 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
In afara de drept, de normele juridice, asupra relatiilor sociale, asupra conduitei oamenilor actioneaza de asemenea o mare varietate de norme, in cele mai variate forme si modalitati. Societatea umana este cladita si functioneaza potrivit unor principii si norme (reguli) izvorate din necesitatea existentei sociale, orientand comportamentul oamenilor si adaptarea lor la nevoile dezvoltarii si progresului social, in general.
Actiunea dreptului asupra relatiilor sociale are loc in cadrul unui sistem de reglementare compus dintr-o multitudine de norme (reguli) sociale. Actiunea de reglementare se realizeaza concomitent printr-o impletire si interactiune a diferitelor categorii de norme.
Termenul de "norma" este o categorie generala folosita de diferite stiinte, inclusiv stiintele sociale (juridice, economice, politice, sociologice). De la inceput trebuie sa facem o distinctie intre "normele sociale", "normele tehnice" etc.
Norma sociala este, in terminologia sociologica, o regula sau standard de comportament impartasita de doua sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerata ca social acceptabila. Normele sociale privesc deci raporturile dintre oameni si sunt o creatie a acestora, o expresie de vointa a oamenilor.
Normele tehnice au in vedere cerintele comportamentului uman fata de natura, exprimate de legile naturale. Intemeiate pe legile naturii, ele au un caracter obiectiv, nu depind de vointa omului. Omul nu le poate schimba, insa poate si chiar trebuie sa le cunoasca pentru a putea sa le foloseasca si sa le instrumenteze in mod corect cand foloseste un obiect din natura sau o masina ori utilaj care functioneaza dupa anumite norme.
Normele sociale sunt create de oameni si stabilesc conduita oamenilor in cele mai diferite domenii ale vietii sociale, varietatea lor fiind conditionata pe de o parte, de modul prin care vointa si interesele exprimate in ele sunt aduse la indeplinire, cu alte cuvinte, consecintele nerespectarii lor (existenta unor sanctiuni).
Existenta normelor sociale este obiectiv necesara, nici o societate neputandu-se lipsi de ele, fiind de neinchipuit o societate anomica, adica fara norme de comportare. Pe masura evolutiei si dezvoltarii societatii creste si se diversifica sistemul normelor sociale. Desigur ca oamenii sunt liberi in alegerea comportamentului lor in conformitate cu diferitele norme sociale, acestea nu li se impun mecanic, automat, ci trebuie sa treaca prin constiinta lor, prin liberul lor arbitru. Dreptul este acela care prin normele sale asigura o limitare reciproca a vointelor libere a oamenilor. Pe de alta parte, in cazul alegerii unei conduite contrare normei sociale, intervine corectivul necesar, aplicarea sanctiunii, foarte diferita dupa natura normei incalcate.
Teoreticienii dreptului au facut diferite clasificari ale normelor sociale, pornind de la anumite criterii cum ar fi: obiectul, sfera de cuprindere, autorul, sanctiunea.
Asa, bunaoara, doctrina sarba, (profesorul Radomir Lukič) distinge din punct de vedere al sferei de reglementare, norme cu caracter general sau universal, adica normele care se refera la comunitatea sociala in ansamblul sau (de exemplu: normele morale general-umane, normele dreptului international) si norme particulare, cu o sfera mai restransa care se aplica numai la anumite societati sau comunitati restranse, distincte (o organizatie sociala cu caracter economic, politic sau de alta natura).
Dupa modul de aparitie se disting norme cu aparitie spontana, neorganizata (obiceiuri, norme morale) si norme elaborate constient in mod organizat de catre un organism social (norme juridice, norme ale unei organizatii sociale).
Dupa sanctiunea pe care o incumba, se disting norme care permit aplicarea unei coercitiuni fizice si norme dotate cu sanctiuni de alta natura.
In fine, dupa continutul lor, adica sectorul sau tipul de relatii sociale la care se refera, distingem: norme economice, juridice, politice, religioase, morale, obisnuielnice etc.
