

-in circumvolutia parietala ascendenta (demonstrata numai fiziologic);

-in zona prefrontala (Marsalet).

Reflexele vestibulare (reflexele labirintice) sunt de doua feluri:

• Reflexul tonic labirintic simetric apare in decubit dorsal (in cazul extensiei capului, cand se declanseaza o crestere a tonusului extensorilor) si in decubit ventral (in cazul flexiei capului, cand se declanseaza o crestere a tonusului flexorilor membrelor).
• Reflexul tonic labirintic asimetric apare in decubit lateral, cu cresterea tonusului flexorilor membrelor heterolaterale (de deasupra) si cresterea tonusului extensorilor la membrele homolaterale (in contact cu suprafata de sprijin).

Reflexele de echilibrare (reactiile de balans)

Sunt foarte importante in realizarea echilibrului, posturii si locomotiei (mentin Cg in interiorul suprafetei de sprijin) si sunt controlate de reactii labirintice sau proprioceptive.

Reflexele de echilibrare sunt de doua feluri:

Reactii de origine labirintica sunt declansate de acceleratiile liniare sau angulare, pentru mentinerea echilibrului;

Reactii de origine musculara se produc in cazul unui dezechilibru puternic, manifestandu-se prin deplasarea laterala rapida a unui membru pentru a largi poligonul de sustinere (reactia de salt sau extensie protectiva) sau pentru a cobori Cg (reactia ghemuita, strategia suspensiei).

Antrenarea reflexelor de echilibrare pot duce la performante deosebite asemanatoare gimnastilor, alpinistilor sau acrobatilor.

1.5.1.2. Analizatorul proprioceptiv

Proprioceptorii au rol in perceperea stimulilor de la nivelul aparatului locomotor.

Proprioceptorii aparatului locomotor sunt:

- fusul muscular;

- organele de tendon;

- receptorii articulari.

Impulsurile nervoase care iau nastere in proprioceptori, sunt distribuiti in interiorul SNC, dand nastere senzatiei pozitiei, a miscarii corpului si segmentelor sale, sau contribuie la reglarea activitatilor reflexe - tonice, de postura si de miscare.

1. Fusul muscular este un organ receptor specializat ce functioneaza in mod inconstient. Este plasat intre fibrele musculare; un muschi care traverseaza o articulatie avand intre 6-1300 de fusuri musculare. Exista doua tipuri de fibre intrafusale - cu lant nuclear si cu sac nuclear.

Modificarile de alungire ale muschiului sunt imediat transmise fusului, iar modificarile de alungire a fusului depind de miscarea articulara in directia determinata de contractia muschiului respectiv. Fusul muscular devine astfel proprioceptorul ce informeaza asupra pozitiei segmentului in spatiu.

Inervatia senzitiva a fusului cuprinde:

- receptorul primar (terminatia anulospinala);

- receptorul secundar (eflorescenta Ruffini);

Inervatia motorie a fusului este asigurata de motoneuronii medulari gama.

Sistemul gama (sistemul fusimotor) este un servomecanism prin care se realizeaza tonusul muscular.

Activitatea sistemului gama este descrisa sub numele de Bucla gama si are urmatorul traseu:

motoneuron gama eferenta gama fibrele musculare intrafusale terminatiile anulospinale ale fusului aferentele senzitive protoneuronul spinal senzitiv neuroni intercalari neuroni alfa si gama.

2. Organul de tendon (Golgi)

Receptor senzitiv simplu, considerat ca fiind monitorul fortei musculare, este situat la jonctiunea musculo - tendinoasa. Excitarea terminatiilor senzitive Golgi se produce in cazul intinderii pasive sau active a unui muschi cu un anumit grad de forta.

3. Receptorii articulari sunt localizati in capsula articulara, ligamente, tesut conjunctiv moale. Acestia sunt:

Terminatiile Ruffini, sunt mecanoreceptori statici sau dinamici care semnaleaza continuu pozitia articulatiei, deplasarea segmentelor componente si viteza acestei deplasari, presiunea intraarticulara.

