Raspunderea pentru fapta proprie (raspunderea civila delictuala directa)

Raspunderea pentru fapta proprie (raspunderea civila delictuala directa)

1. Temeiul legal al raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

Temeiul legal al raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie il constituie art. 998-999 Cod Civil. Art. 998 Cod Civil prevede ca "orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara", iar art. 999 Cod Civil ca "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa".

Din generalitatea termenilor in care este conceputa reglementarea raspunderii directe rezulta ca in sistemul initial al Codului nostru civil, in principiu, persoana nu raspunde decat pentru propria sa fapta, daca legea nu dispune altfel. Raspunderea directa era, asadar, regula, iar raspunderea indirecta exceptia, aceasta din urma neputand sa intervina decat in cazurile prevazute de lege.

S-ar parea ca interpretarea textelor care disciplineaza cazurile de raspundere indirecta ar trebui sa fie riguros restrictiva. Insa practica noastra judiciara, urmata de literatura de specialitate, folosind termeni generali in care este conceputa dispozitia, initial numai introductiva, cuprinsa in alin. 1 al art. 1000 Cod Civil, a largit considerabil raspunderea indirecta. O mare schimbare a intervenit astfel: in sistemul initial al Codului civil din 1864 se dadea satisfactie cu precadere securitatii statice a circuitului civil. De regula, nu se raspundea ex delicto decat pentru propria fapta, cu conditia ca ea sa fie ilicita si savarsita cu greseala. Securitatea dinamica a cestui circuit era lasata pe planul al doilea, prin aceea ca tertul-victima trebuia, de regula, sa dovedeasca intentia sau culpa faptasului - dovada adesea deosebit de anevoioasa - pentru a putea obtine repararea daunei. Nu era altfel decat in cazurile limitativ enumerate de raspundere indirecta. Pentru a veni in ajutorul victimei si a se asigura astfel intr-o masura apreciabila si securitatea dinamica a circuitului civil, printr-o interpretare extensiva creatoare si indrazneata, practica si literatura au inaltat exceptia la rangul de regula concurenta, situata pe acelasi plan cu regula raspunderii pentru fapta proprie.

Raspunderea delictuala a persoanelor fizice cu capacitate delictuala

Fapta proprie, daca se dovedeste ca este ilicita si savarsita cu greseala, in cazul in care si celelalte cerinte pentru nasterea raspunderii delictuale sunt intrunite, angajeaza raspunderea "omului" pentru cauzarea de prejudicii (art. 998 Cod Civil). Este vorba de om considerat fie ca individ de sine statator, fie privit in cadrul unui grup necunoscut de lege ca o persoana distincta de aceea a persoanelor fizice care alcatuiesc grupul.

Asadar, raspunderea pentru fapta proprie poate reveni nu numai persoanelor fizice, dar si persoanelor juridice, chiar si statului, in acest din urma caz, raspunderea putand fi angajata si prin act administrativ ilegal.

Art. 998 si 999 Cod Civil, integrandu-se unul pe altul, intemeiaza aceasta raspundere nu numai pe intentie dar si pe imprudenta ori neglijenta.

Greseala presupune, in primul rand, cunoasterea, fie chiar sumar si empiric, a legilor obiective care actioneaza in societate, pentru a putea avea astfel constiinta legaturii firesti intre fapta ce urmeaza a fi savarsita si consecintele acesteia. In al doilea rand, omul trebuie sa poata aprecia din punct de vedere moral si social, conduita sa eventuala cu ajutorul scarii de valori admise in societatea in care traieste, adica sa poata avea constiinta caracterului antisocial si potrivnic moralei al faptei ce intelege sa savarseasca. In sfarsit, in aceste conditii, el trebuie sa decida in mod constient savarsirea faptei reprobabile, alegand prin acest act de vointa, intre bine si rau

Numai in conditiile aratate o fapta ilicita, savarsita cu greseala poate fi pusa pe seama unei persoane fizice, adica ii poate fi imputata in sensul ca acesta sa fi avut constiinta si posibilitatea sa aiba reprezentarea faptelor si efectelor acestor fapte. Cu alte cuvinte, autorul sa fi avut capacitate civila delictuala sau capacitate de discernamant (art. 25 alin. ultim din Decretul 32/54).

Capacitatea civila delictuala nu se confunda cu capacitatea de exercitiu, care inseamna posibilitatea persoanei de a-si exercita drepturile subiective si de a-si asuma obligatii prin incheierea unor acte juridice civile. In ipoteza raspunderii civile delictuale desi persoana nu are capacitate de exercitiu, aceasta va raspunde delictual intrucat va putea avea capacitate civila delictuala.

Astfel, minorul incepand cu varsta de 14 ani este prezumat legal ca are discernamantul faptelor sale si, ca efect, raspunde delictual civil, desi el are o capacitate de exercitiu restransa. Aceasta prezumtie este una relativa, ceea ce permite proba contrara.

