CONTRACTELE FORMALE SAU SOLEMNE

contractele formale sau solemne

Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligatii. Cele mai vechi sunt contractele formale, adica contracte care pentru a lua nastere au nevoie ca acordul de vointa sa fie imbracat intr-o anumita forma

In dreptul roman se cunosc patru forme cu acest scop iar corespunzator acestor forme avem de examinat urmatoarele contracte:

-forma religioasa sponsio religiosa si iusiurandum liberti

-forma verbala → contractele verbale sponsio laica si dotis dictio

-forma autentica nexum

-forma scrisa → contractul litteris

I.Forma religioasa

Cand ne-am ocupat de originile obligatiei am aratat ca obligatia cea mai veche este obligatia contractuala, obligatia care se naste dintr-un contract si anume din acordul de vointa dintre garant si pagubas, acord imbracat intr-o anumita forma. Cea mai veche forma a fost cea religioasa.

Prin urmare la inceput garantul, mai tarziu, conform evolutiei aratate, si debitorul pentru a fi obligat nu era de ajuns sa promita dar trebuia sa si jure. Juramantul extins la orice conventie de la aceea dintre garant si pagubas a dat posibilitatea creditorului ca la adapostul maniei zeilor sa ceara debitorului executarea unor obligatii.

Sponsio religiosa

Dat fiind intrebuintarea exclusiva a verbului spondeo=a promite in foarte vechiul drept roman, e de presupus ca la origine garantul, apoi debitorul, intrebuinta verbul spondeo insotit de un juramant, poate pentru ca acest cuvant se considera ca are o virtute deosebita in a atrage favoarea zeilor.

Iusiurandum liberti (juramantul dezrobitului):

Proprietarul, dezrobind pe sclav, nu pierdea posibilitatea de a-l exploata. Cand am vorbit de dezrobire v-am aratat ca dezrobitul ramanea obligat de a presta fostului sau stapan anumite servicii (operae) → pentru a-si asigura serviciile care necesitau anumite cunostinte (operae fabriles) stapanul recurgea la un dublu juramant

Stapanul il obliga pe sclav sa jure ca dupa dezrobire va munci la el, adica la patronul sau (fostul sau stapan), un anumit numar de zile pe an. Acest juramant prestat de sclav era reinnoit dupa dezrobire deoarece numai juramantul prestat pe cand era liber poate sa-l oblige civil.

Gaius arata ca este singurul caz cand se naste o obligatie prin juramant, desigur ca Gaius se refera la vremea in care a trait (sec. II). Existenta acestui caz este insa o dovada certa a celor ce am spus mai sus cu privire la rolul religiei in materie contractuala.

Religia a fost primul mijloc prin care s-a realizat subordonarea debitorului fata de creditor. Acordul de vointa (conventia) a devenit contract, a produs deci efecte juridice numai printr-un juramant al debitorului. Creditorul silea pe debitor sa se execute la adapostul maniei zeilor care fusesera invocati de debitor in momentul cand isi luase obligatia.

Atunci cand dreptul se desface de religie, cand rostirea unui cuvant solemn (spondeo) ia locul juramantului in transformarea unei conventii in contract, sau mai bine zis verbul spondeo e dezbracat de caracterul sau religios, totusi exista un caz care se mentine ca un vestigiu al trecutului, caz in care conventia este transformata in contract prin prestarea unui juramant. Iata ca juramantul dezrobitului ne arata pentru timpurile mai noi care era rolul religiei nu intr-un anumit caz, ci in toate cazurile in vremea cand seful politic (regele) era si seful religios.

Iusiurandum liberti nu este un contract verbal ci un contract special in care acordul de vointa este imbracat in forma religioasa (juramantul), forma generala de a contracta in foarte vechiul drept roman.

Intr-adevar stapanul putea sa-si asigure exploatarea sclavului dupa dezrobire in doua moduri:

promisiunea sclavului era intarita printr-un dublu juramant → in acest caz nu poate fi vorba de un contract verbal caci nu prin rostirea unor cuvinte solemne, ci prin al doilea juramant se nastea obligatia;

dezrobitul si patronul recurgeau la o stipulatie → in acest caz avem un contract verbal si anume o stipulatie, dar nu exista juramant.

Prin urmare iusiurandum liberti nu este un contract verbal, ci, dupa cum am aratat, un contract special in forma religioasa.

II.Forma verbala

Cea mai veche forma de a transforma un acord de vointa in contract este deci forma religioasa. Insa odata cu instaurarea republicii, seful religios nemaifiind sef politic, contractul si-a pierdut aspectul sau religios → renuntand la haina religioasa romanii nu au renuntat la necesitatea unor forme. Aceste forme aplicate la drept au constituit formalismul, sistem juridic potrivit caruia vointa, ca sa produca efecte, trebuie sa imbrace o anumita haina, o anumita forma. Prin aceasta nu intelegem ca formalismul juridic s-a nascut din religie.

Religia si dreptul, fiind forme de suprastructura, nu au putut sa-si gaseasca originea decat in conditiile materiale de existenta. Forma care a luat locul juramantului pentru transformarea unei conventii in contract a fost sponsio, cu numele mai recent stipulatio. Sponsio inseamna promisiune si vine de la verbul spondeo=a promite.

