N.a.t.o. si managementul conflictelor

N.A.T.O. SI MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

Razboiul rece a generat aparitia a doua blocuri militare care

grupau cele doua superputeri, secondate de aliatii acestora.

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) a fost un

raspuns viguros al Occidentului la Blocada Berlinului. Tratatul a fost

semnat la 4 aprilie 1949 de catre ministrii de externe din 11 state,

respectiv Canada, Statele Unite, Belgia, Danemarca, Franta, Islanda,

Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Portugalia. De semnalat

faptul ca negocierile si discutiile pe aceasta tema demarasera in mod

oficial inca de la 6 iulie 1948.

Potrivit prevederilor Tratatului, organizatia, cu sediul central la

Bruxelles, are un caracter defensiv, propunandu-si sa apere valorile

democratiei vestice in fata agresiunii comuniste. Articolul 2 prevede

in mod expres ca: 'Partile contractante vor contribui la dezvoltarea

viitoare a relatiilor internationale pasnice si prietenesti prin intarirea

institutiilor lor libere, printr-o mai buna intelegere a principiilor care

au stat la fondarea acestor institutii si prin promovarea conditiilor

necesare stabilitatii si binefacerii.'

Potrivit articolului 5 al Tratatului, un eventual atac armat

impotriva unui stat semnatar este considerat o agresiune impotriva

tuturor membrilor N.A.T.O., motiv pentru care sunt justificate inclusiv

metodele de forta pentru a raspunde eficient la orice provocare.

Articolul urmator detaliaza, insistand asupra unor situatii concrete ce

ar fi putut aparea: 'in aplicarea articolului 5 se considera atac armat

impotriva uneia sau mai multor parti: un atac armat impotriva

teritoriului uneia dintre ele in Europa sau America de Nord, impotriva

departamentelor franceze din Algeria, impotriva fortelor de ocupatie

ale vreuneia dintre parti in Europa, impotriva insulelor aflate sub

jurisdictia uneia dintre parti in regiunea Atlanticului de Nord, la nord

de Tropicul Cancerului, sau impotriva navelor si aeronavelor uneia

dintre parti in aceeasi regiune.'

in conformitate cu prevederile articolului 10, portile Aliantei

nord-atlantice raman deschise, precizandu-se in mod expres posibilitatea

invitarii pe viitor si a altor state europene. Evolutiile ulterioare au

confirmat decizia initiala din 1949.

Pana la caderea comunismului in Europa, respectiv pe durata

razboiului rece, Alianta a fost completata de Grecia si Turcia, in 1952,

cele doua state fiind beneficiare ale Planului Marshall, de Republica

Federala Germania, primita intre statele membre la 4 mai 1955, si de

Spania, devenita membra in 1982. Desigur, mai ales, primirea

Germaniei Federale a provocat o vie nemultumire in blocul sovietic,

exploatata si din punct de vedere propagandistic in sensul apelului la

trecutul recent al Germaniei, una din primele reactii fiind semnarea

Tratatului de la Varsovia.

Organismele principale ale Aliantei sunt:

- Consiliul N.A.T.O., organul de decizie, format din ministrii de

externe, aparare si finante ai statelor membre.

- Consiliul Permanent, format din reprezentantii ministrilor din

Consiliu, acestia avand atributii consultative.

- Comitetul pentru Planificarea Apararii.

- Comitetul pentru Strategie Nucleara.

Un rol important il are Secretariatul General, condus de un

secretar general, care are atributii de ordin executiv si organizatoric, el

fiind un factor de coeziune pentru luarea unor decizii in consens la

nivelul Aliantei. Din 1952 si pana in prezent, aceasta demnitate a

revenit unui numar de 11 politicieni.

Primul secretar general a fost lordul Ismay (1887 - 1965).

Nascut in India, a facut parte din cabinetul de razboi britanic, lucrand

cu premierii Winston Churchill si Clement Attlee. Mandatul sau a

inceput la 13 martie 1952, incheindu-se in mai 1957.

Succesorul sau a fost Paul Henri Spaak (1899 - 1972), secretar

general intre 1957 si 1961. Nascut la Bruxelles, el a fost premier al

Belgiei intre 1938 - 1939 si 1947 - 1949. Pentru mandatul 1952 -

1953 a fost ales presedinte al Adunarii Comunitatii Europene a

Carbunelui si Otelului. Spaak a parasit conducerea N.A.T.O. pentru a

prelua din nou, cu incepere din 1961, coordonarea guvernului belgian.