2. Stiinta dreptului in sistemul stiintelor sociale
Stiinta dreptului impune unui amplu proces explicativ contextul social, istoric, politic si cultural in care isi fac aparitia si isi duc viata normele si institutiile juridice.
Fiind o stiinta sociala, stiinta dreptului este intr-o conexiune si interdependenta reciproca cu toate celelalte stiinte sociale. Vom analiza cateva aspecte ale legaturii cu filozofia, indeosebi cu morala, cu istoria si cu economia politica. Filozofia (fileo-sophie - stiinta despre intelepciune) are ca obiect de studiu spiritul uman, omul in componenta sa spirituala, iar morala ca parte a filozofiei studiaza conduita umana in societate.
Dreptul analizeaza omul, tot ca fiinta spirituala si tinde la regularizarea relatiilor umane in cadrul societatii. Adaugand normei morale o sanctiune impusa de forta coercitiva a statului ca reprezentant al societatii o transforma in norma juridica. Istoria este cea care leaga omul de evolutia generala a societatii. In perspectiva studiului istoric putem percepe mai bine etapele de formare a normelor si institutiilor juridice, dificultatile surmontate de acestea de-a lungul timpului in diferitele etape ale dezvoltarii societatii. Studiul istoriei dreptului permite de asemenea cunoasterea mai profunda a dezvoltarii umane, a investitiilor valorice ale societatii omenesti, a perfectibilitatii permanente a regulilor de conduita. Analiza normelor juridice de profunda valoare care au rezistat timpului indelungat din momentul elaborarii si care sunt in vigoare dupa multi ani.
Cea mai puternica legatura o gasim intre drept si economie.
Stiinta dreptului studiaza regulile si mecanismele economiei pentru a sesiza influentele exercitate de legislatie asupra proprietatii, a evolutiei acesteia, a efectelor cadrului legislativ existent asupra mecanismului de impozite si taxe, acte de comert, activitati bancare, credite.
Economia nu ar putea explica cauzele investitiilor si descresterilor avutiei, ale colapsurilor aparute sau perioadelor de avant, al sincopelor, fara studiul cadrului legislativ existent intr-o anumita perioada.
Dreptul ca stiinta sociala studiaza legile existentei si dezvoltarii statului si dreptului, a institutiilor politice si juridice, corelatia dintre acestea si celelalte componente ale sistemului social. In incercarea de disciplinare a societatii, de impunere a regulilor prin care sa statueze raporturile sociale, dreptul impune valori fundamentale pentru relatiile sociale: proprietatea, drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului, siguranta sociala, ordinea si linistea publica, stabilitatea economica si cea a raporturilor dintre indivizi.
Stiinta dreptului ofera o generalizare a experientei umane in acest complex sector de activitate al coordonarii relatiilor interumane, al reglementarii acestora, operand cu un complex de concepte, categorii, notiuni si principii precum si un ansamblu metodologic propriu. Dreptul priveste oamenii ca cetateni, purtatori de drepturi si obligatii juridice cu toate consecintele ce decurg din acestea.
3. Constiinta juridica
Realitatea sociala obiectiva existenta la un moment dat este reflectata de normele juridice necesare si existente, de componentele juridicului: constiinta juridica, dreptul si relatiile juridice.
Inainte de a se evidentia in plan normativ, dreptul trece printr-un proces intelectual de decizie care ii da valoarea unei stari de constiinta. Regulile de conduita existente in societate sunt date de legiuitori la nivel normativ juridic, daca se considera oportun fiind trecute prin propria constiinta.
Constiinta juridica fiind o premiza a dreptului este caracteristica atat legiuitorului cat si celor carora li se adreseaza norme juridice. Ea se structureaza pe doua nivele: ideologia juridica care constituie ansamblul reprezentarilor cu privire la fenomenul juridic si psihologia juridica care se refera la ansamblul de trairi emotionale, sentimente, dorinte.
4. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoarele materiale si izvoarele formale
In teoria dreptului, precum si in general, in stiintele juridice conceptul de izvor al dreptului este folosit intr-un sens specific, strict juridic, prin care se au in vedere formele de exprimare a normelor juridice - actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciara etc.