In vremea regalitatii si chiar mai inainte probabil ca cel care se obliga intrebuinta cuvantul spondeo=a promite, promisiunea sa fiind intarita prin juramant. Pentru ca sa nu existe dubiu (indoiala) in ceea ce priveste cuvintele intrebuintate sau pentru ca anumiti termeni se considerau ca au o virtute deosebita in a atrage favoarea zeilor, desigur ca verbul spondeo era cel intrebuintat intotdeauna.

Cand republica a luat locul regilor, sponsio din act religios a devenit act laic formal, ceea ce a fost posibil deoarece formalismul este o trasatura de unire intre drept si religie → sponsio dezbracata de juramant devine forma solemna generala care transforma orice acord de vointa in contract

Aceasta inlocuire a religiei sau mai bine zis a formei religioase cu formalismul laic isi gaseste o puternica confirmare in iusiurandum liberti deoarece, alaturi de juramant iar mai tarziu in loc de juramant s-a admis ca serviciile slavului dupa dezrobire pot fi asigurate printr-o stipulatie intre dezrobit si patron

Asadar iusiurandum liberti, ultimul vestigiu al formei religioase, a urmat aceiasi evolutie ca si forma religioasa in general, fiind inlocuita in cele din urma cu stipulatia. Asa cum rezulta din Noul Gaius[2], XII T. cunosteau deja sponsio laica, lipsita de caracterul sau religios.

contractele verbale

Contractele verbale sunt cele care luau nastere prin rostirea unor cuvinte solemne. Contractele verbale sunt doua:

sponsio

dotis dictio

Cel mai important contract verbal este sponsio sau stipulatio. Stipulatia este chiar principalul contract al romanilor, ceea ce explica pentru ce in general jurisconsultii se ocupa de regulile generale ale obligatiilor contractuale atunci cand trateaza despre stipulatie.

Prin urmare regulile de fond (nu de forma) elaborate de jurisconsulti pentru stipulatie se aplica oricaror contracte nu numai stipulatiei, pentru care nu avem in dreptul actual nici un act corespunzator.

Un contract verbal mult mai putin important este dotis dictio (promisiunea de dota). Iusiurandum liberti nu este un contract verbal, ci, dupa cum am aratat mai sus, un contract special care ia nastere datorita formei religioase (juramantul).

1.Sponsio laica. Stipulatio

Denumire

Cuvantul sponsio desemneaza acest contract verbal cata vreme el n-a fost accesibil peregrinilor. Din momentul cand acest contract verbal devine accesibil peregrinilor el poarta numele de stipulatio iar sponsio ramane forma verbala rezervata cetatenilor romani

Prin urmare prin sponsio intelegem vechiul contract in forma religioasa (sponsio religioasa), apoi contractul verbal (sponsio laica), apoi forma verbala, aplicatie a stipulatiei, de care se puteau folosi numai cetatenii romani.

Prin stipulatie intelegem contractul verbal din moment ce a devenit accesibil si peregrinilor. Prin urmare sponsio este denumirea mai veche a stipulatiei, devenind apoi una din formele de aplicare ale ei.

Natura juridica a stipulatiei

Stipulatia este un contract care se prezinta ca o forma care poate imbraca orice acord de vointa transformandu-l in contract (Paul: "stipulatia trebuie sa fie pusa la baza tuturor pactelor ca sa poata sa se nasca o actiune in baza stipulatiei"), dandu-i tarie si valabilitate.

Asa se explica si cuvantul stipulatie care vine de la stipulus ceea ce este echivalent cu firmus - tare.

Prin aceasta stipulatia se deosebea de celelalte contracte care sunt acte juridice cu scopuri bine precizate → stipulatia este un contract special care naste obligatii in sarcina debitorului dar nu stim in ce scop s-a obligat debitorul. Este o forma in care se poate turna orice conventie care devine prin acesta obligatorie dar pe care nu o cunoastem decat sub un singur aspect, si acesta imperfect, al obligatiei debitorului separatie intre act si scopul urmarit de debitor sau cu alte cuvinte obligatia creditorului care nu apare in act.

Astfel stipulatia este conventia dintre debitor si creditor care implica obligatia debitorului in functie de aceea a creditorului devenind valabila numai sub forma obligatiei debitorului. Obligatia creditorului dispare juridiceste, nu exista. Fie ca creditorul isi indeplineste sau nu obligatia, aceasta nu intereseaza. Debitorul este si ramane obligat.

Stipulatia este principalul contract al romanilor, este contractul de drept comun.

Modul de formare al stipulatiei

Stipulatio se formeaza printr-o intrebare a stipulantului (creditorului) la care raspunde promitentul (debitorul): Spondesne mihi centum dare (Oare fagaduiesti sa-mi dai 100)? Spondeo (Fagaduiesc). Cuvantul solemn care figureaza si in intrebare si in raspuns este verbul spondeo=a promite.

Caracterele stipulatiei

1.Caracterul abstract.

Stipulatia este o aplicatie a formalismului. Stipulatia este un act abstract, adica un act in care nu se arata scopul pentru care cineva se obliga, scop care poarta numele de cauza a obligatiei.

Sa luam un exemplu: imprumutul. La origine forma care a imbracat o conventie de imprumut a fost stipulatia → scopul urmarit de cel care se imprumuta este de a primi banii. De aceea se obliga sa restituie o suma de bani pe care a primit-o; primire a banilor constituie cauza obligatiei.