Spaak a fost urmat la secretariatul general de olandezul Dirk

Stikker (1887 - 1979). Acesta avea o buna experienta diplomatica,

fiind ministru de externe intre 1948 si 1952, si apoi acreditat ca

ambasador la Londra pana in 1958. La N.A.T.O. a activat intre 1961 si

1964. Stafeta a fost preluata de italianul Manlio Brosio (1897 - 1980),

care a fost unul dintre secretarii generali longevivi in functie (1964 -

1971). Brosio era bine pregatit pentru rolul asumat, fapt datorat

experientei acumulate ca ministru al apararii (1945 - 1946), apoi ca

ambasador la Moscova, Londra, Washington si Paris.

Un alt olandez, Joseph Luns (1911 - 2002), va reusi sa doboare

recordul lui Brosio, cu un stagiu de 13 ani ca secretar general (1971 -

1984). Nascut la Rotterdam, el a fost ministru de externe in mai multe

randuri. Lungul mandat al lui Luns a fost continuat de lordul Carrington

(nascut in 1919), care se remarcase prin numeroasele misiuni incheiate

cu succes mai ales in spatiul Commonwealth-ului. in 1983, el fusese

ales presedinte al puternicului concern General Electric Company.

Primul german ales in fruntea N.A.T.O. a fost Manfred Wörner

(1934 - 1994). Nascut la Stuttgart, el a fost ministrul apararii Republicii

Federale Germania din 1982 pana in 1988, atunci cand a preluat noua

pozitie in Alianta, pe care a detinut-o pana la decesul sau survenit in

1994. Pentru o scurta perioada, pana in 1995, Wörner a fost suplinit de

Willy Claes (nascut in 1938). Nascut la Hasselt, Claes a fost in mai

multe randuri ministru de externe al Belgiei.

Un mandat agitat (1995 - 1999) s-a dovedit a fi cel al lui Javier

Solana (nascut in 1942), care acumulase o buna experienta prin

participarea la mai multe formule guvernamentale in tara de origine,

Spania. El s-a confruntat cu criza iugoslava, in timpul sau fiind trimise

trupele I.F.O.R. in Bosnia, Solana vizitand la randul sau Sarajevo. Un

succes l-au reprezentat negocierea si semnarea parteneriatului cu

Rusia, in noile conditii ale extinderii Aliantei nord-atlantice.

Lordul George Robertson (nascut in 1946) i-a urmat lui Solana,

un atú pentru el constituindu-l pozitia ocupata intre 1997 si 1999 ca

secretar la ministerul apararii de la Londra. De la 1 ianuarie 2004,

functia de secretar general a fost preluata de Jaap de Hoop Scheffer

(nascut in 1948). Omul politic olandez se remarcase ca un sustinator

in tara sa natala a initiativei americane de atacare a Irakului in 2003.

Pe langa conducerea politica, un rol important il joaca structura

militara de comanda. Astfel, exista un Comitet militar, a carui actiune

se desfasoara cu ajutorul unui stat major militar international integrat.

in plan doctrinar, o schimbare se va produce in 1967 prin

adoptarea doctrinei 'ripostei graduale', o reactie la primele doua

decenii ale razboiului rece si ale principalelor crize. O prima masura

fusese luata de presedintele Lyndon Johnson inca din 1965, cand

autorizase interventia in Guatemala, considerata necesara pentru

blocarea raspandirii comunismului in emisfera vestica.

Dupa preluarea puterii la Casa Alba de catre presedintele Ronald

Reagan, va surveni o noua modificare doctrinara, in prim-plan trecand

teoria 'confruntarii directe'. Reagan va lua masuri practice care vor

conduce la o cursa a inarmarilor cu Uniunea Sovietica la finele careia

s-a consemnat caderea comunismului.

Evenimentele din 1989 aduceau cu ele provocari noi pentru

Alianta Nord-Atlantica. Faptul este subliniat chiar de declaratia de la

Londra, din 5-6 iulie 1990, in care se vorbeste deschis despre

necesitatea transformarii organizatiei. Documentul adreseaza un apel

statelor membre ale Tratatului de la Varsovia in vederea semnarii unei

declaratii a celor doua parti in care sa se afirme, de comun acord, ca

vremea conflictelor a trecut si trebuie construita o noua relatie, bazata

pe respectarea principiilor suveranitatii si integritatii teritoriale si prin

respectarea principiilor inscrise in Carta Natiunilor Unite si in Actul

final al Conferintei de la Helsinki din 1975. Importanta era si

trimiterea la posibilitatea largirii spre Est a organizatiei.

