Conditiile generale ale raspunderii comitentului (de drept comun)

Conditiile generale ale raspunderii comitentului (de drept comun)

Spre a putea fi antrenata raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, in baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil, se impune ca in persoana prepusului sa se constate ca sunt intrunite unele cerinte rezultate din prevederile art. 998 si 999 Cod Civil, referitoare la raspunderea pentru fapta proprie.

In cursul procesului pe care-l va porni, cu scopul angajarii raspunderii reglementate de art. 1000 alin. 3 Cod Civil, victima pagubita va trebui sa probeze ca sunt intrunite urmatoarele conditii generale: a) existenta prejudiciului; b) existenta faptei ilicite a prepusului; c) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu; d) existenta vinei (culpei) prepusului in comiterea faptei ilicite.

Cu exceptia ultimului element - vina, culpa prepusului - in literatura de specialitate exista unanimitate de pareri referitoare la necesitatea intrunirii acestor elemente, ca premise pentru angajarea raspunderii comitentului, bineinteles, daca vor fi prezente si conditiile speciale ale raspunderii.

In literatura de specialitate a fost exprimata opinia, neimpartasita de practica judecatoreasca si de marea majoritate a autorilor, ca pentru angajarea raspunderii comitentului nu este necesar ca victima sa faca dovada vinei, a culpei prepusului, fiind suficient sa se dovedeasca numai prejudiciul, fapta ilicita si raportul de cauzalitate dintre aceasta fapta si prejudiciu

Astfel unii autori considera ca raspunderea comitentului nu este conditionata de culpa prepusului. Astfel, ipoteza in care prepusul nu ar avea discernamant in momentul savarsirii faptei, problema culpei nici nu se poate pune. Totusi, nu ar fi just ca un astfel de cazuri comitentul sa fie exonerat de raspundere (de exemplu, daca paznicul sau padurarul ar folosi arma intr-un moment de tulburare a mintii, cauzand moartea sau vatamand sanatatea unei persoane nevinovate). Se considera ca acesta este si motivul pentru care legiuirile mai moderne decat Codul Civil francez (care cuprind reglementari cu privire la raspunderea comitentilor pentru fapta prepusilor, cum sunt art. 830 din Codul Civil german de la 1900 sau art. 80 din proiectul franco-italian al obligatiilor si contractelor) nu conditioneaza aceasta raspundere de dovada culpei prepusului, ci se multumesc cu conditia obiectiva ca fapta lui sa fie ilicita.

Aceasta solutie, considerata justa, se incadreaza si in textul legii, care nu prevede conditia culpei

1.1. Prejudiciul

In literatura juridica s-au formulat mai multe definitii ale notiunii de prejudiciu. Termenul este sinonim cu dauna sau paguba.

Intelegem prin prejudiciu , dauna sau paguba, "efectele negative patrimoniale - iar intr-o anumita conceptie si morale - pe care le incearca o persoana ca urmare fie a conduitei ilicite a unei alte persoane, fie a unei fapte omenesti, a unui animal ori lucru, sau a unui eveniment care inlatura raspunderea delictuala a agentului".

Prejudiciul , ca element esential al raspunderii delictuale, consta in rezultatul, in efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite savarsite de o alta persoana ori ca urmare a "faptei" unui animal sau lucru, pentru care este tinuta sa raspunda o anumita persoana.

Prejudiciul este "rezultatul incalcarii unui drept subiectiv al persoanei, de exemplu, incalcarea unui drept real sau de creanta, a unui drept la intretinere potrivit Codului familiei. Prejudiciul poate fi si rezultatul incalcarii unor simple interese ale victimei, care nu fac parte din continutul unui drept subiectiv; de exemplu autorul faptei ilicite produce decesul unei persoane care in fapt, fara a avea obligatia legala de intretinere, asigura intretinerea in fapt a unei alte persoane, beneficiarul intretinerii".

Prejudiciul cauzat prin fapta ilicita poate avea fie o natura patrimoniala, fie o natura morala.

