Mijloacele de proba

Mijloacele de proba

Bibliografie selectiva I. Albu, A. Man, Inscrisurile in domeniul actelor juridice civile, comerciale si de drept al muncii - ad probationem, ad validitatem si ad disponiendum, Dreptul nr. 7/1996, p. 60-66.

Consideratii generale. Potrivit art. 1170 C.civ. "dovada se poate face prin inscrisuri, prin martori, prin prezumtii si prin marturisirea uneia din parti". La aceste mijloace de proba Codul de procedura civila mai adauga si reglementeaza expertiza (art. 201-214) si cercetarea la fata locului (art. 215-217).

Vom examina in cele ce urmeaza numai mijloacele de proba reglementate de Codul civil.

Inscrisurile. Notiune. Inscrisurile sunt declaratii sau consemnari ale partilor, facute in forma scrisa, cu privire la acte sau fapte din care izvorasc raporturile juridice dintre ele.

Consemnarile pot fi scrise cu mana, dactilografiate sau imprimate, cu orice litere sau in orice sistem de scriere, in orice limba, pe hartie, panza, lemn, metal sau pe orice material, cu cerneala, tus, creion, vopsele etc. Asa fiind, in sens juridic, sunt inscrisuri si biletele de tren sau tichetele de autobuz sau tramvai, tichetele sau fisele de garderoba, rabojurile etc. Cu inscrisurile trebuie asimilate, din punct de vedere probator si declaratiile verbale ale partilor, inregistrate pe banda de magnetofon sau pe casete, pelicule ori discuri etc.

Clasificarea inscrisurilor se poate face dupa mai multe criterii. Astfel:

A. In functie de criteriul intentiei cu care au fost intocmite:

a) Inscrisuri preconstituite, adica consemnari facute de parti sau de una din ele anume cu intentia de a servi ca proba a unui act sau fapt juridic; astfel sunt inscrisurile autentice si cele sub semnatura privata, rabojurile, biletele sau tichetele emise spre a servi ca mijloc de proba;

b) Inscrisuri nepreconstituite, adica intocmite in alte scopuri, dar care pot fi totusi folosite si ca mijloace de dovada: registrele comerciale, diferitele insemnari casnice, mentiuni facute de creditor pe titlul creantei sau pe chitanta, precum si simplele scrisori care fac referire la anumite acte sau fapte juridice.

B. Dupa cum contin sau nu semnaturile partilor, inscrisurile pot fi:

a) semnate de catre parti sau de catre una din ele, cum sunt inscrisurile autentice, cele sub semnatura privata si scrisorile;

b) nesemnate, cum sunt rabojurile, registrele comerciale, biletele sau tichetele.

C. Dupa scopul in care sunt intocmite inscrisurile sunt:

a) primordiale, cand se intocmesc cu ocazia incheierii actului juridic sau constatarii faptului juridic, spre a servi ca proba;

b) recognitive, cand se intocmesc ulterior pentru a inlocui un inscris primordial pierdut sau pe cale de a se pierde ori distruge;

c) confirmative, cand se intocmesc pentru a constata si dovedi confirmarea unui act juridic anulabil.

D. Se mai face distinctia intre inscrisuri originale si copiile dupa inscrisuri originale, precum si intre inscrisurile a caror putere doveditoare este prevazuta de lege si cele a caror putere doveditoare este lasata la aprecierea instantei.

Inscrisul autentic este, potrivit art. 1171 C.civ., "Actul autentic care s-a facut cu solemnitatile prevazute de lege, de un functionar public care are drept de a functiona in locul unde actul s-a facut". Deosebit de faptul ca actul nu poate fi intocmit decat de catre persoane special abilitate prin lege, redactarea sa este supusa unor multiple exigente, in special de forma (indicarea datei, mentiuni obligatorii, semnatura functionarului, a partilor etc.).

Nota bene. Cand spunem act autentic sau act sub semnatura privata cuvantul "act" nu este luat in acelasi sens ca pentru notiunea de act juridic. Aici el desemneaza suportul care serveste la constatarea unei manifestari de vointa (se spune adesea instrumentum), in timp ce actul juridic - asa cum am mai aratat - inseamna insasi manifestarea de vointa (exprimat prin termenul latin de negotium).

Cele mai multe inscrisuri autentice se intocmesc in fata unui notar public, cu procedura solemna reglementata de Legea nr. 36/1995. Mai pot autentifica inscrisuri, instantele judecatoresti, primariile, precum si reprezentantele diplomatice si oficiile consulare ale Romaniei in strainatate.

Pe langa actele juridice incheiate intre parti si autentificate de organele enumerate mai sus, mai au caracterul unor inscrisuri autentice si alte acte scrise emanate de la organe de stat competente, cum sunt: actele de stare civila; deciziile si incuviintarile autoritatii tutelare; hotararile judecatoresti; procesele-verbale de indeplinire a actelor de procedura etc.