Corpusculii Paccini, detecteaza acceleratia articulara.

Terminatiile Golgi, monitorizeaza starea de tensiune din ligamentele, mai ales in momentul amplitudinii maxime a miscarii articulare.

Terminatiile nervoase libere, se activeaza atunci cand articulatia este supusa unui stres mecanic intens sau unor agenti chimici (proces inflamator).

Mecanoceptorii cutanati sunt exteroceptori care raspund la informatiile venite din mediu si care influenteaza articulatia. Acestia joaca un rol important la nivelul mainii si piciorului.

Exista patru tipuri de mecanoceptori cutanati:

Discul Merkel, situat la suprafata pielii, este excitat la presiunile verticale pe piele.

Corpusculii Maissner, situati la suprafata pielii, sunt sensibili la presiunea tegumentului.

Terminatiile Ruffini, sunt excitati de intinderea pielii pe suprafete mari, sensibilitatea lor depinzand de directia in care este intinsa pielea.

Corpusculii Paccini, sunt receptori voluminosi, activati de schimbari rapide ale stimulilor presionali.

Etajul de perceptie

Semnalele proprioceptive (impulsurile) intra in nevrax prin fibrele senzitive ale nervilor spinali si cranieni si merg la:

• centrii corticali prin fibrele sensibilitatii proprioceptive constiente (tracturile Goll si Burdach);
• cerebel prin fibrele sensibilitatii proprioceptive inconstiente (tracturile spinocerebeloase);
• neuronii motori din coarnele anterioare ale maduvei spinarii si nucleii motori ai nervilor cranieni.

1.5.1.3. Analizatorul vizual

Informatiile vizuale furnizate de analizatorul vizual (fig. 2 anexe) au un rol important in locomotie si in mentinerea echilibrului corporal. Cu cat baza de sprijin este mai ingusta si abilitatile de echilibru mai scazute, cu atat vederea este mai importanta pentru echilibru. Oscilatiile pe care corpul le prezinta in ortostatism odata cu inchiderea ochilor, dovedesc rolul important al vederii in mentinerea pozitiei ortostatice.

Activitatile reflexe si proiectia corticala sunt asigurate de:

• receptorii retinieni (celulele cu conuri si bastonase);

• caile nervoase optice;
• releul subcortical talamic;
• localizarile vizuale corticale;

1.5.1.4. Cerebelul

Cerebelul este situat in fosa cerebrala posterioara, fiind legat de trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi cerebelosi: inferiori, mijlocii si superiori. El este o formatiune foarte importanta deoarece contine mai mult de jumatate din neuronii creierului.

Macroscopic, cerebelul prezinta trei portiuni: vermisul si emisferele cerebeloase.

Structura cerebelului este formata din scoarta cerebeloasa, substanta alba si patru perechi de nuclei intracerebelosi.

Filogenetic, cerebelul se divide in:

1. Arhicerebelul, format din lobul floculo - nodular si lingula, primeste aferente de la proprioceptori si de la aparatul vestibular. Fiind in conexiune bidirectionala cu sistemul vestibular, asigura modulatia tonusului muscular necesar mentinerii echilibrului si pozitiei capului.

Extirparea sa determina pierderea echilibrului, insa nu influenteaza precizia miscarilor voluntare. Impreuna cu paleocerebelul regleaza si coordoneaza motricitatea musculaturii corpului si membrelor.

2. Paleocerebelul, constituit din lobul central si lobul patrulater anterior, primeste aferente de la maduva spinarii si trunchiul cerebral si trimite eferente la nucleii cerebelosi (dintat) si la formatiunile tonigene ale trunchiului cerebral, iar de aici substantei reticulate si maduvei spinarii prin caile rubroreticulate si rubrospinale.

Paleocerebelul are legaturi in special cu sensibilitatea proprioceptiva, regleaza tonusul muscular al muschilor posturali si antigravitationali ai membrelor.

3. Neocerebelul este format din restul scoartei cerebeloase. El contribuie la coordonarea miscarilor voluntare si la controlul elementelor miscarii: forta, viteza de executie, amplitudine, directie, start si oprirea la timp a miscarilor.