Stipulatia produce insa efecte juridice indiferent de existenta cauzei juridice, indiferent daca cel care s-a imprumutat a primit tot, o parte sau nimic din suma pe care s-a obligat sa o plateasca. Promitentul era obligat sa plateasca din moment ce formele solemne erau indeplinite, adica din moment ce debitorul a raspuns: fagaduiesc.

Caracterul abstract al stipulatiei se explica prin interesele patricienilor. Patricienii se serveau de stipulatie pentru a practica in mod deghizat camataria. Plebeul se obliga sa plateasca de exemplu 150, in timp ce nu primea decat 50, 100 fiind retinut ca dobanda de patrician. Plebeul nu putea sa se planga caci nu se cerceta cauza obligatiei sale.

2.Congruentia (potrivirea).

Un alt caracter al stipulatiei este acela dupa care se cere ca intre intrebare si raspuns sa fie congruenta adica raspunsul sa corespunda intocmai intrebarii. Debitorul, la intrebarea creditorului: promiti sa-mi dai 10?, nu putea raspunde: promit 5. Daca facea acest lucru, stipulatia era nula. Debitorul trebuia sa raspunda sau promit sau promit 10.

Debitorul trebuia sa raspunda conform intrebarii creditorului. Deci creditorul dicteaza insusi raspunsul → nevoia de bani silea pe debitor sa primeasca aceste conditii grele.

3.Stipulatia este un act de drept al gintilor.

La origine contractul verbal se numea sponsio. Sponsio fiind un act de drept civil era accesibila numai cetatenilor.

La o data destul de veche, desi nu poate fi precizata, devine posibila intrebuintarea unui alt verb fidepromitto (promit cu lealitate) in loc de spondeo, pentru a permite si peregrinilor de a face obligatorii conventiile lor. Din acest moment contractul verbal s-a numit stipulatio si a devenit un act de drept al gintilor, cu exceptia contractului verbal in forma lui sponsio care a ramas rezervata cetatenilor romani fiind considerata de aici inainte ca o aplicatie a stipulatiei

4.Stipulatia este un act oral.

Caracterul oral al stipulatiei rezulta chiar din modul de formare dupa cum am aratat mai sus → nu se putea inlocui intrebarea si raspunsul printr-un act scris. Era deci inaccesibila surzilor, mutilor si celor absenti.

5.Stipulatia este un act solemn.

Era necesara intrebuintarea unui cuvant anumit. Am vazut ca la inceput numai verbul spondeo=a promite putea fi intrebuintat. Mai tarziu s-a intrebuintat si verbul fidepromitto precum si alte verbe. La origine nu era permisa intrebuintarea unor forme sinonime (cu acelasi inteles).

Intrebarea creditorului trebuia sa preceada raspunsul debitorului: daca debitorul promitea inainte de a fi intrebat, creditorul nu putea sa adere la promisiune, contractul nu lua fiinta.

6.Stipulatia este un act continuu.

Aceasta inseamna ca raspunsul debitorului trebuia sa urmeze imediat intrebarii creditorului, numai astfel intrebarea si raspunsul putand forma un tot.

7.Stipulatia este un act unilateral.

Prin intermediul sau numai promitentul isi asuma o obligatie si devenea debitor, stipulantul devenind creditor.

8.Stipulatia este un act de drept strict.

Stipulatia era supusa unei riguroase interpretari, adica judecatorul cerceta numai daca intrebarea si raspunsul au avut loc, fara a cauta sa afle care a fost vointa reala a partilor

9.Unitate de timp si de loc.

Ca o consecinta a oralitatii se cerea ca partile sa se gaseasca in locul si in momentul unde se facuse stipulatia → debitorii uneori cautau sa probeze ca nu se gaseau in acel loc in ziua cand avusese loc stipulatia.

Sfera de aplicare a stipulatiei

Stipulatia avea doua functii:

.o functie creatoare care consta in transformarea unui simplu pact in contract → ca aplicatii ale acestei functii avem:

-cazul stipulatiilor pretoriene

-procedeul de creare al corealitatii active si pasive

-procedeul de creare al creditorilor si debitorilor accesori

.o functie novatorie, cu alte cuvinte servea la inlocuirea unei obligatii printr-alta.

Transformarile stipulatiei

Epoca veche

Stipulatia in epoca veche este supusa celui mai strict formalism, de unde decurg caracterele pe care le-am vazut mai sus (act abstract, act continuu, act oral, act de drept strict).

Epoca clasica

Formele stipulatiei sunt mult atenuate in epoca clasica. Inca de pe la sfarsitul secolului II sau inceputul secolului III s-a ajuns sa se permita ca stipulatia sa fie facuta nu numai in limba latina, dar si prin intrebuintarea unei limbi straine, de ex. limba greaca.