Uneori, incheierea actelor juridice in forma solemna a inscrisului autentic este ceruta de lege ad validitatem, actul nefiind valabil daca nu imbraca aceasta forma; alteori, forma autentica este ceruta de lege ad probationem, actul fiind valabil intre parti, dar neputand fi dovedit (si deci neproducand efecte juridice) in fata anumitor organe ale statului decat daca s-a incheiat in forma inscrisului autentic.

Exemplu: instrainarea autovehiculelor poate fi facuta in mod valabil intre parti si prin inscris sub semnatura privata; dar proba instrainarii trebuie facuta prin inscris autentic in fata organelor de politie, in vederea radierii vehiculului de pe numele vazatorului si inmatricularii lui pe numele cumparatorului si in fata organelor fiscale, in vederea radierii vanzatorului din evidentele fiscale si impunerii pe numele dobanditorului.

Intr-o serie de cazuri, forma autentica a actului nu este ceruta de lege nici pentru validitatea, nici pentru proba incheierii si continutului actului, dar partile recurg, totusi, la aceasta forma spre a-si asigura o dovada mai sigura a operatiunii juridice pe care o incheie.

Puterea doveditoare a inscrisului autentic este superioara puterii doveditoare a altor inscrisuri, tocmai datorita faptului ca a fost autentificat de un agent instrumentator competent a functiona la locul unde s-a facut actul, cu respectarea solemnitatilor prevazute de lege.

Diferitele mentiuni care pot fi cuprinse intr-un inscris autentic au o putere doveditoare diferita. Astfel:

- mentiunile referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator au deplina putere doveditoare, ele neputand fi combatute decat prin inscriere in fals (art. 1173 C.civ.). Astfel sunt mentiunile despre faptele materiale savarsite de insusi agentul instrumentator sau despre faptele materiale petrecute in fata sa si constatate prin propriile simturi de catre agentul instrumentator. Toate aceste mentiuni fac deplina dovada pana la inscrierea in fals, atat fata de partile actului juridic, cat si fata de terti. Asadar, sub acest aspect, pentru ca un inscris autentic sa fie privat de forta sa probanta trebuie sa se demonstreze ca functionarul a facut un fals; aceasta procedura este rara, de durata si totodata poate sa fie riscanta pentru cel care o initiaza;

- mentiunile care cuprind declaratiile si enuntarile facute de parti fac deplina dovada numai pana la proba contrara deoarece agentul instrumentator nu poate sa verifice si sa se convinga de sinceritatea declaratiilor facute de parti si consemnate in act. Daca actul cuprinde si mentiuni sau declaratii ale partilor care nu au nicio legatura cu obiectul principal al actului, aceste mentiuni nu vor avea puterea doveditoare a unui inscris, ci doar pe aceea a unui inceput de dovada scrisa (art. 1174 C.civ.

Inscrisul care prin forma si aparenta sa (semnatura notarului public, stampila etc.) are infatisarea unui inscris autentic regulat intocmit se bucura de o prezumtie de autenticitate, revenind celui care il contesta sa faca dovada falsitatii inscrisului (tot prin procedura inscrierii in fals).

Inscrisul nevalabil autentic (din pricina necompetentei agentului instrumentator sau a nerespectarii solemnitatii cerute de lege) este nul si ca inscris si ca act juridic (negotium) daca forma autentica era ceruta de lege ad validitatem; dar este nul numai ca inscris autentic daca forma solemna nu era obligatorie si daca actul intruneste conditiile generale de validitate ca inscris sub semnatura privata sau chiar ca simplu act juridic consensual.

Inscrisul autentic poate fi investit cu formula executorie care permite executarea silita a obligatiilor izvorate din act (inclusiv urmarirea silita a bunurilor debitorului), fara a mai fi nevoie de obtinerea prealabila a unei hotarari judecatoresti definitive in acest scop. Daca insa se introduce o actiune penala impotriva autorului inscrisului, instanta poate suspenda executarea lui (art. 1173 C.civ.

Inscrisul sub semnatura privata. Acesta este un inscris semnat de partea sau partile de la care emana. El poate fi redactat si intocmit de catre una din parti sau de catre o terta persoana (avocat etc.), singura conditie esentiala ceruta pentru validitatea lui fiind aceea ca inscrisul sa fie semnat de partile care se obliga. Asadar aici constrangerile formale sunt minime.

Pentru anumite inscrisuri legea mai prevede si unele conditii speciale, si anume:

- inscrisurile care constata conventii sinalagmatice trebuie sa fie intocmite in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrare sunt, iar fiecare exemplar trebuie sa cuprinda o mentiune despre numarul total de exemplare intocmite (art. 1179 C.civ.); este asa numita formalitate a multiplului exemplar. Scopul acestei cerinte este acela de a asigura partilor o situatie egala in ce priveste posibilitatea dovedirii conventiei. De aceea aceasta conditie nu se cere decat in cazul contractelor in care partile au interese contrare sau divergente (dar nu se cere, de pilda, la contractul de societate, in care toate partile au acelasi interes); conditia multiplului exemplar nu se cere nici in cazul in care una din parti si-a executat deja obligatia in chiar momentul incheierii actului si, deci, cealalta parte nu mai are nevoie de a invoca si a dovedi actul.