Parteneriatul pentru pace este o initiativa menita a pregati

statele dornice sa se alature Aliantei, lansata in ianuarie 1994.

Principalele activitati vizau urmatoarele domenii:

- aparare comuna si securitate;

- managementul crizelor;

- planificarea urgentelor civile;

- managementul traficului aerian;

- cooperarea in domeniul armamentului.

Din aceasta perspectiva, obiectivele majore declarate ale

Parteneriatului urmareau:

- sporirea transparentei in planificarea apararii la nivel national;

- sporirea transparentei in calcularea bugetului militar;

- asigurarea controlului democratic al fortelor armate nationale;

- dezvoltarea pe termen lung a fortelor armate ale tarilor

partenere, care devin apte de a actiona impreuna cu statele deja

membre ale N.A.T.O.

Avand in vedere succesul initiativei, cu incepere din 1997 au

fost luate masuri pentru cresterea eficientei acesteia. Astfel, s-a avut in

vedere sporirea rolului rezervat statelor partenere in luarea deciziilor si

in planificare. Mai mult, s-a urmarit si consolidarea dimensiunii

politice a Parteneriatului pentru Pace.

Pe baza celor convenite la Londra, N.AT.O. a initiat o politica

de extindere spre Europa de Est. in doua valuri succesive au devenit

membre Cehia, Polonia si Ungaria, in 1999, iar din aprilie 2004,

Romania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia si Slovenia.

Astfel, numarul statelor membre se ridica la 26.

Aderarea Romaniei s-a produs in urma manifestarii acestei intentii

inca din 1990, cand sunt stabilite relatii oficiale cu Alianta. Important

este si faptul ca, la 26 ianuarie 1994, tara noastra devenea primul stat

din fostul bloc comunist care adera la Parteneriatul pentru Pace.

Daca, pe parcursul razboiului rece, N.A.T.O. a avut drept

obiectiv principal contrabalansarea Tratatului de la Varsovia si

'indiguirea' comunismului mondial, lucrurile s-au schimbat dupa

1990. Conflicte majore precum razboiul din Golf declansat de Saddam

Hussein prin atacarea Kuwaitului, razboiul din Iugoslavia, ori ultimele

razboaie din Afganistan si cel irakian au reliefat asumarea de catre

Alianta a unor responsabilitati majore, inclusiv de ordin politic. De

aici a prins contur perceptia unui 'jandarm planetar', mai ales

organizatiile pacifiste si ecologiste, ori criticii fenomenului globalizarii

manifestandu-se zgomotos impotriva folosirii fortei in raporturile

internationale.

Cu prilejul aniversarii unei jumatati de secol de la infiintarea

N.A.T.O., la reuniunea de la Washington, din 23 - 24 aprilie 1999, a

fost adoptata o declaratie care face bilantul activitatii depuse, trasand

totodata liniile de perspectiva. Astfel, punctul 2 al documentului

subliniaza ca: ' ne afirmam hotararea de a continua sa promovam

aceste obiective (apararea popoarelor, teritoriilor si libertatii pe baza

democratiei, drepturilor omului si a statului de drept, enuntate la

primul punct al declaratiei - n.n.), avand la baza traditiile de incredere

si colaborare pe care le dezvoltam de mai bine de 50 de ani. Apararea

colectiva ramane obiectivul central al N.A.T.O. Ne afirmam angajarea

de a promova pacea, stabilitatea si libertatea.'

in alta ordine de idei, la punctul 5 al declaratiei se vorbeste de

viitor: 'Trasam cursul N.A.T.O. la intrarea in secolul XXI: o alianta

angajata in apararea colectiva, in stare sa faca fata riscurilor prezente

si viitoare la adresa securitatii noastre, intarita prin deschiderea pentru

noi membri, care colaboreaza cu alte institutii, cu tari din Parteneriat

(Parteneriatul pentru Pace - n.n.) si participarea la Dialogul

Mediteranean, sustinandu-se reciproc in vederea intaririi suveranitatii

si stabilitatii euroatlantice.'

Pe acelasi palier se afla si precizarile de la punctul 9 al declaratiei:

'La 50 de ani de la crearea N.A.T.O., destinele Americii de Nord si ale

Europei raman inseparabile. Cand actionam impreuna, ne salvgardam

libertatea si securitatea si ne marim stabilitatea intr-un mod mai eficace

decat am putea-o face oricare dintre noi in mod singular.'