Este prejudiciu patrimonial acela care poate fi apreciat in bani. Prejudiciul moral este acela care nu poate fi apreciat in bani. Astfel, prejudiciul constand in deteriorarea sau distrugerea unui bun, sau acela constand in pierderea totala sau partiala a capacitatii de munca in urma unui accident, avand drept consecinta diminuarea salariului primit de victima, anterior producerii accidentului, reprezinta prejudicii patrimoniale. Dimpotriva, atingerea adusa onoarei si demnitatii unei persoane, suferinta de ordin afectiv pentru pierderea unei persoane apropiate, suferinta fizica provocata de accident reprezinta prejudicii morale sau nepatrimoniale.

Problema repararii prejudiciilor morale

Repararea prejudiciilor morale (daunelor morale) prin mijloace nepatrimoniale este admisa unanim. Legiuitorul nostru a instruit prin dispozitiile Decretului nr. 3/1954 (art. 54-55) un sistem de reparare a prejudiciilor morale prin mijloace de aceeasi natura.

Astfel, daca victima care a suferit o dauna morala se adreseaza instantei ea poate sa obtina:

incetarea savarsirii in continuare a faptei prin care se aduce atingere drepturilor sale personale nepatrimoniale;

obligarea autorului faptei cauzatoare de prejudiciu sa aduca la indeplinire orice masuri socotite necesare de catre instanta pentru a se ajunge la restabilirea dreptului incalcat;

obligarea autorului faptei ilicite, in cazul neindeplinirii, in termenul prevazut, a masurilor stabilite de instanta pentru restabilirea dreptului incalcat, la plata unei amenzi in folosul statului, pe fiecare zi de intarziere.

S-a pus problema daca daunele morale sunt susceptibile de reparare prin obligarea autorului faptei prejudiciabile la plata de despagubiri banesti, altfel spus daca repararea acestor daune e posibila pe cale patrimoniala?

Evolutia doctrinei si a jurisprudentei noastre cu privire la posibilitatea repararii prejudiciului moral prin obligarea autorului faptei ilicite la despagubiri banesti cunoaste mai multe etape:

perioada cuprinsa intre 1 decembrie 1865, cand a intrat in vigoare Codul civil roman, si 29 decembrie 1952, cand a aparut Decizia de indrumare nr. VII a Plenului Tribunalului Suprem (privind imposibilitatea de a se acorda despagubiri materiale pentru acoperirea prejudiciilor morale), perioada in care s-a admis principiul repararii banesti a daunei morale;

perioada cuprinsa intre data aparitiei Deciziei de indrumare nr. VII/1952 si Revolutia din decembrie 1989, perioada in care nu s-a admis repararea baneasca a prejudiciului moral;

perioada ce a urmat evenimentelor din decembrie 1989 si in care practica judiciara a revenit la principiul repararii banesti a daunelor morale.

Repararea baneasca a daunelor morale a fost consacrata si legislativ in dreptul nostru, dupa evenimentele din decembrie 1989.

Astfel, Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ prevede ca in caz de admitere a cererii de anulare a actului atacat, instanta urmeaza sa hotarasca si asupra daunelor morale (art. 11 alin. 2). Totodata, prin Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurentei neloiale, se consacra, de asemenea, in mod expres posibilitatea repararii daunelor morale (art. 9 alin. 1)

In prezent repararea baneasca a daunelor morale este acceptata atat in literatura de specialitate cat si in practica noastra judiciara.

"Daunele morale pot fi acordate numai persoanei vatamate direct prin infractiune, celei care a fost supusa suferintelor fizice sau traumei psihice, nu si sotului victimei decedate sau altei persoane, care a suferit efectiv din cauza mortii acesteia, dar nu i s-au cauzat vatamari fizice din care au decurs situatii traumatizante psihic"

In ceea ce priveste stabilirea si criteriile de evaluare a daunelor morale intr-o decizie a Inaltei Curti de Casatie si Justitie se arata ca "pentru stabilirea daunelor morale este necesar sa se administreze probe corespunzatoare, care sa contureze atat dimensiunea suferintelor fizice si intinderea prejudiciilor morale la care a fost supusa victima, cat si echivalentul lor valoric."