Exemplu: la contractul de imprumut este suficient ca creditorul imprumutator sa aiba un inscris doveditor, caci cel imprumutat, care a primit deja suma imprumutata, nu are de ce sa mai invoce si sa faca dovada contractului.

De asemenea, nu este necesara indeplinirea acestei conditii nici in cazul in care inscrisul unic a fost dat in pastrare unui tert care il tine la dispozitia ambelor parti sau in cazul inscrisului nul ca act autentic, dar valabil ca inscris sub semnatura privata;

- inscrisul sub semnatura privata care constata o obligatie unilaterala a uneia din parti de a plati o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie sa cuprinda, inaintea semnaturii sau oriunde in cuprinsul lui, o mentiune scrisa integral de mana debitorului (de exemplu, bun si aprobat pentru), urmata de indicarea in cifre si in litere a sumei sau cantitatii la care se obliga (art. 1180 C.civ.); scopul acestei cerinte este de a se evita completarea inscrisului cu o suma sau cantitate mai mare in cazul in care debitorul ar fi semnat inscrisul in alb. Daca cele doua sume (cea din cuprinsul inscrisului si cea din cuprinsul mentiunii) difera, se va lua in considerare suma cea mai mica, afara daca se dovedeste contrariul (art. 1181 C.civ.

Neindeplinirea acestor cerinte speciale atrage nevalabilitatea inscrisului ca inscris sub semnatura privata, dar actul juridic (negotium) constatat prin inscris ramane valabil, putand fi dovedit cu alte mijloace de proba; inscrisul va avea insa valoarea unui inceput de proba scrisa si, deci, va putea fi completat cu martori sau prezumtii.

In cazul special al inscrisului sub semnatura privata care este testamentul olograf se cere, ca o conditie speciala de validitate, ca acesta sa fi fost scris in intregime, datat si semnat de mana testatorului.

Puterea doveditoare a inscrisului sub semnatura privata decurge nemijlocit din semnatura partii prin care aceasta si-a insusit continutul inscrisului. De aceea puterea doveditoare a inscrisului difera dupa cum semnatura a fost sau nu recunoscuta de partea semnatara. In acest sens, Codul civil prevede urmatoarele reguli:

- "Actul sub semnatura privata recunoscut de cel caruia i se opune are acelasi efect ca actul autentic intre acei care l-au subscris si intre cei care reprezinta drepturile lor", adica intre parti si avanzii lor cauza (art. 1176 C.civ.

- "Acela caruia i se opune un act sub semnatura privata este dator a-l recunoaste sau a tagadui curat scriptura sau subsemnatura sa", adica trebuie sa declare transant fie ca recunoaste semnatura, fie ca aceasta este falsa [art. 1177 alin. (1) C.civ.

- "Mostenitorii sau cei care reprezinta drepturile aceluia al caruia se pretinde ca ar fi actul pot declara ca nu cunosc scriptura sau subsemnatura autorului lor" [art. 1177 alin. (2) C.civ.]; prin urmare, avanzii-cauza nu sunt obligati sa declare transant daca semnatura este adevarata sau falsa, ci pot declara, pur si simplu, ca nu cunosc aceasta semnatura;

- "Cand cineva nu recunoaste scriptura si subsemnatura sa, sau cand succesorii sai declara ca nu le cunosc, atunci justitia ordona verificarea actului" (art. 1178 C.civ.); verificarea actului se face fie prin procedura "verificarii de scripte" reglementata de art. 177-185 C.proc.civ., fie pe calea unei expertize.

Prin urmare, daca semnatura a fost recunoscuta sau daca s-a stabilit legal ca ea apartine celui caruia i se opune actul, inscrisul sub semnatura privata va face deplina dovada, ca si inscrisul autentic, in privinta realitatii si sinceritatii semnaturii pana la inscrierea in fals, iar in ce priveste cuprinsul declaratiilor partilor, pana la proba contrara. Chiar asa fiind, se observa ca forta probanta a actului sub semnatura privata nu are totusi aceeasi vigoare ca cea a actului autentic.

In ce priveste data inscrisului sub semnatura privata, aceasta face dovada pana la proba contrara numai intre parti; fata de terti data mentionata in inscris este opozabila numai din ziua cand a devenit data certa prin unul din mijloacele prevazute de lege, si anume: din ziua in care inscrisul s-a prezentat la o autoritate publica, s-a inscris intr-un registru public, din ziua mortii unuia dintre semnatarii actului ori din ziua in care a fost trecut intr-un act facut de un functionar public sau prin darea de data certa de catre notarul public (pentru detalii privind inscrisul autentic si cel sub semnatura privata a se vedea, G. Boroi, op. cit., p. 95-106).