Cerebelul intervine in:

mentinerea echilibrului static;

- reglarea tonusului muscular si coordonarea miscarilor trunchiului, extremitatii proximale a membrelor in relatie cu echilibrul static si mersul.

1.5.1.5. Sistemul musculo-scheletal

Mentinerea echilibrului corpului uman in campul gravitational este dependent de starea biomecanica a sistemului musculo-scheletal (fig.3, 4, 5) si in primul rand a trunchiului si capului, dar si a membrelor superioare si inferioare.

TRUNCHIUL asigura atat statica, stabilitatea corpului, cat si dinamica, flexibilitatea lui. Aceste functii sunt de fapt indeplinite de coloana vertebrala si masele musculare ale trunchiului. Stabilitatea intrinseca a coloanei (fara muschi) este realizata de vertebre, discuri, ligamente, iar cea extrinseca este data de musculatura. La stabilitatea totala a trunchiului, cea intrinseca contribuie intr-un procent foarte redus.

Coloana vertebrala, fiind situata in partea mediana si posterioara a corpului, reprezinta scheletul axial care indeplineste un triplu rol.

Canalul vertebral, constituit din suprapunerea orificiilor vertebrale, protejeaza maduva spinarii (fig. 6), care este strabatuta in sens ascendent si descendent de numeroase cai nervoase, care asigura transmiterea mesajelor motorii si senzitive. La nivelul maduvei se realizeaza si reflexele de postura si locomotie.

Static, coloana vertebrala reprezinta un ax solid ce sustine capul, trunchiul si membrele superioare cu greutate proprie sau cu incarcaturi suplimentare, transmitand aceasta greutate bazinului in pozitia sezand, sau membrelor inferioare prin intermediul bazinului, in ortostatism.

Dinamic, coloana vertebrala participa la executarea numeroaselor miscari ale trunchiului si capului, gratie carora corpul are o mare mobilitate. 

Musculatura spatelui si a cefei

a)     Muschii intrinseci profunzi (musculatura transversospinala), sunt constituiti din muschii semispinali, multifizi si rotatori, alcatuiti din 11 perechi de mici muschi.

Musculatura transversospinala are rolul de a stabiliza, actionand ca un "ligament dinamic". Acesti muschi actioneaza si ca rotatori ai trunchiului.

b)     Muschii erectori cuprind sistemul iliocostal, sistemul musculaturii lungi (longissimus) si sistemul muschilor spinali (spinalis).

Musculatura erectoare asigura extensia trunchiului.

Musculatura toracelui

a)     Muschii extrinseci, reprezentati de un muschi vertebro-humeral: muschiul dorsal mare; muschii costo-scapulari: muschiul dintat anterior si pectoral mic; muschiul toraco-humeral: muschiul pectoral mare.

b)     Muschii intrinseci, formati din muschii intercostali, subcostali si muschiul transvers al toracelui.

Musculatura abdomenului

Este alcatuita din dreptii abdominali, muschii oblici si transvers, cu rol in postura si miscarea trunchiului, cat si in respiratie.

Musculatura abdominala are un rol important in determinarea presiunii intraabdominale, acesta fiind un element ajutator important al coloanei in stabilizarea trunchiului.

MEMBRUL SUPERIOR

Membrele superioare participa la stabilizarea sau destabilizarea corpului.

Scheletul membrului superior este format din humerus (scheletul bratului), radius si cubitus (scheletul antebratului) si carp, metacarp si falange (scheletul mainii).

Umarul, este cea mai mobila articulatie a corpului

Modalitatea de actiune a musculaturii umarului:

Deltoidul participa la toate tipurile de miscare. In paralizia lui, bratul atarna flasc si balant, de-a lungul trunchiului, iar umarul este cazut.

Supraspinosul mareste forta miscarii din abductie.

Infraspinosul este un rotator in afara al humerusului si mentine in acelasi timp in contact, oasele in articulatia scapulo-humerala.