Astfel, instanta de judecata a acordat daune morale parintilor victimei, pentru suferintele psihice cauzate in urma atingerii sentimentelor de afectiune produse prin moartea fiului lor.

De asemenea, printr-o alta hotarare judecatoreasca , instanta a acordat despagubiri morale pentru suferintele suportate de minor, care au condus la "transformarea ireversibila a aspectului fizic", prin aceea ca fiului reclamantului, care a fost lovit de parat cu usa liftului, i-a fost rupt un dinte si deteriorat altul.

Conditiile necesare pentru a obtine repararea prejudiciului

Pentru a se putea obtine repararea prejudiciului, acesta trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii: a) sa fie cert; b) sa nu fi fost reparat inca.

a) Este cert prejudiciul care este sigur atat in privinta existentei sale, cat si in privinta posibilitatii de a fi evaluat.

Intotdeauna are caracter cert prejudiciul actual, adica acela care este deja produs la data cand repararea lui se pretinde. Are caracter cert si prejudiciul viitor, care desi nu s-a produs, prezinta siguranta ca se va produce in viitor si este susceptibil de a fi evaluat. Nu poate avea caracter cert un prejudiciu moral viitor.

Cheltuielile efectuate pentru ingrijirea sanatatii unei persoane vatamate in integritatea sa corporala prin comiterea unei fapte ilicite reprezinta un prejudiciu actual. Un exemplu de prejudiciu viitor, la care practica noastra judiciara face frecvent referire, este acela constand in diminuarea veniturilor unei persoane ca urmare a scaderii ori pierderii capacitatii sale de munca.

Nu se pot acorda despagubiri in cazul prejudiciului eventual deoarece acesta este lipsit de certitudine. Este eventual prejudiciul reclamat de parintele victimei, care, la data decesului acestuia, nu indeplinea conditiile necesare primirii unei pensii de intretinere.

Simpla imprejurare invocata de parinte ca in viitor ar fi posibil sa se afle, din cauza varstei in incapacitatea de a muncii, cu dreptul de a pretinde pensia de intretinere, reprezinta o eventualitate, care nu poate justifica acordarea actuala a despagubirilor.

b) Conditia ca prejudiciul sa nu fi fost reparat inca este fireasca, deoarece in caz contrar s-ar ajunge ca victima sa obtina venituri in plus fata de paguba pe care ea a suferit-o .

De regula, cel care trebuie sa acopere prejudiciile cauzate este cel care a savarsit fapta ilicita.

Exista, insa, situatii in care altcineva decat autorul prejudiciului a platit despagubiri ori a facut anumite prestatii, prin care s-a acoperit, total sau in parte, prejudiciul cauzat. Asemenea situatii pot aparea, de exemplu, in urmatoarele cazuri:

o      victima prejudiciului primeste pensie de la Asigurarile Sociale;

o      victima prejudiciului primeste despagubiri de la societatea de asigurare;

o      victima prejudiciului primeste despagubiri de la o terta persoana, care nu are obligatia de a plati aceste despagubiri

Principiile repararii prejudiciului

A. Principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat.

Fiind vorba despre o reparare integrala, potrivit art. 998, 1073 si 1084 Cod Civil, obligatia de reparare se va referi atat la acoperirea prejudiciului efectiv suferit de victima (damnum emergens) dar si la profitul, castigul nerealizat de victima (lucrum cessans).

B. Principiul repararii prompte a prejudiciului

A repara cat mai prompt prejudiciul creat victimei inseamna a elimina cat mai repede cu putinta dezechilibrul creat intre dauna si despagubire.

Practica judiciara stabileste ca evaluarea prejudiciului se face la data pronuntarii hotararii judecatoresti. La stabilirea cuantumului daunelor, trebuie sa se tina seama de coeficientul de inflatie la data pronuntarii sentintei, in raport cu data cand au fost cauzate pagubele.