Alte inscrisuri - care nu sunt nici autentice, nici sub semnatura privata, dar care pot fi folosite ca mijloc de dovada, sunt:

A. Cele la care se refera art. 1183-1187 C.civ., si anume:

a) Registrele comerciantilor, care nu pot fi invocate ca probe impotriva necomerciantilor dar care fac dovada impotriva comerciantului care le tine; cel care le invoca nu va putea insa "desparti cuprinderea lor" luand numai ce-i este favorabil si lasand ceea ce i-ar putea fi contrar (art. 1183-1184 C.civ.). La acestea trebuie adaugate: facturile acceptate, corespondenta si telegramele (pe larg, G. Boroi, op. cit., p. 108);

b) Registrele si hartiile casnice care nu au putere doveditoare in favoarea celui care le-a scris, dar au putere doveditoare impotriva lui, atunci cand cuprind expres si neechivoc primirea unei plati sau cuprind mentiunea expresa ca s-au facut spre a tine loc de titlu in favoarea creditorului (art. 1185 C.civ.

c) Orice adnotatie "facuta de creditor in josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanta", care constituie o proba valabila, chiar daca nu este semnata sau datata de creditor, daca din ea rezulta liberarea debitorului (art. 1186 C.civ.

d) Rabojurile atunci cand "crestaturile dupa amandoua bucatile sunt egale si corelative" fac deplina dovada intre partile "care au obicei a se servi de un asemenea mijloc de probatiune" (art. 1187 C.civ.

B. Inscrisurile si celelalte imprimari asimilate lor care au aparut ulterior elaborarii Codului (inregistrari magnetice, fonice sau video, fotografii etc.) a caror putere doveditoare este la aprecierea instantei, care poate verifica autenticitatea pe calea expertizei judiciare;

Probele si Internetul. La acest fine de secol Internetul (o retea internationala de calculatoare) s-a dezvoltat considerabil, atingand dimensiuni planetare; pe acest fundal a aparut o noua ramura de drept - dreptul informatic (computer law).

Globalizarea calculatoarelor si a Internetului, precum si relatiile comerciale au ridicat importante intrebari pe taramul probelor, si anume:

- o inregistrare electronica poate fi considerata un "inscris" sau o "semnatura"?

- o inregistrare electronica este un original sau o copie?

- prin ce mijloace poate fi stabilita autenticitatea unui document electronic?

- cand poate o inregistrare electronica sa inlocuiasca un document pe suport-hartie etc.?

Cu toate ca multi autori sustin ca documentele electronice ar fi usor de alterat si ca deci nu ar fi oportuna folosirea lor ca mijloace de proba, exista preocupari remarcabile in acest sens, iar in unele tari chiar reglementari legale (de pilda, Statele Unite, Canada, Germania, Olanda), iar legislatia statului Utah permite in anumite conditii autentificarea notariala a documentelor electronice cu ajutorul semnaturii digitale a notarului; de asemenea, organismele internationale au elaborat deja recomandari sau proiecte de legi privind folosirea mijloacelor electronice de autentificare. Bunaoara Legea model elaborata de O.N.U. in 1997 stabileste ca in orice procedura judiciara niciuna din normele privind probele nu va putea fi aplicata astfel incat sa se nege admisibilitatea ca proba a ceea ce se numeste data mesage (adica o informatie generala trimisa, primita sau conservata prin mijloace electronice optice sau altele similare): a) pentru simplul motiv ca este sub forma de inregistrare electronica sau b) pe considerentul ca nu este in forma originala, daca este cea mai buna dovada pe care persoana care o invoca ar putea sa o obtina. Intr-un alt document intitulat Uniform Electronic Transactions Act (UETA), varianta 1999, semnatura electronica este definita ca fiind un sunet, simbol sau proces electronic care serveste la identificare, atasat sau conectat logic cu o inregistrare electronica si executata sau adaptata de catre o persoana cu intentia de a asocia acea persoana cu acea inregistrare electronica (a se vedea: Vl. Hanga, Dreptul si calculatoarele, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1991; V.V. Patriciu, I. Vasiu, S.G. Patriciu, Internetul si dreptul, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999).

Ultimele interventii legislative (Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica, Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic, Legea 589/2004 privind regimul juridic al electronicii notariale si Legea nr. 451/2004 privind marca temporala) au fost de natura sa aduca o adevarata revolutie juridica in materie de probe prin dematerializarea, in parte, a inscrisului traditional si prin crearea probei electronice.

Astfel, actualmente in dreptul probator roman, inscrisul electronic ca mijloc de proba, are aceeasi forta probanta ca si inscrisul sub semnatura privata. Inscrisul electronic caruia i s-a atasat o semnatura electronica, la fel ca si inscrisul sub semnatura privata, daca este recunoscut de cel caruia i se opune, are acelasi efect ca si inscrisul autentic intre parti. Dupa cum s-a subliniat, neutralitatea tehnologica este cea care pune o deplina relatie valorica de egalitate intre proba electronica si proba scrisa (I. Olaru, op. cit., p. 262).

Trebuie subliniat ca inscrisul (documentul) electronic nu va avea valoare probatorie fara semnatura electronica extinsa. Semnatura electronica, potrivit art. 4 pct. 3 din Legea nr. 455/2001, reprezinta un set de date in forma electronica care sunt atasate sau logic asociate cu alte date in forma electronica si care servesc ca metoda de identificare.