Rotundul mic este un rotator in afara al bratului.

Rotundul mare nu participa la miscarile libere decat doar atunci, cand bratul este in hiperextensie.

Subscapularul este un rotator inauntru al humerusului, adductor cand bratul este ridicat si mentine capul humeral in cavitatea glenoida.

Cotul

Flexorii cotului sunt bicepsul brahial, brahialul si brahioradialul.

Bicepsul, cu actiune atat asupra bratului cat si a antebratului: flexia antebratului pe brat, supinatia antebratului, adductia bratului;

Brahialul este cel mai puternic flexor al antebratului pe brat.

Brahioradialul este un flexor al antebratului.

Extensorii sunt: tricepsul brahial si aconeul.

Tricepsul brahial este principalul extensor al antebratului.

Aconeul este un muschi important in pronatie, supinatie si chiar in flexie.

Pronatorii: patratul pronator si rotundul pronator.

Patratul pronator este un pronator al mainii si antebratului.

Rotundul pronator este un pronator al mainii si un flexor al antebratului pe brat.

Supinatorii.

Mana are ca functii de baza prehensiunea si apasarea.

Extensorul degetelor

Flexorul superficial

Flexorul profund este cel mai activ flexor al degetelor.

Lombricalii sunt flexori ai falangei proximale si extensori ai celorlalte doua distale.

Interososii sunt de doua feluri: palmari care sunt adductori (apropie degetele de axul mainii) si dorsali care sunt abductori (indeparteaza degetele de axul mainii).

MEMBRUL INFERIOR

Scheletul membrului inferior este alcatuit din femur (scheletul coapsei), tibie si fibula (scheletul gambei) si tarsiene, metatarsiene si falange (scheletul piciorului).

Membrele inferioare au musculatura mult mai dezvoltata si mai puternica decat cea a membrelor superioare, deoarece au rolul de a sustine greutatea corpului, de a participa la mentinerea echilibrului si de a produce deplasarea corpului in pozitia bipeda.

In comparatie cu muschii membrelor superioare, muschii anteriori ai extremitatii libere a membrelor inferioare sunt muschi extensori, iar cei posteriori sunt muschi flexori.

Soldul

Articulatia coxofemurala, a doua mare articulatie a corpului, are o deosebita importanta in statica si locomotie, fiind construita in asa fel incat sa ofere, in acelasi timp, maximum de stabilitate si de mobilitate. Se poate pierde mobilitatea soldului, dar niciodata stabilitatea lui, care este asigurata de:

- factorii ososi - asigura stabilitatea verticala;

-factorii ligamentari - asigura stabilitatea, in special anterioara prin ligamentul iliofemural (Bertin-Bigelow) in pozitie ortostatica, opunandu-se caderii corpului inapoi;

- factorii musculari - asigura mai ales stabilitatea posterioara (caderea in fata) si cea laterala.

Mobilitatea soldului se realizeaza in toate directiile, dar cu amplitudine mica, putand fi marita de miscarea coloanei lombare.

Soldul este articulatia cu masele musculare cele mai mari, capabile sa asigure stabilitatea si deplasarea in mers, chiar pe teren accidentat si in panta, concomitent cu o incarcatura suplimentara.

Iliopsoasul are ca actiune principala flexiunea coapsei pe pelvis, fiind cel mai important flexor in articulatia coxofemurala. Prin contractie statica fixeaza pozitia intermediara; este important stabilizator al rectitudinii trunchiului, intervine indispensabil in locomotie (ducand coapsa membrului oscilant dinapoi inainte). Cand iliopsoasul este paralizat, mersul devine aproape imposibil. Pe langa actiunea lui principala de flexor, mai are si o actiune secundara de rotatie externa a coapsei.

Este alcatuit din doua portiuni: iliacul si psoasul.

Fesierul mare - actiunea lui principala este cea de extensiune, muschiul fiind cel mai puternic extensor al coapsei. Nu este un muschi important pentru postura, actionand doar atunci cand trunchiul se apleaca in fata din ortostatism. Paralizia totala a fesierului mare nu impiedica mersul relaxat.