Practica judecatoreasca stabileste, de asemenea, ca "despagubirile civile pentru prejudiciile izvorate din fapte ilicite stabilite prin hotarare judecatoreasca definitiva, pot fi majorate daca prejudiciul existent la data pronuntarii hotararii s-a agravat ca urmare a aceluiasi fapt prejudiciabil"

Intr-o decizie a Curtii de Apel Bucuresti se arata ca "despagubirea acordata trebuie sa acopere integral paguba suferita. Prin urmare, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despagubirii este acela al intinderii prejudiciului, iar nu acela la situatiei materiale a victimei ori a autorului prejudiciului."

C. Principiul repararii in natura a prejudiciului. Repararea prin echivalent

Potrivit dispozitiilor art. 14 alin. 3 lit. a din Codul de Procedura Penala repararea pagubei se face in temeiul dreptului comun (dispozitiilor legii civile) astfel: in natura, prin restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii, prin desfiintarea totala sau partiala a unui inscris si prin orice mijloc de aparare.

De asemenea, dispozitiile de la lit. b mai precizeaza ca in ipoteza in care repararea in natura nu mai poate avea loc, atunci se va recurge la plata unor despagubiri banesti, adica repararea se va face prin echivalent. Aceste doua metode pot fi folosite si concomitent

1.2. Fapta ilicita

La originea prejudiciului ce urmeaza a fi reparat prin antrenarea raspunderii civile delictuale in baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil se afla fapta prepusului. Aceasta fapta - desi nici textele art. 998 si art. 999 Cod Civil care reglementeaza raspunderea pentru fapta proprie, si nici textul art. 1000 alin. 3 Cod Civil nu precizeaza - trebuie sa fie ilicita, concluzie desprinsa din interpretarea:

textului art. 35 din Decretul 31/1954, in care, reglementandu-se raspunderea civila delictuala a persoanei juridice se foloseste expresia faptei ilicite;

textului art. 25 din Decretul 32/1954, in care, in ultimul aliniat se prevede ca minorii sub 14 ani nu raspund pentru fapta lor ilicita decat daca probeaza ca au lucrat cu discernamant

Ca element al raspunderii civile delictuale, fapta ilicita este definita ca fiind orice fapta prin care, incalcandu-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinand unei persoane, sau au fost prejudiciate anumite interese legitime ale acestora

O fapta are caracter ilicit atunci cand prin savarsirea ei sunt incalcate norme juridice sau norme de convietuire sociala, in masura in care acestea din urma reprezinta o continuare a prevederilor legale, conturand insasi continutul, limitele si modul de exercitare a drepturilor subiective pe care legea le recunoaste.

Fapta ilicita prezinta ca trasaturi distinctive urmatoarele:

este o manifestare umana exteriorizata, prezentand astfel caracter obiectiv sau existenta materiala;

este mijlocul prin care se obiectiveaza o atitudine subiectiva, psihica ce da expresie vointei omului care a ales o anumita conduita;

este contrara ordinii sociale si reprobata de societate. Reprobarea sociala este, din punct de vedere subiectiv, legata de greseala (culpa, vinovatie), iar din punct de vedere obiectiv se exprima juridic in caracterul ilicit al faptei.

Faptele ilicite se pot realiza sub forma actiunilor (fapte comisive) fie sub forma inactiunilor (fapte omisive).

Sunt savarsite sub forma actiunilor, spre exemplu, faptele ilicite constand in: deteriorarea, distrugerea, sustragerea unor bunuri, vatamarea corporala, insulta, calomnia, etc.

Sub forma inactiunilor se savarsesc fapte ilicite cum ar fi: neaplicarea tratamentului medical, omisiunea luarii masurilor necesare pentru semnalarea unor pericole, neluarea masurilor de protectie a muncii

Cauze care inlatura caracterul ilicit al faptei

In dreptul civil roman exista anumite imprejurari care apara de raspundere civila delictuala sau, altfel spus, inlatura caracterul ilicit al faptei pagubitoare. Ca efect, desi prejudiciul a fost cauzat printr-o anumita fapta a omului, acesta nu va fi tras la raspundere civila delictuala, intrucat caracterul ilicit al faptei sale s-a inlaturat de o anumita imprejurare practica.