De alta parte, semnatura electronica extinsa este semnatura care trebuie sa indeplineasca patru conditii cumulativ: este legata in mod unic de semnatar, asigura identificarea semnatarului, este creata prin procedee controlate exclusiv de semnatar si este legata de datele in forma electronica la care se raporteaza, in asa fel incat orice modificare ulterioara a acestora este identificabila. Asadar, valoarea juridica a inscrisului electronic graviteaza in jurul semnaturii electronice si a functiilor acesteia. Semnatura electronica este corespondentul dematerializat al semnaturii olografe (ibidem; a se vedea, de asemenea, Directiva nr. 1999/93/CE privind semnatura electronica).

Se poate conchide ca tehnologia informatiei aduce importante si numeroase schimbari in toate ramurile dreptului, dar in primul rand in dreptul civil si dreptul comercial.

C. Simplele scrisori pot fi si ele folosite ca mijloc de proba daca prin continutul lor invedereaza existenta unor acte juridice ori savarsirea unor fapte juridice pertinente si concludente;

D. Copiile dupa inscrisuri (art. 1188 C.civ.), actele recognitive (art. 1189 C.civ.) si actele confirmative (art. 1190 C.civ.

Marturia (proba testimoniala). Notiune. Marturia este relatarea facuta oral in fata instantei de catre o terta persoana - alta decat partile - numita martor, cu privire la acte sau fapte intamplate in trecut si aflate in legatura cu pretentiile partilor, despre care are cunostinta personala. Marturiile se mai numesc si depozitii de martori, iar proba cu martori se mai numeste si proba testimoniala.

Pentru a putea constitui o proba, marturia trebuie sa indeplineasca - pe langa conditiile generale de admisibilitate a probelor - si urmatoarele conditii specifice:

- relatarea martorului sa se faca oral, in fata instantei de judecata;

- depozitia sa se refere la fapte precise care au legatura cu pretentiile partilor;

- martorul sa cunoasca personal faptele relatate, in sensul ca le-a vazut, le-a auzit sau le-a perceput astfel, prin propriile simturi; este o depozitie valabila si asa numita "marturie indirecta", adica relatarea de catre martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de catre o alta persoana, determinata, care le-a cunoscut direct si personal; dar forta de convingere a unei asemenea marturii este, de regula, inferioara fortei de convingere a marturiei directe; in schimb, nu este o marturie valabila relatarea a ceea ce martorul "stie" din zvon public, din auzite, din ce spune lumea, fara a putea indica persoana sau persoanele determinate care i-au relatat faptele sau intamplarile respective.

Admisibilitatea probei cu martori. Spre deosebire de proba prin inscrisuri, care este general admisibila pentru a se dovedi orice acte sau fapte juridice de catre oricine, proba cu martori are o admisibilitate mai restransa. Regula generala privind restrangerea admisibilitatii probei testimoniale este stabilita de art. 1191 C.civ. astfel:

a) Potrivit art. 1191 alin. (1) C.civ., proba testimoniala este inadmisibila atunci cand se tinde a se dovedi un act juridic a carui valoare este mai mare de 250 de lei: "dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin inscris sub semnatura privata". Asadar, proba cu martori este, in principiu, admisibila numai pentru dovada faptelor juridice si pentru dovada actelor juridice a caror valoare nu depaseste 250 de lei;

b) Potrivit art. 1191 alin. (2) C.civ. "nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul (inscrisul), nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inainte, in timpul sau in urma confectionarii actului chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 de lei". Asadar, chiar si pentru actele juridice de o valoare neinsemnata, daca exista o proba scrisa, aceasta nu poate fi combatuta si nici completata prin proba cu martori.

Aceste dispozitii restrictive nu au insa un caracter imperativ, asa incat partile pot deroga de la ele. Intr-adevar, art. 1191 alin. (3) C.civ. prevede ca "partile insa pot conveni ca si in cazurile aratate mai sus sa se poata face dovada cu martori, daca aceasta priveste drepturi de care ele pot sa dispuna". Evident ca, de cele mai multe ori, una din parti - neavand interes ca un act nedovedit prin inscrisuri sa poata sa fie dovedit cu martori in favoarea celeilalte parti - se va opune la admiterea probei testimoniale, invocand primele doua aliniate ale textului.

Mentionam ca aceste restrictii aduse probei testimoniale (limitate la valoarea de 250 de lei) sunt actualmente anacronice. Textele legale in cauza nu au mai suferit modificari din 1952, astazi aceasta valoare fiind cu totul derizorie in raport cu leul vechi (este altfel daca avem in vedere trecerea la leul greu); se impune deci interventia legiuitorului [Proiectul noului Cod civil prevede in art. 953 alin. (1) suma de 250 de Euro].

Regula restrictiva stabilita de art. 1191 C.civ. nu se aplica decat intre partile actului juridic deoarece numai ele aveau posibilitatea de a-si preconstitui o proba scrisa; in schimb, tertele persoane, fata de care actul partilor este un simplu fapt, sunt libere sa dovedeasca ori sa combata dovada scrisa a oricarui act juridic prin orice mijloace de proba, inclusiv prin martori.