Fesierul mijlociu si cel mic sunt indispensabili in mers si in statiunea asimetrica. In paralizia lor, mersul devine foarte greu, pelvisul "cazand" la fiecare pas de partea opusa (semnul lui Trendelenburg), iar cand sunt paralizati bilateral, pelvisul basculeaza alternativ in plan frontal, antrenand si coloana lombara (mersul leganat de rata).

Tensorul fasciei lata este un flexor si abductor al coapsei si fixeaza genunchiul extins.

Adductorii au ca miscare principala adductia libera a coapsei. Sunt flexori puternici ai coapsei, cand aceasta este in extensie, iar in mers sunt activati de mai multe ori in diverse faze.

Dreptul intern (gracilis) actioneaza ca flexor al soldului doar cand genunchiul este extins; este un adductor si un rotator intern.

Croitorul face flexia coapsei pe bazin si contribuie la rotatia mediala si la flexia gambei pe coapsa. In mers, urcat si coborat este intotdeauna activat.

Dreptul anterior este muschiul a carui actiune este implicata in concomitenta flexiei soldului cu extensia genunchiului; actioneaza si ca extensor al genunchiului numai daca soldul este stabilizat.

Ischiogambierii - bicepsul femural, semimembranosul si semitendinosul au actiune asupra soldului si asupra genunchiului.

Genunchiul

Este cea mai mare articulatie a corpului, care leaga coapsa de gamba.

Ca articulatie intermediara a membrului inferior, participa la functia acestuia atat in asigurarea staticii, a momentului de sprijin in mers, cat si la asigurarea dinamicii mersului prin ridicarea piciorului si orientarea acestuia in functie de denivelarile terenului in momentul de balans.

Exista o stabilitate pasiva si una activa a genunchiului.

Stabilitatea pasiva este realizata de:

- forma suprafetelor articulare;

- formatiunile capsuloligamentare;

- axele anatomice femurotibiale.

Stabilitatea activa este realizata de muschii:

Dreptul anterior, croitorul si dreptul intern, care au actiune atat asupra soldului cat si asupra genunchiului.

Vastii impreuna cu dreptul anterior sunt extensori puternici ai genunchiului.

Cruralul, popliteul, ischiogambierii - bicepsul femural, semimembranosul si semitendinosul.

Crurarul

Popliteu este un rotator medial.

Semitendinosul si semimembranosul sunt extensori si adductori ai soldului iar pentru genunchi sunt flexori si rotatori interni.

Piciorul

Are un rol static - suporta intreaga greutate a corpului, si un rol dinamic - asigura mersul pe orice teren; de asemenea asigura stabilitatea si mobilitatea, echilibrul si oscilarea, accelerarea si decelerarea.

Musculatura piciorului este formata din:

a)     muschi intrinseci- muschii gambei, actioneaza in multe miscari ale piciorului, precum si in mers; nu au nici o activitate in timpul ortostatismului; au un rol important in stabilizarea piciorului (in momentul propulsiei)

b)     muschi extrinseci-muschii propriu-zisi ai piciorului (tricepsul sural, tibialul anterior si cel posterior, lungul si scurtul peronier, flexorii si extensorii comuni si proprii ai degetelor) au o activitate importanta atat in dinamica, cat si in statica lui.

Activitatea musculaturii piciorului este in stransa dependenta cu fazele mersului (respectiv momentul de sprijin sau momentul de balansare).

Tricepsul sural este flexorul plantar al piciorului, cand acesta este liber in miscarea lui din glezna si este stabilizator, actionand in special spre sfarsitul fazei de sprijin, cand piciorul se ridica pe varf.

Tibialul anterior, ajutat de extensorii degetelor si halucelui, este principalul flexor dorsal al piciorului; este singurul muschi puternic contractat in faza da balans al piciorului in mers.

Tibialul posterior este un flexor plantar si un inversor puternic atunci cand glezna este in flexie plantara.