Caracterul ilicit al faptei este inlaturat in urmatoarele imprejurari:

legitima aparare;

starea de necesitate;

ordinul superiorului ori permisiunea legii;

exercitiul normal al unui drept subiectiv "neminem laedit qui suo jure utitur" (nu lezeaza pe nimeni acela care uzeaza de dreptul sau);

consimtamantul victimei (clauza de raspundere) "volente non fit in juria" (nu i se face nedreptate celui care o accepta);

forta majora;

cazul fortuit;

fapta unui tert;

fapta victimei.

1.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciul cauzat

Raspunderea civila delictuala poate fi antrenata numai daca intre fapta ilicita comisa si prejudiciul inregistrat exista o legatura cauzala directa, ceea ce rezulta in mod explicit si din dispozitiile art. 998 si art. 999 Cod Civil.

Astfel, art. 998 dispune ca: "Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carei greseala s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999, la randul sau dispune ca "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa".

Ne vom afla in situatia lipsei raportului de cauzalitate atunci cand, spre exemplu, victima unei infractiuni de omor, anterior evenimentului s-a imprumutat cu o suma de bani care s-a restituit partial. Nu exista nici un raport de cauzalitate intre fapta de ucidere si restituirea integrala a sumei imprumutate si, in consecinta, inculpatul nu poate fi obligat la plata sumei inca nerestituita de victima.

Aceasta conditie esentiala care angajeaza raspunderea civila delictuala reprezinta o chestiune de fapt care urmeaza a fi rezolvata pe baza probelor administrate de catre instanta de judecata.

Fiind o chestiune de fapt, proba se poate face prin orice mijloc de proba, inclusiv prin martori si prezumtii. Sarcina probei va incumba celui care afirma in fata instantei de judecata ("actori incumbut probatio").

Daca reclamantul - victima a prejudiciului va reusi sa probeze existenta raportului cauzal direct dintre fapta ilicita a paratului si prejudiciul suferit, atunci instanta va pronunta o hotarare judecatoreasca prin care ultimul va fi obligat a repara efectul negativ creat asupra persoanei sau patrimoniului primului.

La randul lui paratul - autor al faptei ilicite va putea proba inexistenta legaturii cauzale directe intre fapta sa si raul suferit de reclamant sau va putea dovedi ca a existat o cauza straina, neimputabila lui, care a generat acea paguba, fiind astfel exonerat de raspundere.

Legatura cauzala dintre fapta si prejudiciul trebuie sa fie directa, sigura si necesara ca orice legatura dintre cauza si efect.

Rolul instantelor judecatoresti, de multe ori, este major, intrucat adesea este greu de determinat ce cauza a determinat efectul negativ inregistrat, existand multiple cauze care se pot intrepatrunde. Astfel, de maiestria si de profesionalismul completului de judecata va depinde determinarea cauzei mortii unei victime a unui accident de circulatie, care a fost internata intr-o clinica de urgenta cu vatamari corporale usoare, fiind tratat de medicul de garda cu sedative pentru calmarea durerilor, iar pana a doua zi a incetat din viata. Problema juridica ridicata va fi de a determina care dintre cauzele existente (fapta soferului sau neglijenta medicului de garda in punerea diagnosticului si aplicarea tratamentului) a constituit cauza directa a mortii victimei

Criterii formulate pentru determinarea raportului de cauzalitate

Pentru circumscrierea faptelor ori imprejurarilor care ar putea fi retinute in sfera cauzei ce a determinat prejudiciul, literatura de specialitate si practica judiciara au propus mai multe criterii sau sisteme.