Chiar si partile vor putea face cu martori dovada unor fapte legate de incheierea lui, cum ar fi dolul, violenta, reaua-credinta sau frauda, fapte de natura a avea repercusiuni asupra valabilitatii actului ori asupra efectelor sale juridice.

Exceptii de la regula stabilita de art. 1191 C.civ. sunt reglementate prin art. 1192-1198 C.civ., precum si prin alte acte normative care fie ca restrang, fie ca largesc admisibilitatea probei testimoniale. Astfel:

a) Proba cu martori nu este admisibila, chiar daca valoarea actului este inferioara plafonului de 250 lei, in cazul:

- actelor solemne pentru care forma solemna este ceruta de lege ad validitatem: donatia, instrainarea terenurilor, constituirea de ipoteci etc.;

- actele pentru care legea cere forma scrisa ad probationem: tranzactia, depozitul voluntar, antecontractul etc.

b) Proba cu martori este admisibila chiar daca valoarea actului juridic depaseste 250 lei:

- cand exista un inceput de dovada scrisa;

- cand preconstituirea sau conservarea unui inscris a fost imposibila.

A. Inceputul de dovada scrisa este orice consemnare scrisa emanand de la partea adversa si care face verosimil faptul pretins. In formularea Codului se numeste inceput de dovada scrisa "orice scriptura a aceluia in contra caruia s-a format petitia, sau a celui ce il reprezinta si care scriptura face a fi de crezut faptul pretins" (art. 1197 C.civ.). Inceputul de dovada trebuie sa intruneasca trei conditii:

- sa existe un inscris (semnat sau nu, preconstituit sau nu): un inscris autentic nevalabil; un inscris sub semnatura privata intocmit fara respectarea formalitatii multiplului exemplar sau a mentiunii "bun si aprobat"; o scrisoare; o notita sau o insemnare etc.;

- inscrisul sa provina de la cel caruia i se opune, fie ca este scris de acesta, fie ca acesta si-l insuseste, fie ca ii este opozabil fiind scris de reprezentantul sau legal sau conventional ori de autorul sau pe care il mosteneste etc.;

- inscrisul sa faca verosimil faptul pretins, ceea ce va aprecia instanta.

Articolul 225 din Codul de procedura civila asimileaza cu inceputul de dovada scrisa si refuzul nejustificat al partii adverse de a se prezenta si de a raspunde la interogator, precum si un raspuns incomplet, fragmentar sau echivoc daca acesta este de natura a face sa fie crezut faptul pretins.

Atunci cand un astfel de inceput de dovada scrisa exista, el va putea fi completat cu proba testimoniala care va putea intari proba neindestulatoare rezultata din inscrisul viciat.

B. Imposibilitatea preconstituirii unei dovezi scrise sau a pastrarii unei asemenea dovezi justifica admisibilitatea probei testimoniale, chiar daca este vorba de acte juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei. In acest sens, art. 1198 C.civ. dispune ca restrictiile prevazute in art. 1191 "nu se aplica () cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde, sau a conserva dovada luata, precum: 1. la obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte; la depozitul necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag; despre toate acestea judecatorul va avea in vedere calitatea persoanelor si circumstantele faptului; 3. la obligatiile contractate in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta partilor de a face inscrisuri; 4. cand creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovada scrisa, dintr-o cauza de forta majora neprevazuta".

De remarcat ca situatiile prevazute la art. 1198 pct. 1 C.civ. nu constituie propriu-zis exceptii de la regula stabilita de art. 1191 C.civ., pentru ca ele sunt simple fapte juridice (licite sau ilicite) si deci restrictia probatorie, care se refera doar la acte juridice, nu le este aplicabila.

Enumerarea textului nefiind limitativa, ci doar exemplificativa, in literatura juridica si practica judiciara s-a admis constant ca proba testimoniala poate fi admisa si in alte cazuri asemanatoare, in care preconstituirea unei probe scrise a fost imposibila.

Exemplu: din considerente morale (in raporturile bazate pe incredere - intre soti, intre rude apropiate ori prieteni apropiati etc.) sau datorita imprejurarilor (vanzarile care se fac in piete publice, la depunerea hainelor la garderoba unui local etc.), precum si in cazurile in care inscrisul a fost sustras, distrus sau retinut de catre insasi partea careia i se opune.

Puterea doveditoare a probei cu martori este lasata la aprecierea instantei de judecata, depinzand deci de puterea de convingere a fiecarei marturii, de sinceritatea depozitiei, de felul in care martorul a perceput si a inteles faptul despre care relateaza, precum si de coroborarea marturiei cu celelalte probe sau cu marturiile altor martori audiati in cauza.

Marturisirea (recunoasterea). Notiune. Marturisirea este declaratia unei persoane prin care aceasta recunoaste ca adevarat un fapt pe care adversarul ei isi intemeiaza pretentiile sale in justitie, declaratie de natura a produce efecte juridice impotriva autorului ei.