De asemenea nu mai era necesar ca raspunsul sa corespunda cu intrebarea, acea congruenta de care am vorbit. In cazul cand suma prevazuta in intrebare difera de aceea prevazuta in raspuns, obligatia devenea valabila pentru suma cea mai mica

Stipulatia continua sa fie orala, adica sa constea dintr-o intrebare si un raspuns. Dar acest caracter il are stipulatia numai in teorie in practica insa, inca din vremea lui Cicero, partile obisnuiau sa redacteze un act scris in care se arata ca a avut loc intrebarea si raspunsul, desi acestea in realitate nu avusesera fiinta. Era de ajuns ca sa se fi mentionat in act ca intrebarea si raspunsul au avut loc pentru ca stipulatia sa fie valabila, desi formele verbale in realitate nu avusesera loc, totusi se mentine conditia prezentei partilor

Cand nu fusese redactat un inscris, intrebarea si raspunsul trebuiau facute in termeni solemni ca si in trecut, numai ca in locul limbii latine puteau fi intrebuintati termeni corespunzatori dintr-o limba straina (cand e vorba insa de alti termeni solemni decat de sponsio, G.3.93).

Epoca postclasica

Formalismul devine si mai atenuat in dreptul postclasica. Printr-o constitutie din sec. V a fost suprimata obligatia intrebuintarii termenilor solemni, partile putand sa se exprime cu orice cuvant ar vrea (C.8.37.10-Leon, anul 472: "toate stipulatiile facute potrivit cu consimtamantul partilor contractante [si] recunoscute de legi sa fie valabile chiar daca nu au fost facute prin cuvinte solemne sau directe, ci prin oricare cuvinte

Tot ce se cere este ca partile sa-si exprime vointa in mod clar. Insa ca si mai inainte era necesara o intrebare urmata imediat de un raspuns, ceea ce necesita prezenta partilor → in practica stipulatia continua sa aiba loc printr-un act scris, fiind suficient sa se arate in inscris ca a avut loc.

Numai ca ramasese una din conditiile formalismului, necesitatea prezentei partilor. Actul scris trebuia sa prevada ca stipulatia a avut loc intre parti intr-o anumita zi si intr-un anumit loc → daca debitorul, adica promitentul dovedea ca la data aratata in act a lipsit, in momentul cand se pretinde ca s-a facut contractul, din locul unde se arata in act ca a avut loc stipulatia actul devine fara valoare

Prin urmare, practic vorbind, reforma lui Leon n-a avut mare importanta, caci ca si in epoca clasica se cerea prezenta partilor la redactarea actului, actul scris dispensand numai de a pronunta cuvintele

Iustinian printr-o constitutie din anul 531 a decis ca actul nu va putea fi atacat decat atunci cand debitorul va dovedi ca el insusi sau creditorul au lipsit intreaga zi din orasul in care se arata in act ca a avut loc stipulatia.

Conditia prezentei partilor devenise un izvor de procese. De aceea Iustinian voi sa micsoreze sansele unui debitor putin scrupulos si decise ca promitentul nu ar putea sa faca sa cada prezumtia rezultand din inscris decat cu conditia de a stabili cu ajutorul altor acte scrise sau al unor martori demni de incredere ca el insusi sau creditorul se gasea intr-un alt loc in timpul intregii zile indicate in inscris ca a avut loc stipulatia

Partile puteau deci prin acordul lor mutual (reciproc) sa se dispenseze de a indeplini conditiile cerute odinioara pentru stipulatie, astfel ca contractul verbal se transformase intr-un contract consensual a carui proba completa o face inscrisul. In felul acesta era prezumata nu numai pronuntarea cuvintelor, dar si prezenta partilor

Daca insa partile nu se inteleg, daca una din parti ataca inscrisul, reintra in vigoare vechiul formalism si anume regula prezentei partilor care se mentine, desi atenuata, chiar in vremea lui Iustinian.

Prin urmare una din regulile formalismului, unitatea de timp si de loc, adica prezenta partilor, se mentine desi intr-o forma atenuata, deoarece nu se cere dovada prezentei partilor la facerea actului si nici macar prezenta in localitate, in intreaga zi in care a fost facut actul → daca a stat catusi de putin in acea localitate, conditia prezentei partilor este indeplinita. Stipulatia ramane deci un act de drept strict, desi acest caracter fusese mult atenuat inca din epoca clasica dupa cum am vazut mai sus.

Aceasta atenuare, dupa cum am aratat mai sus, s-a facut printr-un act scris → actul scris, chiar daca e mincinos, poate pana la proba contrara sa repare viciile de forma ale unei stipulatii sau chiar sa simuleze o stipulatie care nu avusese loc. Iustinian a dus mai departe consacrarea minciunii deoarece a cerut ca proba prezentei partilor sa nu poarte asupra momentului facerii contractului, ci asupra unui moment oarecare din ziua in care s-a facut contractul. Consecinta reformei lui Iustinian este ca doua persoane pot sa contracteze prin stipulatie, desi nu s-au vazut la fata, gratie unui act scris, act care va fi inatacabil daca ambele s-au gasit in vreun moment oarecare la locul respectiv in ziua contractului

Cum se explica transformarile stipulatiei

Cum se explica decaderea formelor? Explicatia este aceea pe care am dat-o si in alte materii unde am constatat decaderea formalismului. In urma cuceririlor facute si in special in urma cuceririi Greciei un mare numar de straini si in special de greci vin la Roma aducand pe pietele Romei diferite marfuri.

Stipulatia era deja accesibila peregrinilor in forma acelei fidepromissio. Dat fiind numarul mare de greci care faceau diferite afaceri si care nu stiau limba latina, s-a admis ca acestia sa intrebuinteze cuvantul grec care corespunde verbului latin fidepromitto. Odata ce s-a permis acest lucru, s-a trecut si mai departe admitandu-se ca stipulatia poate avea loc in orice limba, chiar in limba asiriana.