Desigur, la capitolul decizii de perspectiva, trebuie amintit si

Comunicatul aceleiasi reuniuni, intitulat in mod sugestiv O alianta

pentru secolul XXI. Redam doar punctul 4 al documentului in cauza,

sugestiv pentru programul Aliantei la cumpana dintre milenii:

'N.A.T.O. al secolului XXI incepe astazi - un N.A.T.O. care

pastreaza puterile trecutului si are misiuni noi, membri noi si

Parteneriate. in acest scop:

- am aprobat si actualizat Conceptul Strategic;

- ne-am reafirmat angajamentul fata de procesul de largire a

Aliantei si am aprobat un Plan de actiune in vederea admiterii de noi

membri destinat tarilor care doresc sa se alature Aliantei;

- am finalizat elementele cheie ale deciziilor de la Berlin

referitoare la construirea Societatii Europene si a Identitatii de Aparare

din cadrul Aliantei si am decis sa ii marim si mai mult eficacitatea;

- am lansat Initiativa Capacitatilor de Aparare;

- ne-am intensificat relatiile cu partenerii printr-un Parteneriat

pentru Pace intarit si mai operational si ne-am intensificat consultarile

si cooperarea in cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic;

- am stimulat Dialogul Mediteranean;

- am decis sa marim eforturile Aliantei impotriva armelor de

distrugere in masa si a mijloacelor de livrare a acestora.'

Pe de alta parte, mai ales in contextul actual, N.A.T.O. nu mai

este doar o institutie cu caracter militar, ci a devenit si un forum larg de

dezbatere a unor probleme majore ale umanitatii. Romania, de exemplu,

se afla intr-un moment pe care l-a cautat de la faurirea statului modern,

acela a fi sub 'umbrela' unei organizatii puternice, dar care nu este

condusa de spiritul de cucerire. Din acest punct de vedere, printr-o

adaptare continua la realitatile debutului de mileniu, N.A.T.O. va avea

un cuvant extrem de important de spus in politica mondiala.

Faptul este evident si daca avem in vedere comunicatul final al

ultimului summit N.A.T.O., desfasurat la Riga, in zilele de 28 si 29

noiembrie 2006. Dincolo de semnificatia momentului, legata de faptul

ca reuniunea a avut loc intr-o republica fosta sovietica, in apropierea

granitei actuale cu Rusia, ceea ce poate fi interpretat si ca o dovada a

fortei actuale a Aliantei, retinem ideile principale ale documentului:

- reafirmarea credintei in valorile democratiei, libertatii individului,

domniei legii si in principiile Cartei Organizatiei Natiunilor Unite;

- afirmarea principiului indivizibilitatii securitatii Aliantei ca

fiind fundamental;

- reafirmarea dorintei de instaurare a pacii in cele sase zone in

care actioneaza trupe N.A.T.O.;

- in privinta situatiei din Afganistan, se reafirma sprijinul pentru

presedintele Hamid Karzai, care este incurajat sa continue cu fermitate

reformele, inclusiv prin dezvoltarea unei puternice armate afgane,

capabila sa mentina ordinea in tara; de asemenea, Uniunea Europeana,

Organizatia natiunilor Unite si statele vecine sunt invitate sa sprijine

procesele democratice din Afganistan;

- este apreciat rolul jucat de trupele K.F.O.R. in Kossovo si

reafirmat sprijinul pentru emisarul special O.N.U. in zona, Marti

Ahtisaari;

- in vederea imbunatatirii managementului crizelor, urmeaza ca

la intrunirile ministrilor de externe din aprilie 2007, precum si ale

celor ai apararii din iunie 2007, sa fie adoptate masuri concrete;

- se reafirma disponibilitatea N.A.T.O. pentru dialog;

- se decide ca proiecte precum Parteneriatul pentru Pace sa fie

incurajate pe mai departe si chiar imbunatatite;

- se va urmari continuarea observarii progreselor partenerilor;

- se exprima ingrijorarea in legatura cu situatia din Irak si criza

din Darfour;

- in privinta extinderii viitoare a Aliantei, se preconizeaza ca la

summit-ul din 2008 sa fie lansate invitatii pentru Albania, Croatia si

Macedonia;

- de asemenea, sunt apreciate eforturile din Bosnia-Hertegovina,

Serbia si Muntenegru;

- este reafirmata dorinta continuarii dialogului cu Georgia si

Ucraina, cu ultima existand deja un parteneriat extins;

- parteneriatul cu Rusia este considerat ca fiind un element

strategic esential pentru securitatea euroatlantica;

- este urmarita cu ingrijorare evolutia evenimentelor din

Caucazul de Sud si Transnistria, fiind afirmat sprijinul pentru guvernele

din Armenia, Azerbaidjan, Georgia si Moldova, in special pentru

eforturile depuse de acestea in vederea identificarii unei solutii pasnice;

- sunt condamnate experientele cu arma atomica ale Coreei de

Nord, Alianta declarandu-se solidara cu hotararile luate de Organizatia

Natiunilor Unite pe aceasta tema.