A. Sistemul echivalentei conditiilor sau a conditiei sine-qua-non

Sistemul acesta a fost elaborat sub influenta gandirii filosofului pozitivist englez John Stuart Mill. El este sustinut de majoritatea autorilor din Franta si insusit de practica judiciara din aceasta tara, promovand urmatorul rationament: daca faptul cauzal nu poate fi precis determinat atunci toate faptele anterioare producerii prejudiciului, si in absenta carora acesta nu ar fi survenit au aceeasi valoare cauzala, altfel spus, sunt considerate echivalente. Este, deci, considerata cauza prejudiciului fiecare conditie care il precede si in lipsa careia acesta, ipotetic, nu s-ar mai produce. Deoarece, conform acestor teorii, in lipsa oricareia dintre conditiile echivalente rezultatul nu s-ar putea produce, ea a mai fost denumita teoria conditiei sine-qua-non.

Avantajul sistemului rezida in aceea ca se realizeaza o izolare a conditiilor necesare de cele care sunt indiferente sub aspect cauzal pentru producerea rezultatului pagubitor.

B. Sistemul cauzei proxime

Acest sistem isi are fundamentul in gandirea filosofului iluminist englez Francisc Bacon. Conform acestei teorii se considera cauza a prejudiciului - dintre toate faptele care au precedat producerea lui - doar ultima, aceea care-i este imediat anterioara. Se atribuie, deci, semnificatie cauzala doar ultimei conditii, calificata drept causa proxima.

Sistemul este criticabil prin faptul ca se strange sfera conditiilor cu valoare cauzala la aceea care se situeaza, sub aspect temporal in "anterioritatea cea mai apropiata de momentul producerii rezultatului".

Daca teoria ar fi acceptata, in ipoteza unei agresiuni, pentru decesul victimei ar urma sa raspunda doar medicul care nu i-a aplicat tratamentul chirurgical adecvat in timp ce faptuitorul ar scapa de raspundere.

C. Sistemul cauzei adecvate

Acest sistem este dominant in dreptul privat german. Conform acestei teorii, in operatiunea de determinare a raportului de cauzalitate trebuie sa fie retinute numai acele imprejurari anterioare efectului ce intrunesc calitatea de conditii sine-qua-non, care-i sunt adecvate, in sensul ca-i sunt tipice. Prin conditii tipice se inteleg acele imprejurari care in mod obisnuit sunt susceptibile sa genereze efectul respectiv. Pentru aflarea cauzei vor fi inlaturate acele fapte care au determinat doar in mod accidental producerea pagubei.

Sistemul cauzei adecvate este criticabil pe de o parte pentru ca face o confuzie intre cauzalitatea si imputabilitatea faptei, iar pe de alta parte pentru ca nu tine seama de realitatea ca nu orice legatura de cauzalitate are o expresie tipica sau adecvata.

D. Sistemul eficacitatii

Se considera in cadrul acestui sistem ca dintre conditiile necesare care au precedat rezultatul, trebuie retinuta drept cauza aceea care a avut o eficienta precumpanitoare fata de celelalte, in producerea lui.

In privinta criteriului eficacitatii unii adepti ai sistemului sustin ca trebuie socotita drept cauza acea conditie care a actionat cu cea mai mare intensitate in producerea rezultatului (criteriul cantitativ) iar altii sustin ca trebuie considerata cauza conditia cea mai importanta din punct de vedere calitativ, adica cea care a schimbat cursul normal al evenimentului (criteriul calitativ).

Acest sistem prezinta neajunsul de a restrange nexul cauzal, considerand ca exista o singura cauza, si anume fenomenul care s-a manifestat cel mai eficace in producerea efectului.

E. Sistemul cauzalitatii necesare

Potrivit acestui sistem cauza este definita ca fiind acel fenomen care precede efectul si il provoaca in mod necesar.

Criteriul propus de autorii acestui sistem pentru a se stabili relatia cauzala, din multitudinea de fenomene (fapte) care preced rezultatul, este acela al legaturii necesare dintre fapta ilicita si acest rezultat (prejudiciul).

Raportul de cauzalitate se considera a avea un caracter necesar atunci cand se dovedeste pe baza de experienta ca un anumit efect se produce intotdeauna ca urmare a unuia si aceluiasi fenomen care il precede.