Stipulatia si-a pierdut in practica acel caracter oral, devenind un act scris, tot datorita relatiilor comerciale cu strainii si in special cu grecii.

Intr-adevar stipulatia e act oral, nu cerea prezenta martorilor, ci numai pronuntarea cuvantului solemn respectiv. Dar totusi stipulatia, pentru a fi dovedita, avea loc de obicei in prezenta martorilor. Martorii serveau deci la stipulatie ca mijloc de dovada a actului.

Grecii insa intrebuintau, ca mijloc de dovada, inscrisul. Dat fiind marirea volumului afacerilor comerciale, inscrisul, mai curand decat martorii, putea sa serveasca drept proba. Iata de ce treptat proba cu martori este inlocuita cu un inscris. Din moment insa ce inscrisul servea sa dovedeasca realizarea stipulatiei, s-a considerat ca nu mai e nevoie sa fie indeplinite in fapt formele orale odata ce inscrisul mentiona aceste forme. S-a ajuns astfel ca stipulatia din act oral sa devina in practica act scris

Pin urmare inceputul acestui proces de decadere a formalismului care se prelungeste pana in vremea lui Iustinian trebuie cautat la finele republicii, atunci cand comertul de dezvolta. Formele solemne nu erau potrivite pentru realizarea operatiunilor comerciale care cer un ritm mai viu. Cu atat mai mult trebuia sa decata aceste forme, cu cat pe ruinele patriciatului se ridica o noua patura sociala superioara, cavalerii. Ori acesti cavaleri in mare parte erau negustori bogati: ca atare nu aveau nici un interes sa mentina formele care le ingreuiau operatiunile lor comerciale. Iata deci ca procesul decaderii formelor solemne a avut loc in interesul cavalerilor, adica al marilor negustori.

Caracterul abstract al stipulatiei. Querela non numeratae pecuniae. (plangerea pentru suma de bani nepredata):

Stim ca stipulatia era un act abstract nu trebuia cu alte cuvinte sa se caute cauza obligatiei, adica sa se vada daca suma de bani pe care te-ai obligat ca o restitui ai primit-o in realitate (cauza finala). Acest caracter al stipulatiei in epoca veche facuse posibila exploatarea plebei de catre patricieni. In epoca clasica cei bogati continua sa exploateze pe cei saraci. Creditorul dadea debitorului 100 de sesterti iar acesta se obliga la 150. Diferenta era dobanda ascunsa in acest mod deoarece depasea maximul legal.

Pretorul a dat posibilitate debitorului, cand e urmarit sa plateasca o suma de bani in baza unei stipulatii desi primise mai putin, sa se apere printr-o exceptie de dol

De asemenea in cazul cand printr-un inscris a recunoscut imprumutul unei sume de bani, deci un mutuum, desi in realitate primise mai putin, debitorul va putea sa ceara restituirea inscrisului. In modul acesta debitorul nu era nevoit sa stea in nesiguranta pana cand il va urmari creditorul, ci putea sa ia chiar el initiativa.

Situatia debitorului era numai aparent imbunatatita. Intr-adevar debitorul era acela care trebuia sa faca dovada pentru a nu plati sau pentru a cere restituirea inscrisului, ca n-a primit in realitate suma de bani pe care s-a obligat sa o plateasca. Ori cum ar fi putut sa faca aceasta proba negativa? Ar fi trebuit sa faca dovada ca in toate momentele cand ar fi putut primi suma de bani, in realitate nu o primise, ceea ce era o imposibilitate.

De aceea o constitutie a lui Caracalla din anul 215 a rasturnat sarcina probei. Cu alte cuvinte cand debitorul e urmarit de creditor sa plateasca, debitorul se va margini sa spuna ca n-a primit in realitate suma de bani pe care se obligase sa o plateasca printr-o stipulatie sau in baza unui inscris care serveste drept dovada a unei stipulatii sau a unui mutuum. Creditorul urma sa faca si dovada. Aceasta exceptie, cu rasturnarea probei, pe care o putea opune debitorul se numea exceptio non numeratae pecuniae (exceptia sumei de bani nepredata).

Debitorul avea si o actiune prin care putea cere sa se stabileasca inexistenta datoriei, luand deci el initiativa si neasteptand sa fie dat in judecata de creditor. Aceasta actiune s-a numit querela non numeratae pecuniae (plangerea pentru suma de bani nepredata).

Mai tarziu s-a dat aceasta denumire tuturor mijloacelor de protectie stabilita, in aceasta materie, in favoarea debitorului. Acest sistem implica, in ce priveste pe creditor, prezumtia de minciuna si de frauda.

In concluzie stipulatia se mentine chiar in vremea lui Iustinian, desi caracterele ei s-au atenuat mult. Vechiul formalism se reduce la dovada prezentei partilor, dar nu in momentul incheierii actului, ci in ziua in care s-a incheiat actul in orasul unde a avut loc. Din act oral a devenit in practica un act scris. Caracterul abstract al stipulatiei am vazut ca a suferit si el modificari.

2.Dotis dictio (promisiunea de dota).

Dotis dictio este modul prin care se constituie dota unei fete. Dota este zestrea, bunurile pe care le primea barbatul in vederea casatoriei.