Ca o reactie la evolutiile razboiului rece, trebuie mentionata si

infiintarea celuilalt bloc militar, Organizatia Tratatului de la Varsovia.

Noua structura era constituita la 14 mai 1955 in capitala Poloniei, fiind

un instrument in mana Uniunii Sovietice, preocupata de cursa

inarmarilor cu Statele Unite. Tratatul Est-European de Prietenie,

Colaborare si Asistenta Mutuala reunea in cuprinsul unei aliante

militare Uniunea Sovietica si statele controlate de Kremlin din Estul

Europei, respectiv Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica

Democrata Germana, Polonia, Romania si Ungaria. Se remarca,

desigur, absenta Iugoslaviei, maresalul Tito aflandu-se in dizgratia

Moscovei, dupa cum este de notat retragerea Albaniei in 1968. De la

primul articol al Tratatului era proclamat, asa cum facuse si N.A.T.O.,

caracterul sau defensiv: 'Partile contractante se obliga ca, in

conformitate cu Carta Organizatiei Natiunilor Unite, sa se abtina in

relatiile internationale de la amenintarea cu forta sau de la folosirea ei

si sa rezolve litigiile lor internationale prin mijloace pasnice in asa fel

incat sa nu pericliteze pacea si securitatea internationala.'

Pe acelasi ton, articolul 2 sublinia: 'Partile contractante declara

ca sunt gata sa participe in spiritul unei colaborari sincere la toate

actiunile internationale avand drept scop asigurarea pacii si securitatii

internationale si ca isi vor consacra in intregime fortele atingerii

acestor teluri. Totodata, partile contractante vor depune eforturi pentru

ca, in intelegere cu alte state care doresc sa colaboreze in aceasta

directie, sa se ia masuri eficiente in vederea reducerii generale a

armamentelor si a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen si a

celorlalte arme de exterminare in masa.'

La fel ca in cazul Tratatului nord-atlantic, si statele socialiste din

blocul de la Varsovia au prevazut solutia de urmat in cazul unei

agresiuni. Aceasta este definita de articolul 4: 'in cazul unui atac armat

in Europa din partea vreunui stat sau grup de state impotriva unuia sau

mai multor state semnatare ale tratatului, fiecare stat semnatar al

Tratatului, in cadrul exercitarii dreptului la autoaparare individuala sau

colectiva, in conformitate cu articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va

acorda statului sau statelor care au fost supuse unui asemenea atac

ajutor imediat, in mod individual, in intelegere cu celelalte state

semnatare ale Tratatului si prin toate mijloacele care i se par necesare,

inclusiv folosirea fortei armate. Statele semnatare ale tratatului se vor

consulta imediat asupra masurilor ce trebuie luate in comun in scopul

restabilirii si mentinerii pacii si securitatii internationale.

in conformitate cu prevederile Cartei Organizatiei Natiunilor

Unite, Consiliul de Securitate va fi informat asupra masurilor luate in

baza prezentului articol. Aceste masuri vor fi sistate indata ce

Consiliul de Securitate va fi luat masurile necesare pentru restabilirea

si mentinerea pacii si securitatii internationale.'

O alta similitudine cu Alianta nord-atlantica era conferita de

deschiderea catre alte state - conform prevederilor articolului 9 -, dar si

de durata initiala de 20 de ani cat se preconiza ca va functiona Tratatul.

Structura de conducere a Pactului cuprindea:

- Comitetul Politic Consultativ.

- Comandamentul Unit.

- Statul Major al Fortelor Armate.

in mod firesc, primul comandant unic al trupelor Pactului de la

Varsovia a fost numit maresalul Uniunii Sovietice, Ivan Konev, sef al

Marelui Stat Major fiind generalul A.I. Antonov. Ivan Stepanovici

Konev (1897 - 1973) era unul din eroii Uniunii Sovietice in razboiul

antihitlerist. El jucase un rol important in contraofensiva sovietica de

iarna din 1941/1942, motiv pentru care Stalin ii va acorda comanda

Frontului de Vest, apoi a celui Ucrainean.