Asadar, marturisirea este un act juridic unilateral, si ca atare:

- trebuie sa emane de la o persoana capabila si sa fie neviciat;

- autorul ei sa poata dispune de drepturile sale;

- marturisirea este irevocabila; ca o exceptie, art. 1206 alin. (2) dispune ca ea poate fi retractata daca autorul ei "va proba ca a facut-o din eroare de fapt";

- marturisirea are caracter personal, deci poate fi facuta numai de partea impotriva careia urmeaza a-si produce efectele sau de un mandatar cu procura speciala (avocatul partii sau juristul intreprinderii nu poate face valabil recunoasteri in numele partii, avand doar un mandat general).

Clasificare. Articolele 1204-1206 C.civ. disting intre marturisirea judiciara si cea extrajudiciara.

Marturisirea poate fi judiciara atunci cand este facuta in fata instantei judecatoresti, in cursul procesului in care urmeaza a fi utilizata ca proba si daca se refera la obiectul acelui proces. Marturisirea judiciara poate fi spontana, in cazul in care este facuta din initiativa partii, sau poate fi provocata de intrebarile ce se pun in cadrul interogatorului reglementat de art. 218 si urm. C.proc.civ.

Marturisirea este extrajudiciara atunci cand este facuta in afara instantei sau chiar in fata altei instante decat cea care judeca litigiul in care ea ar urma sa fie folosita ca proba. Conform art. 1205 C.civ., "marturisirea extrajudiciara verbala nu poate servi de dovada cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori". Aceasta pentru ca o marturisire facuta oral in fata instantei nu poate fi dovedita decat prin martori, ceea ce ar implica dovedirea prin martori a insusi dreptului pe care se intemeiaza pretentia partii si, deci, daca aceasta pretentie nu poate fi dovedita cu martori, nu va putea fi admisa ca proba nici marturisirea extrajudiciara verbala.

Dupa modul de exprimare se distinge intre marturisirea expresa si cea tacita. Se considera marturisire tacita refuzul partii de a prezenta in instanta un inscris pe care il solicita adversarul sau refuzul partii de a se prezenta ori de a raspunde la interogator (art. 174 si art. 225 C.proc.civ.

Dupa structura in doctrina se disting trei feluri de marturisire:

- marturisirea simpla este recunoasterea pretentiei reclamantului facuta de catre parat, asa cum a fost formulata pretentia;

Exemplu: recunosc ca am imprumutat de la reclamant 1.000.000 de lei si nu i-am restituit.

- marturisirea calificata, care consta in recunoasterea de catre parat a faptului invocat de catre reclamant, dar si a altor imprejurari strans legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins care schimba semnificatia sa juridica;

Exemplu: recunosc ca am primit de la reclamant 100.000 de lei, dar nu cu titlu de imprumut, ci ca plata a serviciilor ce i-am prestat.

- marturisirea complexa care consta in recunoasterea de catre parat a faptului pretins de reclamant, dar si a altei imprejurari ulterioare care anihileaza pe primul;

Exemplu: recunosc ca am primit de la reclamant cu imprumut 100.000 de lei, dar i-am restituit aceasta suma.

In unele cazuri orice marturisire este inadmisibila ca proba.

Exemplu art. 612 C.proc.civ. interzice expres dovedirea prin marturisire a motivelor de divort; de asemenea, este inadmisibila marturisirea referitoare la drepturi de care autorul ei nu poate dispune.

Problema indivizibilitatii marturisirii. In conceptia Codului civil, marturisirea era considerata "regina probelor" (probatio probatissima), intrucat in pct. 3 al art. 1200 se prevedea ca "marturisirea judiciara face deplina dovada in contra acelui care a marturisit". Dupa modificarea art. 1206 C.civ. prin Decretul nr. 205/1950, alin. (2) al acestui articol, in redactarea actuala, prevede ca marturisirea judiciara "nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a marturisit". Acest text a iscat in doctrina o controversa cu privire la problema de a se sti daca marturisirea poate fi sau nu divizata. Este usor de observat ca o asemenea problema nu se pune decat in ipoteza marturisirii calificate si a celei complexe.

S-au formulat doua teorii in rezolvarea problemei:

Intr-o prima teorie s-a sustinut ca regula indivizibilitatii marturisirii se aplica in continuare, argumentandu-se ca "legiuitorul a pastrat neatinse dispozitiile art. 1206 care prevad indivizibilitatea marturisirii".

In a doua teorie, dominanta, se considera, dimpotriva, ca regula indivizibilitatii marturisirii consacrata de art. 1206 C.civ. trebuie subordonata celor doua principii ale procesului civil: principiului adevarului si principiului rolului activ al judecatorului (prevazut de art. 129-130 C.proc.civ.). In consecinta, regula indivizibilitatii marturisirii nu trebuie luata ca fiind imperativa, ci ca simpla indrumare pentru instanta, neavand deci caracter obligatoriu (nota 2 la art. 1206 ed. Ministerului Justitiei din 1981, p. 176).