Anumite persoane (fata debitorul ei daca ii da ea consimtamantul, ascendentii ei pe linie paterna se puteau obliga, prin rostirea unor cuvinte solemne fata de viitorul sot, a face o prestatie (a-i da ceva) cu titlu de dota

Declaratia constituantului nu trebuie sa fie nici urmata de o acceptare orala a viitorului sot, nici precedata de o intrebare ca la stipulatie. Pentru romani lipsa zestrei era considerata ca o adevarata dezonoare (Plaut: "se produce dezonoare daca nu se da zestrea fecioarei"). Uneori chiar statul dota pe fetele unor personaje inalte.

In epoca postclasica dotis dictio a cazut in desuetudine (nu mai e in uz) din moment ce s-a admis constituirea unei dote printr-un simplu pact in timpul lui Theodosius II si Valentinian III (anul 428 - C.5.11.4: "pentru reclamarea unei dote, pe care s-a admis mai inainte a fi prestata, noi socotim ca este suficient [pentru valabilitatea dotei] oricare cuvinte fie ca s-a redactat un act scris fie ca nu [s-a redactat], chiar daca stipulatia nu a urmat promisiunii lucrurilor dotale

Intr-adevar dotis dictio trebuie sa se realizeze prin pronuntarea unor anumite cuvinte, pe cand pactul este o simpla conventie, un acord de vointa valabil oricare ar fi fost cuvintele intrebuintate. Pe de alta parte dotis dictio nu putea fi folosita decat de anumite persoane, de ex. tatal femeii inzestrate. Toate aceste inconveniente au dus la caderea in desuetudine a lui dotis dictio.

Insa dotis dictio a disparut din uz in orient, dar s-a mentinut totusi in occident. Explicatia rezida in faptul ca in provinciile orientale ale imperiului roman erau putini romani si multi greci. Grecii preferau sa intrebuinteze un act pe care-l cunosteau pentru constituirea dotei - pactul de dota - fata de un act care din cauza formelor solemne si intrebuintarea limbii latine le era mai putin accesibil. In occident situatia a fost invers. De aceea in occident dat fiind numarul mare al romanilor s-a pastrat inca mult timp.

In afara de forma religioasa (juramantul) si forma verbala, romanii au mai cunoscut si alte forme pentru transformarea unei conventii in contract: forma autentica si forma scrisa.

III.Forma autentica

Forma autentica consta din prezenta magistratului la facerea actului. Un singur acord de vointa, o singura conventie a devenit contract prin forma autentica: nexum.

Nexum

Una din enigmele dreptului roman este fara indoiala nexum. Inca din 1941 intr-un studiu special (Tomulescu, Nexum, 1941) am ajuns la concluzia ca nexum este o conventie de aservire prin care debitorul se angaja sa munceasca un anumit numar de zile la creditor neputand plati la scadenta (termen) datoria luata sub forma unei sponsio stipulatio) → in schimbul sumei de bani datorata debitorul isi angaja munca lui.

O astfel de conventie pentru ca sa produca efecte juridice trebuia sa imbrace o forma solemna. Aceasta forma a fost prezenta magistratului → partile se prezentau in fata magistratului, aratau intelegerea lor iar magistratul prin rostirea cuvantului addico omologa (ratifica) aceasta conventie

In Roma veche bratele de munca erau cautate, inainte de cuceririle importante al romanilor sclavii fiind relativ putini → patricienii au nevoie sa-si procure mana de lucru. Pe de alta parte prin nexum se ajungea la inrobirea de fapt a plebeilor care altfel nu era posibila

Intr-adevar, atunci cand nu avusese loc un nexum daca debitorul la scadenta nu-si indeplinea obligatia luata prin stipulatio, trebuia sa se recurga la un proces pentru obtinerea unei sentinte de condamnare care apoi era executata. Prin executarea sentintei patricianul nu-si procura mana de lucru caci plebeul devenea sclav, dar numai in strainatate, caci un principiu foarte respectat in epoca veche cerea ca nici un cetatean sa nu devina sclav la Roma. Iata de ce a fost creat nexum, instrument de aservire a plebei.

In sensul celor afirmate mai sus avem un text care ne spune ce era nexus (debitorul aservit pentru datorii) astfel ca din definitia nexus-ului putem sti ce era nexum. Varro spune: "omul liber care isi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora pana cand se elibera de datorie se numeste nexus ca fiind incarcat de datorii

Din texul de mai sus putem deduce ca nexum era un instrument de aservire a debitorului, deci a plebeului, si servea ca o completare a stipulatiei, care era un instrument de exploatare a plebei. Stipulatia prin caracterul ei abstract permitea sa se ia dobanzi cat mai mari → la scadenta (termen) plebeul neputand plati cadea gratie lui nexum intr-o cvasi-sclavie

E drept ca debitorul isi instraina serviciile sale pentru un interval de timp anumit. De asemenea debitorul nu devenea sclav in acest interval, ci in drept isi pastra conditia de om liber

Dar conventia de aservire avea un caracter formal. Acest acord de vointa in realitate era modul prin care patricianul constrangea pe plebeu sa devina aproape sclavul lui, amenintandu-l cu posibilitatea procesului si deci a vanzarii ca sclav in strainatate. Plebeul trebuia sa se supuna conditiilor impuse de creditor adica de patrician.