Konev a repurtat o mare victorie la Kursk in fata diviziilor de

tancuri germane comandate de Erich von Manstein, iar din februarie

1944 a fost ridicat la gradul de maresal al Uniunii Sovietice. A

participat la ofensiva finala spre Berlin, dar Stalin a decis ca

maresalului Jukov sa-i revina onoarea de a ocupa Reichstagul. in

schimb, Konev a ocupat Praga, iar trupele sale au facut jonctiunea, la

Torgau, cu cele americane.

Dupa razboi, o perioada, a fost seful administratiei sovietice din

Germania de Est si Austria, apoi a fost trecut, le fel ca Jukov, intr-un

plan secund de Stalin. Dupa moartea dictatorului, noul lider de la

Kremlin l-a readus pe Konev in centrul atentiei. Una din masuri a fost

tocmai numirea lui ca prim-comandant al trupelor reunite ale Pactului

de la Varsovia.

Din punctul de vedere al Romaniei, extrem de importanta a fost

decizia Comitetului Politic Consultativ, din 24 mai 1958, privind

retragerea trupelor sovietice din tara noastra. Este important de

mentionat ca aceasta hotarare se inscria intr-un sir mai larg de

initiative ale lui Hrusciov, legate de politica lui de destalinizare,

evident fara a diminua rolul partii romane. Astfel, amintim faptul ca se

mai hotarase, cu acelasi prilej, reducerea fortelor armate sovietice cu

300.000 de soldati pentru anul 1958, carora li se alaturau 55.000 de

romani, 23.000 de bulgari, 20.000 de polonezi, 20.000 de cehoslovaci

si o mie de albanezi. Rezulta astfel un total de 419.000 de ostasi la

nivelul Tratatului. in plus, Moscova se angaja sa mai retraga o divizie

din randul celor ce stationau in Ungaria.

intrucat vom discuta intr-un capitol urmator despre crizele

razboiului rece, acum amintim doar de revolta ungara din 1956, de

criza Berlinului din 1961, de cea cubaneza din anul urmator, de

razboiul din Vietnam sau de invadarea Cehoslovaciei in 1968.

Desigur, nu putem neglija nici invadarea Afganistanului de catre

trupele sovietice in 1979, actiune care va marca inceputul sfarsitului

pentru politica expansionista a guvernului comunist de la Moscova.

Reformele pe care liderul cehoslovac Alexandru Dubcek a

incercat sa le impuna in tara sa au determinat reactia ferma a

Kremlinului. De momentul 1968 este legata aparitia doctrinei Brejnev,

o politica ferma de combatere a fortelor antisocialiste. Punctul de

vedere al liderului sovietic a fost exprimat in oficiosul Pravda, din 25

septembrie 1968. Invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Pactului

de la Varsovia era justificata prin dorinta de 'salvare' a cuceririlor

revolutionare din aceasta tara. Fara a nega dreptul fiecarui partid

comunist de a aplica o linie proprie, sovieticii aratau ca aceasta

independenta de actiune era limitata si ca ea nu trebuia sa puna in

pericol interesele fundamentale ale statelor socialiste.

Pozitia liderului albanez Enver Hodja este interesanta in

contextul in care el pregatea retragerea tarii sale din Tratatul de la

Varsovia. Profitand de vizita premierului chinez Ciu En-lai la Tirana,

conducatorul Partidului Comunist din Albania declara, la 29 iunie

1966: 'Urmand calea lor tradatoare, conducatorii revizionisti sovietici

se straduiesc sa asigure cu orice pret imperialistilor americani calmul

in Europa. Ei au blocat problema tratatului de pace cu Germania si

rezolvarea problemei Berlinului, sacrificand in mod deschis interesele

poporului german si ale altor popoare. in prezent ei fac totul pentru

realizarea unui tratat de securitate europeana, oferind in acest scop

desfiintarea Tratatului de la Varsovia Noi am demascat prin

declaratii guvernamentale speciale politica sovina si tradatoare dusa

de conducerea sovietica in cadrul Tratatului de la Varsovia. Aceasta

nu a indraznit insa niciodata sa ne raspunda. Problema nu poate fi

solutionata adresand guvernului albanez o invitatie oarecare pentru a

participa la o conferinta a Tratatului. Nu! Albania nu asteapta o

invitatie de nunta pentru o conferinta unde drepturile sale, in calitate

de membru efectiv al Tratatului de la Varsovia, sunt stabilite prin legi.