Teoria cauzalitatii necesare a fost criticata pentru ca exclude din sfera cauzei, conditiile care au avut o contributie importanta la producerea rezultatului, lasand astfel, sub aspectul raspunderii civile, nesanctionate fapte ilicite care au jucat rolul de conditii fara de care, singura, cauza, nu ar fi putut sa determine acel rezultat.

F. Sistemul indivizibilitatii cauzei cu conditiile

Sistemul acesta atribuie valoare cauzala si conditiilor care au contribuit in mod esential la producerea efectului, alaturi de fenomenul - cauza intr-o unitate indivizibila, asa cum de altfel ele se si prezinta in realitate.

Un criteriu important pentru stabilirea conditiilor cu rol cauzal in constituie, desigur, prevederile exprese ale legii, cum sunt prevederile Codului penal, care statornicesc raspunderea, inclusiv raspunderea civila, pentru prejudiciile cauzate, impreuna cu autorul, a instigatorului, a complicelui, a favorizatorului si a tainuitorului.

Aceste prevederi legale au valoare de principiu, ele reprezinta in fond, o aplicatie corecta, in domeniul raspunderii, a ceea ce inseamna cauzalitatea.

Practica noastra judiciara tinde sa generalizeze acest sistem, desi in unele decizii e speta solutiile se sprijina pe motivari care evoca fie sistemul cauzei necesare, fie sistemul echivalentei conditiilor

1.4. Culpa prepusului

Dupa cum s-a aratat deja, sunt autori care considera ca pentru angajarea raspunderii comitentului nu este necesara dovedirea vinovatiei prepusului, fiind suficienta probarea de catre victima a savarsirii de catre prepus a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Daca insa victima cheama in judecata doar pe prepus, sau daca ii cheama in judecata concomitent, in cadrul aceluiasi proces atat pe prepus cat si pe comitent, culpa (vinovatia) prepusului trebuie dovedita, caci altfel raspunderea prepusului nu va putea fi angajata

Codul civil nu defineste vinovatia (culpa), de aceea dreptul civil si-a insusit definitia vinovatiei din Codul penal.

Astfel, vinovatia reprezinta atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul savarsirii faptei ilicite, sau, mai exact, la momentul imediat anterior savarsirii acesteia, fata de fapta si de urmarile acesteia

In analiza vinovatiei se au in vedere doua elemente: un element de constiinta (intelectiv) si un element de vointa (volitiv).

Prin elementul intelectiv se desemneaza atitudinea psihica a autorului faptei ilicite fata de actiunea sau de inactiunea sa si ea consta in prevederea urmarilor probabile ale faptei. Elementul acesta presupune un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptei si a eventualelor ei consecinte.

Prin elementul volitiv intelegem actul psihic de deliberare si decizie cu privire la conditia autorului faptei ilicite. Acest element desemneaza chiar vointa de a savarsi fapta. El presupune existenta libertatii de vointa, adica a libertatii de a delibera si de a decide in cunostinta de cauza. Fapta se realizeaza sub impulsul vointei.

Formele si gravitatea vinovatiei

Codul civil se refera in art. 998 la greseala, iar in art. 999 la neglijenta si imprudenta, fara insa sa defineasca formele vinovatiei, care, de altfel, nu sunt definite nici in alte reglementari de natura civila. In schimb formele vinovatiei sunt reglementate in art. 19 din Codul penal la care si dreptul civil face apel in analiza elementului culpa (vinovatie).

Astfel, art. 19 Cod Penal prevede ca vinovatia comporta doua forme: intentia si culpa.

La randul sau, intentia este de doua feluri:

a)         intentie directa, cand autorul faptei prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui prin savarsirea acelei fapte;

b)        intentie indirecta, cand autorul prevede rezultatul faptei si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.

Culpa este, si ea, de doua feluri:

a)              imprudenta (usurinta), cand autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;

b)              neglijenta, cand autorul nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l prevada.

In termenii dreptului civil intentia directa si intentia indirecta reprezinta elemente care luate in considerare impreuna cunosc denumirea de culpa intentionala, la care face referire art. 998 Cod Civil, cand foloseste expresia de greseala, iar imprudenta si neglijenta reprezinta forme ale culpei neintentionale, ele fiind mentionate in art. 999 Cod Civil.