Dimpotriva, minorul sub 14 ani este prezumat legal ca nu are discernamant (nu are nici capacitate de exercitiu) deci, nu raspunde delictual civil. Si aceasta prezumtie legala este relativa (juris tantum), in sensul ca se poate proba contrariul.

De la regula ca persoanele care au implinit 14 ani au capacitatea de a raspunde delictual civil exista o exceptie: persoanele puse sub interdictie judecatoreasca - alienatii si debilii mintali - se prezuma ca nu au discernamant si nu raspund (prezumtie relativa)

3. Raspunderea civila delictuala directa a persoanelor juridice

Una din manifestarile calitatii de persoana juridica este raspunderea patrimoniala pentru actele si faptele sale juridice, raspundere care ne apare ca o componenta a participarii persoanei juridice, in nume propriu la circuitul civil.

Este cunoscut ca fiinta insasi a persoanei juridice se exprima prin organele sale, care spre deosebire de reprezentanti sunt parti intrinseci acesteia. Cand vorbim de organele persoanei juridice, nu avem in vedere doua entitati juridice de sine statatoare: persoana juridica, pe de o parte, si organele acesteia, pe de alta parte. Ne aflam in prezenta unei singure entitati - persoana juridica - ce se exprima prin organele sale.

Tocmai aceasta idee constituie fundamentul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 in conformitate cu care "actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi" (alin. 2), iar "faptele ilicite sau licite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica, daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor" (alin. 3).

Conchidem, pe baza acestei prevederi legale, ca raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de cate ori organele acesteia, cu prilejul exercitarii functiilor ce le revin, vor fi savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.

In legatura cu acest aspect trebuie facute unele precizari:

a)     daca fapta nu a fost savarsita de catre organele persoanei juridice, ci de catre un reprezentant al acesteia, cu prilejul exercitarii atributiilor ce i-au fost incredintate, raspunderea civila a persoanei juridice va fi angajata, insa nu ca o raspundere pentru fapta proprie, ci ca o raspundere pentru fapta altuia.

b)     fapta ilicita trebuie sa fi fost savarsita de catre organele persoanei juridice cu prilejul exercitarii functiei lor; aceasta inseamna ca fapta trebuie sa se afle intr-o conexiune necesara cu functia respectiva, chiar daca au fost depasite limitele sale ale functiei;

c)     principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice, precizat de art. 34, Decretul 31/1954 este un principiu care stabileste limitele de valabilitate a actelor juridice; incalcarea lui prin savarsirea, de catre organele persoanei juridice a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii nu poate fi invocata drept cauza exoneratoare de raspundere;

d)     intrucat ne aflam in fata unei raspunderi pentru fapta proprie a persoanei juridice, fapta ce a fost savarsita prin organele sale, urmeaza ca pentru angajarea raspunderii victima prejudiciului sa faca proba elementelor raspunderii - prejudiciul, fapta ilicita, raport de cauzalitate, vinovatie - pornind de la fapta organelor persoanei juridice

Aceasta raspundere instituita in sarcina persoanei juridice nu inseamna o exonerare de raspundere a organului de conducere, in sensul ca acesta nu raspunde pentru faptele proprii (in temeiul dispozitiei art. 998 si art. 999 Cod Civil) fata de persoana juridica respectiva si fata de tertele persoane (eventual) prejudiciate. Aceste efecte juridice rezulta si din dispozitiile art. 35 din alin. ultim din Decretul 31/1954.

Suntem in prezenta unei raspunderi speciale (fata de dreptul comun), care determina urmatoarele efecte:

daca fapta ilicita intruneste conditiile existentei unei infractiuni, va fi antrenata raspunderea penala a administratorului;

daca fapta ilicita are caracterul unui delict civil (savarsita cu intentie sau din culpa) repararea prejudiciului se va face prin intermediul raspunderii civile delictuale. In aceasta ipoteza, victima prejudiciului va avea trei oportunitati si anume:

fie se va indrepta impotriva persoanei juridice unde este incadrat administratorul;

fie il va actiona doar pe administrator;

fie ii va actiona pe amandoi, caz in care ei vor raspunde in solidar pentru repararea prejudiciului potrivit dispozitiilor art. 1003 Cod Civil;

comitentul (persoana juridica) care si-a platit obligatiile fata de victima, cauzata de fapta ilicita a administratorului, va avea un drept de regres impotriva celui din urma

Cu toate acestea, Codul comercial si Legea nr 31/1990 insista pe aplicarea principiului raspunderii personale a administratorului pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicita.

Administratorul este organul operativ principal si permanent al persoanei juridice, el fiind mandatat (in temeiul art. 36 Decretul 31/1954), de regula, sa incheie acte juridice curente prin care persoana juridica fie ca se imbogateste, fie ca saraceste, daca actele de gestiune au caracter negativ.

Calitatea de mandatar determina in sarcina administratorului nasterea unei raspunderi civile fie delictuale, fie contractuale.

In viziunea Legii nr. 31/1990 au calitatea de mandatari urmatoarele persoane: directorii generali, directorii Consiliului de Administratie, directorii executivi, lichidatorii si cenzorii