Plebeul odata ce ajungea in situatia de nexus era tratat de patrician ca un sclav, patricianul prin abuz tinandu-l astfel chiar dupa ce isi indeplinise zilele de munca pentru care se obligase. Dovada cea mai buna a acestei situatii rezulta din textele lui Titus Livius. Titus Livius ori de catre ori vorbeste de nexi-lor ii presupune plebei, obligati deja pentru o anumita suma de bani fata de patricieni.

In anul 259 R.F. in timp ce romanii erau amenintati cu razboi din exterior, Roma era prada neintelegerilor interne dintre patricieni si plebei din cauza nexi-lor. Plebeii afirmau ca libertatea lor era expusa mai curand a fi pierduta in interiorul cetatii, decat in afara ei in razboi. Revolta plebei este aprinsa prin nenorocirile unuia dintre acesti nexi.

Un batran in zdrente, intr-o stare de mare slabiciune, care fusese centurion, capitan in armata, apare in piata publica si arata poporului numeroasele cicatrice care-i acopereau corpul, martore a ranilor capatate in razboi. Intrebat fiind de plebe cum a ajuns in aceasta stare, fostul ofiter arata ca sabinii i-au distrus casa si recolta. Intors din razboiul cu sabinii a trebuit sa se imprumute pentru a plati impozitul. Neputand plati datoriile marite prin dobanzi si-a pierdut pamantul stramosesc apoi chiar libertatea. Predat creditorului sau, acesta nu s-a purtat ca un stapan cu ca un calau. Multimea vazand urmele de bici lasate pe spinarea batranului se revolta. Desigur ca in ansamblul sau tabloul pe care ni-l reda Titus Livius asupra nexi-lor este veridic. Datoriile ajunsesera la Roma o adevarata calamitate, debitorii deveniti nexi fiind plebei iar creditorii fiind patricieni.

Aceasta situatia a durat pana in anul 428 R.F. cand intervenit legea Poetelia Papiria (326 i.e.n.) Titius Livius ne spune ca aceasta lege a fost data in urmatoarele imprejurari: un tanar de o rara frumusete devenise nexus din cauza datoriilor tatalui sau. Creditorul ii face propuneri care atingeau onoarea tanarului. Vazand ca propunerile ii sunt respinse, creditorul puse sa fie batut cu nuiele. Tanarul arata apoi plebei urmele loviturilor primite provocand agitatie. Iata de ce se propune plebei o lege dupa care "nimeni afara de cel care comisese un delict, pana ce plateste amenda, sa nu fie tinut in lanturi sau catuse astfel nexi au fost liberati si s-a prevazut ca pe viitor sa nu fie [debitori nexati]".

Prin urmare legea Poetelia Papiria a desfiintat pe viitor nexum punand capat abuzurilor camatarilor, delincventii urmand a fi tratati cu aceeasi severitate ca si intrecut, adica tinuti in lanturi.

Romanii, in urma razboaielor victorioase purtate cu etruscii si latinii, pun mana pe multi prizonieri de razboi care devin sclavi. Mana de lucru nu mai este deci cautata ca mai inainte. Nu mai este necesara aservirea plebei din punct de vedere economic iar pe alta parte puterea politica a plebei crescuse.

IV.Forma scrisa

contractul litteris (prin inscris):

Contractul litteris, dupa cum ii arata si numele, nu poate lua fiinta decat sub forma unui inscris, mai precis printr-o inscriere, o insemnare a creditorului in registrul sau, inscriere confirmata de debitor in acelasi registru

Originea contractului litteris

In secolul VI R.F., in urma razboaielor victorioase ale romanilor, se dezvolta mult comertul si in acelasi timp bancile capata un mare avant. Bancherii faceau numeroase operatiuni bancare. Pentru realizarea acestor operatiuni ei aveau un instrument, stipulatio, care insa prezenta anumite neajunsuri. Un mare neajuns e relativ la dovada stipulatiei. Desigur ca stipulatio era un act solemn ce lua fiinta prin schimbul unor cuvinte solemne fara sa fie nevoie de martori. Dar cum putea fi dovedita indeplinirea formelor actului in vechiul drept roman, altfel decat prin martori? Martorii erau deci necesari nu pentru formarea actului dar ca mijloc de proba (dovada) → un singur martor era de ajuns pentru a dovedi o stipulatio → daca acesta murise, refuza marturia sau declara fals, creditorul era pus intr-o situatie foarte rea. De aici necesitatea unui inscris.

In acest scop bancherii s-au folosit de un registru in care erau transcrise in fiecare luna operatiunile de incasari si plati, registru care din cauza dublului caracter al operatiunilor purta numele de codex accepti et expensi (registru al sumelor primite si al sumelor platite) si care in consecinta avea doua coloane, intr-una se treceau sumele primite (accepta) si intr-alta sumele platite (expensa).

Modul de formare

Desi este discutat modul de formare, se poate admite mai sigur ca acest contract avea loc printr-o insemnare a creditorului in coloana platilor din registru, insemnare confirmata de debitor in acelasi loc

De ex. partile vor sa schimbe cauza obligatiei uneia din ei, adica temeiul pe baza caruia se obliga. Titius este dator o suma de bani lui Secundus in baza unui contract de locatiune sau vanzare. Creditorul Secundus il trece in registru la coloana platilor, adica cu mentiune ca i-a platit el, Secundus, lui Titius suma de bani in discutie. Titius confirma in scris si tot in registrul creditorului ca a primit aceasta suma de bani.