Ideea de vinovatie este evocata in urmatoarele reguli care carmuiesc raspunderea civila delictuala:

Raspunderea civila delictuala este, in principiu, antrenata chiar si pentru cea mai usoara culpa.

Obligatia de reparare a prejudiciului este integrala indiferent de gravitatea culpei.

In pofida acestor reguli care ar sugera lipsa de semnificatie a gradului de vinovatie in domeniul raspunderii civile delictuale, atat in literatura de specialitate cat si in practica judecatoreasca se accepta ca in unele situatii gravitatea vinovatiei prezinta interes. Este asa in cazul prejudiciilor cauzate prin faptele concurente ale autorului si victimei, cand primul va raspunde numai in raport cu gradul sau de vinovatie, precum si in cazul prejudiciului cauzat de mai multi autori care, in raporturile dintre ei, vor suporta prejudiciul proportional cu gravitatea culpei fiecaruia

Astfel, intr-o decizie de speta se arata ca in cazul prejudiciilor cauzate unei persoane printr-un accident de circulatie la producerea caruia a concurat si fapta culpabila a acestuia, faptul autorului de a fi condus autoturismul in stare de ebrietate - pentru care a fost condamnat penal - invedereaza o culpa mai mare a acestuia decat a victimei care a traversat strada neregulamentar.

Criteriul stabilirii vinovatiei

Deoarece intentia - directa sau indirecta - se defineste prin elemente intrinseci, avand configuratia unui element pur subiectiv, ea nu necesita pentru stabilire apelul la un criteriu exterior.

Este insa nevoie sa se recurga la un asemenea criteriu in cazul imprudentei si al neglijentei, forme de vinovatie ce cunosc intervenirea anumitor deficiente in alcatuirea factorului intelectiv.

Deoarece individului, ca membru al societatii, i se pretinde sa fie prudent si diligent, este necesara gasirea criteriului de apreciere care sa permita delimitarea prudentei de imprudenta si a diligentei de neglijenta.

Discutiile in literatura de specialitate au oscilat intre doua pozitii fundamentale, intre care s-au situat si unele pozitii intermediare:

a)      pozitia adoptarii unui criteriu subiectiv, concret, de apreciere, pornind de la capacitatea efectiva a fiecarui subiect in parte de a intelege si a aprecia, pe deplin, semnificatia faptelor sale, in proiectarea lor sociala;

b)     pozitia adoptarii unui criteriu obiectiv, a raportarii comportamentului concret al autorului la comportarea model a unei persoane abstracte, luate ca termen de comparatie.

O a treia orientare imprumuta unele elemente din fiecare din cele doua orientari prezentate si adopta o pozitie intermediara. Conform acesteia, in aprecierea culpei trebuie sa se tina seama de un criteriu obiectiv care exprima cerinta de a se face referire la omul normal, abstract (bonus pater familias). Acesta ar fi tipul omului avizat, prudent, care daca s-ar afla in imprejurari similare celor in care s-a aflat autorul faptei ilicite, ar fi manifestat grija fata de interesele societatii si ale semenilor sai. Insa in completarea criteriului obiectiv trebuie sa se tina seama de o serie de aspecte concrete ca: gravele infirmitati fizice, felul activitatii in cursul careia a intervenit fapta pagubitoare, imprejurarile de timp si loc in care s-a actionat. Nu trebuie insa avute in vedere circumstantele interne subiective, psihice si fizice ale autorului (trasaturile de caracter, temperamentale).

Criteriul acesta, calificat drept minimal, este dinamic (deoarece exigenta sa sporeste concomitent cu schimbarile materiale si spirituale, cu dezvoltarea stiintelor, cu dezvoltarea constiintei sociale etc) si variabil (deoarece in aplicarea lui nu pot fi ignorate conditiile externe ale conduitei care sunt acele conditii specifice de loc, timp, in care a actionat faptuitorul)