Trebuie sa se recunoasca in mod public greselile comise fata de R. P.

Albania, trebuie ca guvernul albanez sa fie informat pe deplin despre

toate hotararile, publice si secrete, luate deja de Tratatul de la

Varsovia in absenta sa prin actiuni arbitrare, discriminatorii si ostile

ale revizionistilor contemporani fata de R. P. Albania, trebuie sa se

lichideze in primul rand tradarea revizionista si politica de comploturi

si intrigi care ameninta tarile socialiste si pacea mondiala.'

Pozitia lui Hodja reflecta apropierea fata de China si prefateaza

retragerea Albaniei din Tratat, in urma denuntarii unilaterale a

acestuia la 13 septembrie 1968. Pe de alta parte, fragmentul din

discurs (reprodus dupa Buletinul Informativ Agerpres nr.514 din 29

iulie 1966 strict secret, evident, la acea data) este elocvent pentru

tensiunea din sanul partidelor comuniste, tot mai hotarate sa conteste

hegemonia P. C. U. S.

De altfel, replica lui Ciu En-lai, la acelasi miting de la Tirana,

atinge problema unui complot al celor doua superputeri, Statele Unite

si Uniunea Sovietica, care ar fi gasit o cale de compromis in ciuda

divergentelor de ordin ideologic dintre cele doua sisteme: 'Pentru a-si

concentra fortele agresive impotriva Vietnamului, imperialismul

american incearca sa creeze un simulacru de relaxare in Europa.

Colaborand activ cu ei, grupul conducator revizionist sovietic incearca

prin diverse cai sa convoace o asa-numita conferinta cu privire la

securitatea europeana, in incercarea de a aplica spiritul de la Taskent

in Europa. Ei au aratat limpede in repetate randuri ca problema

vietnameza nu este un obstacol in calea realizarii unui acord intre ei si

Statele Unite cu privire la dezarmare si la impiedicarea proliferarii

nucleare. Acesta este un mare serviciu facut imperialismului american

si o tradare flagranta a poporului vietnamez si a popoarelor din

lume Revizionistii contemporani sovietici au adoptat o politica de

concesii si compromisuri fata de imperialismul american si militarismul

vest-german, au renuntat la lupta pentru incheierea unui tratat

de pace cu Germania si solutionarea problemei Berlinului occidental si

au ajuns la un acord tacit cu imperialismul american pentru inghetarea

statu-quo-ului in Europa. Acum, ei vorbesc despre intarirea securitatii

europene, insa pastreaza tacerea despre opozitia fata de imperialismul

american. Dorinta de pace a europenilor este lesne de inteles.

Simulacrul de relaxare organizat in comun de imperialismul american

si de revizionismul contemporan sovietic nu poate insa decat sa

contribuie la deplasarea spre est a centrului de gravitate al strategiei

imperialismului american, sa ajute si sa incurajeze aroganta

revansarda a militarismului vest-german. Privita in perspectiva,

aceasta linie de actiune nu poate in nici un caz sa slabeasca incordarea

situatiei din Europa, ci va mari doar primejdia de razboi in Europa.'

Reformarea Tratatului este legata, desigur, de noua linie politica

inaugurata dupa 1985 de Mihail Gorbaciov. in acest sens, amintim

documentul semnat de liderii statelor socialiste din Europa, membre

ale Pactului de la Varsovia, la 29 mai 1987, privind doctrina lor

militara. Aceasta avea in vedere, in principal, urmatoarele aspecte:

'1. Statele participante la Tratatul de la Varsovia niciodata si in

nici o imprejurare nu vor initia actiuni militare impotriva vreunui stat

sau aliante de state, daca ele insele nu devin obiectul unui atac armat;

2. Ele niciodata nu vor folosi primele armele nucleare;

3. Ele nu au pretentii teritoriale fata de nici un stat din Europa

sau din afara Europei;

4. Ele nu considera dusman nici un stat, nici un popor;

dimpotriva, sunt gata sa-si edifice relatiile cu toate tarile lumii, fara

exceptie, pe baza luarii reciproce in considerare a intereselor securitatii,

a coexistentei pasnice.'