Pornindu-se insa de la sensul etimologic al termenului "izvor", in stiinta juridica, prin el au fost denumite, de asemenea sursele, originea, factorii de determinare si creare ai dreptului. Pentru a se evita confuzia intre cele doua abordari ale "izvoarelor" dreptului, in stiinta juridica s-a facut distinctia intre izvoarele materiale si izvoarele formale.
Izvoarele materiale desemneaza faptul social, fortele creatoare sau factorii care configureaza dreptul, geneza dreptului.
Izvoarele formale au in vedere mijlocul cu ajutorul caruia se exprima izvorul material, forma pe care o imbraca dreptul in ansamblul normelor sale. Pe acestea le avem, de regula, in vedere atunci cand vorbim de izvoarele dreptului. Este vorba deci de un sens propriu terminologiei juridice care, in acest caz, nu coincide intru totul cu sensul etimologic al cuvantului.
Asadar, prin izvoare ale dreptului (in sens juridic) stiinta juridica are in vedere, intr-o formulare foarte generala, formele de exprimare ale normelor juridice in cadrul unui sistem de drept in diferite epoci si tari.
In general, se constata o tendinta justificata dupa parerea noastra, de a lega conceptul izvoarelor dreptului de activitatea de creare, de elaborare a dreptului, avandu-se in vedere sublinierea acelui moment - hotarator pentru a-i da un caracter juridic, obligatoriu regulii de conduita - care este tocmai instituirea sau recunoasterea sa de catre stat intr-o anumita forma. In acest scop, puterea de stat fie ca formuleaza direct, nemijlocit normele in diferite acte normative - legi, decrete, hotarari etc., fie ca recunoaste valoarea juridica a unor reguli formulate pe alte cai, avand alte forme - obiceiuri, precedentul judiciar, actele unor organisme nestatale etc. Din aceasta imprejurare s-a ajuns si la diferentierea izvoarelor dreptului in directe si indirecte (mediate sau complexe). Sunt considerate izvoare directe actele normative - legea, decretul, hotararea etc. - deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, cata vreme obiceiul sau actele organizatiilor nestatale pentru a capata forta juridica si a deveni izvoare de drept au nevoie si de recunoasterea sau sanctionarea lor de catre autoritatea publica. Astfel ca, norma obisnuielnica are valoare juridica numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaste.
5. Legea si celelalte acte juridice normative
Legea si actele normative, in general, reprezinta categoria foarte importanta a izvoarelor dreptului in toate sistemele de drept capatand un caracter predominant, cu deosebire in epoca moderna si contemporana. Este potrivit sa facem unele precizari terminologice privind categoria generica de act juridic normativ si cea de lege. Primul concept defineste toate formele sub care apar normele juridice edictate de organele statului - lege, decret, hotarare, s. a. In principiu fiecare stat isi stabileste denumirea actelor normative si competenta organelor care le emit, denumirile de Constitutie, lege, cod, decret, hotarare, regulament si altele, fiind cele mai raspandite si avand in principiu aceeasi pozitie in sistemul actelor normative din diferite tari. Denumirea mai precisa si completa este aceea de act juridic normativ, pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizatii nestatale - statutele unui club sportiv, bunaoara, care nu au evident, caracter juridic.
In principiu, denumirea de lege, este data, si folosita si in doctrina juridica, pentru a desemna actul normativ cu forta juridica superioara, adoptat de organul suprem al puterii de stat, colegial sau unipersonal, in functie de forma de guvernamant si regimul politic al statului.
In categoria legii, ca o varietate a ei, intra, Constitutia ca lege fundamentala si Codul ca o lege in care reglementarile imbraca o anumita forma de sistematizare. De aici decurge si cea mai generala clasificare a actelor normative in legi si acte normative subordonate legii.
Legea este actul normativ cu valoare juridica superioara, cel mai important izvor al dreptului, adoptat de Parlament, ca organ suprem al puterii de stat si exponent al puterii suverane a poporului.
Legea se distinge de celelalte acte normative atat prin pozitia ei superioara in sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictata de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cat si prin continutul normativ al reglementarilor instituite de ea.