Puterea doveditoare a marturisirii. Asa cum s-a aratat in doctrina (Gh. Beleiu, op. cit., p. 111) in privinta puterii probante a marturisirii trebuie deosebite doua perioade:

- cea anterioara anului 1950, cand prin Decretul nr. 205 s-a abrogat punctul 3 al art. 1200 C.civ. care prevedea prezumtia absoluta a "puterii doveditoare ce legea da marturisirii", cand marturisirea era o proba perfecta, avand o deplina putere doveditoare transand litigiul impotriva autorului ei: confessus pro iudicata habeteur;

- cea posterioara anului 1950, in care marturisirea a fost trecuta in randul celorlalte probe, lasandu-se forta probanta la aprecierea judecatorului.

Chiar daca in prezent aceasta este solutia in drept, in fapt marturisirea are o putere probanta superioara.

Prezumtiile. Notiune. Potrivit art. 1199 C.civ., "prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

Prezumtia constituie, in esenta sa, o deplasare a obiectului probei: neputand dovedi direct un anumit fapt necunoscut, generator de drepturi si obligatii, vom dovedi existenta unui alt fapt, vecin si conex cu cel generator de drepturi si apoi, pe calea rationamentului deductiv, vom deduce existenta faptului generator de drepturi, imposibil sau greu de dovedit.

Exemplu: neputand dovedi in mod direct si nemijlocit cine este tatal unui copil, legea deduce ca acesta este sotul mamei, pentru ca, de regula, aceasta este realitatea; pentru a dovedi ca sotul mamei este tatal copilului este suficient sa dovedim faptul, vecin si conex, ca barbatul respectiv era casatorit cu mama copilului in perioada timpului legal al conceptiei sau ca el este casatorit cu mama in momentul nasterii copilului si, din aceasta dovada (simpla si usor de facut) legea deduce faptul (necunoscut si mai greu de dovedit) ca barbatul respectiv este tatal copilului.

Clasificarea prezumtiilor. Dupa cum rationamentul deductiv specific prezumtiilor este opera legiuitorului sau a judecatorului, prezumtiile pot fi legale sau simple (judecatoresti).

A. Potrivit art. 1200 C.civ. "sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege". Prin urmare, numarul prezumtiilor legale este limitat la cele anume prevazute intr-un text legislativ, ele neputand fi extinse pe cale de analogie, deoarece nulla praesumtio sine lege.

Prezumtiile legale se subclasifica in functie de forta lor probanta in:

- prezumtii relative - iuris tantum - care pot fi combatute prin proba contrara;

- prezumtii absolute - iuris et de iure - care nu pot fi rasturnate prin proba contrarie.

Prezumtiile legale relative, la randul lor, se subdivid in prezumtii care pot fi combatute prin orice mijloace de dovada (inclusiv prin martori sau prezumtii simple) si prezumtii relative care pot fi combatute numai de anumite persoane sau numai in anumite conditii prevazute de lege;

Exemplu: prezumtia ca zidul sau gardul care desparte doua imobile vecine este proprietatea comuna a proprietarilor imobilelor respective poate fi combatuta numai prin inscrisuri, semne de necomunitate sau prescriptie achizitiva (art. 590 C.civ.

Prezumtiile legale absolute (sau irefragabile) se divid si ele in prezumtii care nu admit nicio dovada contrara (de exemplu, puterea lucrului judecat - res iudicata pro veritate habetur - sau prezumtia timpului legal al conceptiei, art. 61 C.fam.) si prezumtii care, desi absolute, pot fi totusi rasturnate prin marturisirea celui in folosul caruia actioneaza prezumtia.

B. Sunt prezumtii simple, judecatoresti, acelea pe care legea nu le prevede expres, ci le lasa la "lumina si intelepciunea magistratului" (art. 1203 C.civ.). Ele sunt intemeiate pe un adevar aparent si sunt destinate sa estompeze dificultatea unei probe directe si de aceea sunt susceptibile de a fi rasturnate prin proba contrara. Prezumtiile judecatoresti sunt nelimitate ca numar. Totusi art. 1203 C.civ. dispune ca "magistratul nu trebuie sa se pronunte decat intemeindu-se pe prezumtii care sa aiba o greutate si puterea de a naste probabilitatea". Acelasi text prevede in continuare ca "prezumtiile nu sunt permise magistratului decat numai in cazurile in care este permisa si dovada prin martori". Toate prezumtiile simple, judecatoresti, sunt relative. Forta lor probanta depinde de forta de convingere pe care ele o pot exercita asupra judecatorului; acesta singur ramane stapan pe aceasta apreciere. Aceasta libertate este necesara in cazul prezumtiilor (la fel ca si in cazul marturiei), datorita fragilitatii si incertitudinii acestor mijloace de dovada. Asa se si explica de ce ele, in general, vor fi indepartate in prezenta unui act scris.

Prezumtiile se deosebesc de fictiuni. Daca prezumtiile au la baza o posibilitate, fictiunile statueaza o situatie total contrara realitatii. Intre ele exista si o apropiere deoarece ambele tind sa modifice realitatea.