Pentru a realiza in mod concret pasi spre detensionarea situatiei

internationale erau facute un numar de sase propuneri concrete, respectiv:

'1. incetarea urgenta, generala si completa a experientelor nucleare,

ca o masura prioritara in domeniul opririi dezvoltarii, productiei si

perfectionarii armamentelor nucleare, reducerii pe etape si lichidarii lor

totale, opririi extinderii cursei inarmarilor in spatiul cosmic;

2. interzicerea si lichidarea armelor chimice si a altor arme de

distrugere in masa;

3. reducerea fortelor armate si a armamentelor conventionale din

Europa, pana la nivelul la care nici una din parti, asigurandu-si apararea,

sa nu aiba mijloace pentru un atac prin surprindere asupra celeilalte

parti, pentru desfasurarea unor operatiuni ofensive in general;

4. un control strict asupra tuturor masurilor de dezarmare, bazat

pe imbinarea mijloacelor tehnice nationale cu proceduri internationale,

inclusiv crearea de organe internationale corespunzatoare, schimb de

informatii militare, efectuarea de inspectii la fata locului;

5. crearea de zone libere de arme nucleare si chimice, si, de

asemenea, a unor zone cu o concentrare redusa a armamentelor si cu o

incredere sporita in diferite regiuni ale Europei si in alte parti ale

lumii; infaptuirea unor masuri militare de crestere a increderii in

Europa, pe baza de reciprocitate, si realizarea unor intelegeri cu

privire la asemenea masuri si in alte zone ale lumii, precum si pe mari

si oceane. Renuntarea reciproca de catre statele participante la Tratatul

de la Varsovia si tarile membre ale Aliantei Nord-Atlantice la

folosirea fortei militare si asumarea obligatiei de a intretine relatii

pasnice; desfiintarea bazelor militare de pe teritoriile altor state;

retragerea trupelor in limitele granitelor nationale; retragerea reciproca

din zona de contact nemijlocit dintre cele doua aliante militare a celor

mai periculoase tipuri de armamente ofensive, precum si reducerea

concentrarilor in aceasta zona a fortelor armate si armamentelor pana

la un anumit nivel;

6. considerand anacronica continuarea divizarii Europei in

blocuri militare opuse, statele participante la Tratatul de la Varsovia se

pronunta pentru desfiintarea simultana a aliantei lor si a Aliantei

Nord-Atlantice si, ca prim pas, lichidarea organizatiilor militare ale

acestora, crearea, in ultima instanta, a unui sistem cuprinzator de

securitate internationala.'

Toate aceste propuneri trebuie privite din perspectiva finalului

confruntarii dintre Est si Vest, intr-un moment in care politica

promovata de Statele Unite impingea spre dezastru economic si militar

Uniunea Sovietica, incapabila sa mai faca fata cursei si ritmului impus

de administratia americana. De altfel, caderea comunismului in

Europa a condus, firesc, la desfiintarea Tratatului de la Varsovia.

Evolutiile din Europa din anii 1989 si 1990, care au condus la

caderea zidului Berlinului, dar si la prabusirea regimurilor de tip

comunist in partea central-estica a continentului, au provocat in mod

firesc si initierea masurilor necesare in vederea dizolvarii Tratatului de

la Varsovia. Trebuie spus ca actiunea s-a desfasurat intr-un climat

cordial, atat statele din Europa Estica, cat si Uniunea Sovietica, fiind

convinse ca este doar o singura cale de urmat.

La 7 iunie 1990, cu prilejul reuniunii Comitetului Politic

Consultativ al Tratatului de la Varsovia, intrunit la Moscova, s-a luat

decizia de revizuire radicala a Organizatiei. La scurt timp, Republica

Democrata Germana a semnat, la 24 septembrie 1990, un acord cu

guvernul Uniunii Sovietice potrivit caruia partea germana se retragea

din Tratat cu incepere de la 3 octombrie, data programata pentru

reunificarea Germaniei.

Practic, Uniunea Sovietica mai ramanea cu cinci aliati, Bulgaria,

Cehoslovacia, Polonia, Romania si Ungaria. Hotararea finala de

dizolvare a Organizatiei Tratatului de la Varsovia a fost luata la 31

martie 1991, ceremonia oficiala fiind gazduita de Praga, la 1 iulie.

La scurt timp, chiar Uniunea Sovietica avea sa iasa de pe scena

istoriei, lasand locul Rusiei si celorlalte state succesoare. Cele cinci

tari din Europa de Est care au participat la ceremonia de la Praga sunt

astazi deja membre cu drepturi depline in N.A.T.O.