Peronierii actioneaza in faza de sprijin a mersului, avand si rolul de muschi posturali; actioneaza in principal in statica pe tocuri inalte.

1.5.2. Modul de realizare al echilibrului

Echilibrul sau controlul postural este un proces la care participa trei componente: organismul, sarcina care urmeaza a fi indeplinita si conditiile de mediu in care are loc acesta.

Echilibrul corporal este realizat prin feed-backul informatiilor somatosenzoriale, vestibulare si vizuale (Tabel 2 - anexe).

Receptorii vestibulari din urechea interna ofera informatii despre pozitia capului in prezenta gravitatiei, despre acceleratiile liniare si angulare ale acestuia in timpul miscarilor.

Receptorii senzitivo-senzoriali sunt proprioceptorii din articulatii, ligamente, muschi si exteroceptorii tegumentari. Capacitatea individului de a-si mentine echilibrul se datoreaza acestor receptori care aduc permanent informatii asupra mediului, asupra pozitiei corpului fata de acesta si a segmentelor corpului fata de corpul intreg.

Receptorii vizuali au doua sarcini:

vederea focala (centrala) indreptata spre mediu; ajuta la perceperea pozitiei si miscarii corpurilor si la identificarea riscurilor si a oportunitatilor din mediu. Este o recunoastere constienta, are rol anticipativ si este importanta pentru decizia de actiune.

vederea ambientala (periferica) detecteaza miscarea corpului in raport cu mediul, inclusiv miscarile capului si balansul postural. Modifica raspunsurile motorii prin feed-back.

Planul motor central - asigura interactiunea individului cu sarcina de indeplinit. Are doua etape:1) stabilirea scopului;

2) stabilirea celei mai eficiente cai de a-l atinge;

Necesita cunoasterea selfului (autocunoastere - abilitati si limitari), a scopului (caracteristici) si a mediului (riscuri si oportunitati). Planul motor se transmite in periferie, iar o copie ajunge si la cerebel (arhicerebelul are rol primordial in controlul echilibrului).

Odata ce se incepe miscarea, apar aferente senzitivo-senzoriale cu rol de feed-back, importante in detectarea si corectarea erorilor de miscare (diferenta dintre miscarea planificata si cea realizata) si a erorilor de performanta (neatingerea scopului).

In executia motorie periferica este important atat controlul postural cat si sistemul musculo-articular.

Mediul - factorii de mediu pot facilita/suprasolicita modul de realizare al echilibrului prin modificari ale poligonului de sustinere (stabil sau instabil) interferat cu aferente somatosenzoriale si variatii ale conditiilor vizuale (luminozitate). Gravitatia neputand fi modificata, individul se adapteaza din diferite pozitii si la diferite viteze.

Secventele miscarii normale

1.5.3.1. Controlului centrului de greutate (Cg)

Forta gravitationala actioneaza asupra corpului omenesc printr-un complex de linii verticale, care se concentreaza intr-un punct - centrul de greutate al corpului.

Controlul Cg este dependent de starea biomecanica a sistemului musculo-scheletal, in principal a trunchiului si capului, dar si a membrelor superioare si inferioare.

Cg al corpului este plasat la nivelul trunchiului inferior (la nivelul vertebrei S₂). El se deplaseaza in sensul miscarii corpului, locul sau fiind stabilit de pozitia adoptata (decubit, asezat, ortostatism etc). Exista un Cg al extremitatilor, care se afla pe axa longitudinala a segmentului respectiv, precum si un Cg al trunchiului si al capului. Centrul de greutate este dat de punctul din corp in care actioneaza rezultanta fortelor de atractie gravitationala. El este situat la intersectia planurilor medio - frontal, medio - sagital si medio - transversal.

Mentinerea echilibrului

Pozitia de echilibru se mentine datorita grupelor musculare care actioneaza reflex, pe baza unor informatii care vin de la receptorii vestibulari, vizuali, proprioceptorii muschilor gatului, trunchiului si membrelor, exteroceptorii cutanati. Toate informatiile ajung la SNC si dau reactii statice generale, locale si segmentare.