Aceasta este o expresie a democratismului, o consecinta logica si fireasca a faptului ca puterea politica apartine poporului care o exercita, cat priveste adoptarea deciziilor supreme prin organul sau suprem reprezentativ - parlamentul - unicameral sau bicameral. Desigur ca in tarile in care este institutionalizat referendumul, este posibila si participarea directa a cetatenilor in procesul de adoptare a legilor pe aceasta cale. In statele federale, au competenta legislativa, evident, atat organele legislative federale, cat si cele ale statelor membre.
6. Clasificarea legilor
Din punct de vedere al fortei juridice se disting urmatoarele categorii de legi:
constitutionale sau fundamentale;
organice (adoptate cu doua treimi din voturi);
ordinare - celelalte legi (adoptate cu majoritate simpla).
Prin continutul ei, Constitutia (implicit legile de modificare a Constitutiei) are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizarii sociale si de stat, sistemul organelor si separatiei puterilor in stat, drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor. Constitutia are o pozitie deosebita in ierarhia legilor si a celorlalte acte normative, a tuturor izvoarelor dreptului, intrucat dispune de forta juridica superioara fata de toate acestea; continutul acestora trebuie sa fie totodata, conform prevederilor Constitutiei.
Aceasta inseamna ca nici o dispozitie dintr-o lege, din alte acte normative sau izvoare de drept, nu pot contraveni in nici un fel Constitutiei. Este vorba de principiile suprematiei Constitutiei si constitutionalitatii legilor, ca trasaturi esentiale ale statului de drept. Data fiind importanta acestor principii s-au instituit diferite modalitati de control al constitutionalitatii legilor.
Respectarea Constitutiei si a legilor date in temeiul ei devine un principiu fundamental al statului de drept, obligatoriu pentru toti, fara exceptie, inclusiv pentru organele supreme - parlament, sef de stat, guvern si celelalte organisme ale puterii politice. Desigur modificarea legii fundamentale poate avea loc, dar numai in conditiile stabilite de Constitutia insasi.
In analiza legii, mentionam ca teoria dreptului si practica unor tari, inclusiv a tarii noastre, distinge si categoria legilor organice, adica acele legi care initial se refereau la organizarea, functionarea si structura diferitelor organe ale statului, dar care pot cuprinde si alte domenii si care au o pozitie distincta in ierarhia legislativa, ele situandu-se intre Constitutie si legile ordinare.
Codurile ca o forma anume sistematizata intr-un domeniu dat, sunt tot legi. De altfel, in practica legislativa romaneasca adoptarea codurilor s-a facut prin legi. Dupa ce am evidentiat continutul normativ al legii ca izvor de drept, este necesar sa adaugam, de asemenea, ca o caracteristica ce tine de forma, dar foarte importanta, faptul ca legea se adopta dupa o anumita procedura precis stabilita (de Constitutie, Regulamentul Parlamentului) si a carei respectare este obligatorie, ca o conditie a validitatii ei. Astfel procedura de adoptare a legii cunoaste ca momente distincte si precis determinate, initiativa legislativa, dezbaterea proiectului de lege, votarea si adoptarea legii. In ipoteza existentei institutiei referendumului, adoptarea legii presupune si aprobarea ei prin referendum. Dupa aceea urmeaza promulgarea si publicarea in publicatia oficiala. In Romania, aceasta este Monitorul Oficial.
In caracterizarea legilor este cunoscuta de asemenea, clasificarea lor in: generale, speciale si exceptionale. Distinctia intre legea generala si speciala trebuie vazuta in mod complex, in sensul ca legea speciala intervine cu o reglementare aparte, deosebita, particulara fata de reglementarile legii generale, comune denumita si dreptul comun.
Pe de alta parte, aceeasi lege sau dispozitie poate sa aiba caracter general sau special dupa cum o raportam la o alta reglementare mai generala sau speciala. Importanta distinctiei in lege generala si speciala priveste procesul de interpretare si aplicare. Legea speciala se aplica materiei pe care o reglementeaza, iar in caz de concurs, cu legea generala se aplica legea speciala, conform principiului "lex speciali derogat generali".