In realitate creditorul nu platise nimic lui Titius care era dator pe baza unuia din contractele citate. Insa din momentul inscrierii in registru de catre creditor si al confirmarii sale debitorul va fi tinut litteris (prin inscris). Cauza obligatiei sale s-a schimbat: nu mai este contractul de locatiune sau vanzare, ci contractul litteris.

Sfera de aplicare

Contractul litteris putea fi intrebuintat numai in doua ipoteze

Prima este ipoteza novatiei prin schimbare de debitor. Sa presupunem ca Titius este dator o suma de bani. Titius are insa la randul lui un debitor, pe Maevius. Pentru a se face o singura plata in loc de doua, Titius convine cu creditorul sau ca Maevius sa plateasca in locul lui. Creditorul trece in registru la coloana platilor ca i-a platit aceasta suma de bani lui Maevius iar Maevius o confirma la aceeasi coloana. In realitate Maevius nu primise nimic. Totodata creditorul stinge obligatia lui Titius trecand la coloana incasarilor ca a primit de la Titius aceeasi suma, desi in realitate nu primise nimic. In acest mod obligatia lui Titius se stinge in mod fictiv si se naste o noua obligatie in sarcina lui Maevius.

A doua ipoteza este aceea pe care am vazut-o, este ipoteza novatiei intre aceleasi persoane cu schimbarea cauzei obligatiei. Acest din urma caz este mai nou deoarece implica aparitia contractelor consensuale.

Acest contract aparut in interesul bancherilor pe la sfarsitul epocii vechi se mentine in cele doua aplicatii pe care le-am vazut in dreptul clasic. Contractul litteris dispare in dreptul postclasic ca urmare a ivirii in practica a unor instrumente juridice prin care se puteau atinge aceleasi scopuri in conditii mai usoare.

Obligatia literala sub Iustinian

Totusi vedem ca Iustinian vorbeste inca de o obligatie literala. Aceasta obligatie literala este cu totul deosebita fata de contractul cu acelasi nume pe care-l cunoastem.

Noi stim ca un act scris care mentiona un imprumut (prin stipulatio sau mutuum) putea fi atacat prin querela non numeratae pecuniae (plangerea pentru suma de bani nepredata), actiune caracterizata prin rasturnarea probei. Dar aceasta actiune nu putea fi intentata decat intr-un anumit termen, termen care a variat si care sub Iustinian era de 2 ani de zile

Daca actul nu era atacat in acest termen, el isi producea efectele, debitorul ramanea obligat prin actul scris. Iustinian intelege prin obligatia literala din vremea lui, obligatia care izvoraste din acest act care nu mai poate fi atacat dupa expirarea termenului de doi ani de zile.

Prin aceasta se face confuzie intre dovada (proba) obligatiei si nasterea ei inscrisurile constatatoare ale operatiunii juridice incheiate (stipulatio sau mutuum) nu se confunda cu contractul litteris, deoarece nu aveau o functie creatoare ci o functie probatoare, ele fiind incheiate cu scopul de a proba existenta unei obligatii (doar in cazul contractului litteris obligatia lua nastere prin inscriere, adica litteris

Obligatia debitorului se naste prin remiterea banilor de catre creditor in cazul lui mutuum (obligatia se naste re, nu litteris !!!), numai ca dupa 2 ani de zile nu mai este admisa proba contrara, cu alte cuvinte dupa doi ani prezumtia de nepredare a banilor este inlocuita cu o prezumtie care exclude orice proba contrara

comparatie intre stipulatie si contractul litteris

Asemanari

-ambele contracte sunt formale numai ca forma difera, in prima este rostirea unui cuvant solemn, in a doua este inscrierea intr-un registru de catre creditor confirmata, tot printr-o inscriere, de catre debitor;

-ambele contracte sunt de drept strict si unilaterale

Deosebiri

-stipulatia, cu exceptia formei sponsio, este un act de drept al gintilor, pe cand contractul litteris este un act de drept civil, adica un act rezervat cetatenilor romani;

-stipulatia poate sa aiba de obiect fie o suma de bani, fie ceva mai tarziu un fapt (promit sa fac un anumit lucru), pe cand contractul litteris nu poate sa aiba ca obiect un fapt, ci numai o suma de bani

-functia contractului litteris este mai putin importanta decat aceea a stipulatiei, caci avea numai rolul de a schimba cauza juridica a unei obligatii sau de a schimba debitorul → avea cu alte cuvinte o functie novatorie, in timp ce stipulatia avea pe langa aceasta si o functie creatoare, caci servea la transformarea unei simplu pact in contract → cu alte cuvinte contractul litteris implica existenta unei obligatii anterioare deci a unui contract anterior care era inlocuit cu unul nou (contractul litteris); contractul litteris era o forma care transforma un contract intr-altul pe cand stipulatia era o forma care servea si la transformarea unui simplu pact in contract.

-sclavii si fii de familie puteau prin stipulatie sa faca sa se nasca un drept de creanta pentru seful de familie, din contra sclavii si fii de familie nu puteau uza de contractul litteris pentru ca nu aveau codex;

-mutii nu se puteau servi de stipulatie, pentru ca era orala, in timp ce puteau uza de contractul litteris;

-nestiutorii de carte puteau sa recurga la stipulatie, dar nu puteau uza de contractul litteris.