In masura in care legea speciala - care este de stricta interpretare - nu a dispus altfel, se aplica dispozitiile legii generale, dreptul comun.
Legile sau reglementarile exceptionale se dau in situatii cu totul deosebite, ele stabilind consecintele juridice ale aplicarii lor.
Decretul - lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter oarecum hibrid, pentru ca, desi nu emana de la organul legislativ (Parlament, inexistent sau daca nu poate fi convocat, in perioade de criza etc.), are totusi putere de lege, reglementeaza relatii sociale, din domeniul legii, pe care o poate modifica sau inlocui. Are denumirea de "decret" pentru ca sorgintea sa este executivul, si lege, pentru ca are forta juridica a acesteia.
Permanentizarea conducerii prin decrete - legi sau decrete cu putere de lege este proprie regimurilor autoritare, dictatoriale.
Acte normative cu putere de lege sunt si actele guvernului date in temeiul "legislatiei delegate", in situatii special prevazute de Constitutie si avand un caracter provizoriu.
Ca izvor al dreptului de acelasi nivel cu legea, sunt considerate si unele acte internationale semnate si ratificate. Actele internationale (tratate, conventii, acorduri etc.) se incheie si se adopta potrivit procedurii si competentei specifice organului emitent in multe privinte deosebite de normele juridice interne.
Urmare a crearii Comunitatii Economice Europene (Pietei Comune) este considerat ca izvor de drept in statele membre, asa numitul drept comunitar, care conform opiniei Curtii de Justitie a C.C.E. poate avea chiar prioritate fata de ansamblul dreptului national al fiecarei tari.
In dreptul comunitar intra tratatele internationale de infiintare, reorganizare si largire a Comunitatii europene, normele juridice elaborate de institutiile comunitare (regulamente, decizii, recomandari) precum si deciziile interpretative ale Curtii de Justitie.
Evident ca in aprecierea dreptului comunitar ca izvor de drept (prin directive, avize etc.), atat pentru statele membre, cat si pentru cetatenii lor, trebuie avut in vedere caracterul suprastatal al C.E.E. si prevederile constitutiilor statelor membre referitoare la posibilitatea transferarii unei parti a suveranitatii unor organizatii internationale.
Actele normative subordonate legii. Oricat efort se depune pentru a cuprinde in legi o sfera cat mai larga de reglementare care sa fie totodata cat mai completa, viata a aratat ca raman totusi unele aspecte care tin de traducerea in viata - realizarea si aplicarea legilor - ce necesita o interventie normativa a altor organe de stat.
Actele normative subordonate legii au denumiri si forme diferite in sistemul de drept al fiecarui stat. Ele pot fi, totusi, clasificate ca: acte ale sefului statului, purtand denumirea de regula, de decrete, acte ale organelor centrale executive (Guvern, Consiliu de ministri, ministere etc.) avand denumirea de hotarari, ordonante, regulamente, ordine, instructiuni, decizii, precum si acte ale organelor locale, (hotarari, decizii, ordine).
Decretele - de regula, acte ale sefului statului (la noi ale Presedintelui), potrivit domeniilor in care sunt date, precum si practicii conducerii de stat - sunt in principiu acte concrete, individuale (denumiri sau rechemari in functie, de acordari si avansari in grade militare, gratieiri etc.). Totusi, practica arata ca in functie de specificul regimului dintr-o tara sau alta, se emit si decrete cu caracter normativ, acestea fiind astfel izvoare de drept.
Guvernul, ca organ al puterii executive adopta in indeplinirea atributiilor sale, hotarari, pe baza si in vederea executarii legilor. In Franta, de pilda, guvernul adopta ordonante si decrete semnate de presedintele Republicii, precum si regulamente in vederea aplicarii legilor. La noi, potrivit prevederilor noii Constitutii, actele normative ale guvernului poarta denumirea de hotarari si ordonante. Hotararile se emit pentru executarea legilor. Ordonantele se emit in temeiul unei legi temporare de abilitare, in conditiile "delegarii legislative", in domenii ce tin de legile ordinare. Aceste ordonante sunt supuse aprobarii ulterioare prin lege.
Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instructiunile, ordinele si alte asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter normativ ale ministrilor si celorlalti conducatori ai organelor centrale ale administratiei de stat.
Hotararile organelor locale ale administratiei de stat, in masura in care au caracter normativ, sunt de asemenea, izvoare de drept.
7. Alte izvoare ale dreptului
Jurisprudenta, (precedentul judiciar sau practica judiciara) ca izvor de drept, admite ca o hotarare judecatoreasca, mai ales cand este data de instantele superioare sa devina obligatorie in solutionarea unor cauze similare viitoare.
Uneori insasi hotararile judecatoresti contin alaturi de dispozitiile de speta si dispozitiile de principiu, cu caracter general menite a orienta activitatea viitoare.
Rolul jurisprudentei in sistemul nostru de drept este secundar, rezumandu-se la Deciziile de indrumare ale instantei supreme. Deciziile de indrumare nu sunt solutii de speta, ci indrumari de principiu pentru solutionarea unor cauze de catre instante, in vederea asigurarii, aplicarii si interpretarii unitare a legilor si a altor acte normative.
Contractul normativ este si el unul din izvoarele cu o sfera mai restransa. In dreptul intern intalnim contracte normative in dreptul muncii, contractul colectiv de munca, de asemenea tendinta de standardizare a numeroase operatii juridice prin "contracte - tip" sau "contracte de adeziune" unde partile se multumesc cu acceptarea si individualizarea lor.
Cutuma, spre deosebire de uzanta sau practica, este o regula de conduita ce se formeaza ca urmare a aplicarii ei repetate intr-o perioada de timp relativ indelungata intr-o colectivitate umana.
Puterea de stat are fata de obiceiurile existente urmatoarele atitudini:
de recunoastere, consacrare si sanctionare - dandu-le forta juridica acelora pe care le considera utile si necesare consolidarii ordinii de drept;
de acceptare si tolerare a acelora care, prin semnificatia si importanta lor nu reclama transformarea lor in norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept;
de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite si aparate de puterea de stat.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat si dotate de aceasta cu forta juridica devin obiceiuri juridice, cunoscute si sub denumirea de cutume, sunt izvoare de drept. Modul de sanctionare al obiceiului si de transformare a sa in obicei juridic, s-a realizat de regula, in practica aplicarii dreptului, prin recunoasterea lor de catre instantele judecatoresti cu prilejul solutionarii diferitelor cauze.
Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epoca istorica la alta. In general, putem spune ca, istoric privind lucrurile, se constata o scadere a rolului sau incepand cu epoca moderna, ajungandu-se, aproape la disparitia sa, in dreptul european continental.
Totusi, cutuma a jucat si continua sa aiba inca un rol important ca izvor al dreptului international, desi, in epoca contemporana s-a dezvoltat puternic tendinta de reglementare scrisa si de codificare a acestuia.
Tratatele, acordurile si conventiile internationale la care Romania este parte, reprezinta izvor de drept, care creaza efecte pe plan intern, in momentul in care, prin ratificare, legislatia nationala se pune de acord cu dreptul international. Astfel, drepturile fundamentale prevazute in Constitutia Romaniei sunt puse in concordanta cu Declaratia universala a drepturilor omului.
In momentul de fata, Romania acorda o atentie deosebita armonizarii legislatiei sale cu cea a tarilor Europei occidentale, pentru adaptarea acesteia la cerintele dreptului comunitar european, ca o conditie sine qua non a integrarii in organismele europene.
In incheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se cuvine sa mentionam faptul ca, izvoarele de drept nu se manifesta izolat unul de altul ci, dimpotriva, ele se afla intr-o legatura organica, sistemica, de complementaritate si subordonare, toate laolalta alcatuind sistemul dreptului dintr-un stat intr-o anumita perioada istorica. Cu toata diversitatea lor, ele au aceeasi finalitate - crearea unei organizari sociale bazata pe o ordine de drept corespunzatoare.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
