Subiectii raportului juridic civil

Subiectii raportului juridic civil

Bibliografie selectiva C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All, Bucuresti, 1997, p. 381-400; L. Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat, ed. revazuta, Ed. Fundatiei "Chemarea", Iasi, 1994, p. 125-152; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003; O. Ungureanu, C. Munteanu, Observatii privind persoana fizica si personalitatea juridica, P.R. nr. 4/2005, Partea a VI-a, p. 180-189; E. Deleury, D. Gouban, Le droit des personnes phisyque, Edition Yvon Blais, Quebec, 2002.

Notiune. Prin subiect al raportului juridic civil se intelege calitatea de a fi titular al drepturilor si obligatiilor ce alcatuiesc continutul raportului juridic. Sunt deci subiecti, persoanele fizice sau persoanele juridice intre care se leaga un raport juridic si care au unul fata de celalalt fie drepturi subiective, fie obligatii civile corelative acestor drepturi.

Persoana care dobandeste sau exercita drepturi subiective civile este un subiect activ, iar persoana careia ii incumba obligatii civile este un subiect pasiv. In raporturile juridice de obligatie subiectul activ se numeste creditor, iar cel pasiv - debitor.

De cele mai multe ori, fiecare dintre partile raportului juridic civil este deopotriva atat subiect activ (titular al unor drepturi), cat si subiect pasiv (tinut de anumite obligatii). De obicei drepturile si obligatiile civile sunt corelative, in sensul ca dreptului unei parti ii corespunde o obligatie corelativa a celeilalte parti.

Exemplu: in raporturile juridice ce se nasc din incheierea unui contract de vanzare-cumparare, o parte - vanzatorul - are dreptul de a cere cumparatorului plata pretului si are obligatia de a-i transmite acestuia dreptul de proprietate asupra bunului vandut; cealalta parte - cumparatorul - are dreptul de a pretinde sa i se transmita lucrul vandut si are obligatia de a plati pretul. Evident, dreptului vanzatorului de a pretinde pretul ii este corelativa obligatia cumparatorului de a plati acest pret, iar obligatia vanzatorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativa dreptului cumparatorului de a pretinde aceasta transmitere.

Determinarea subiectilor. De regula, subiectii raportului juridic civil sunt determinati sau individualizati de la bun inceput prin insasi savarsirea faptului (sau incheierea actului) juridic care da nastere raportului juridic respectiv. Partile care incheie contractul de vanzare se determina sau se individualizeaza ca vanzator si respectiv cumparator; cel ce savarseste o fapta ilicita si pagubitoare se individualizeaza ca debitor al obligatiei de despagubire etc.

Uneori subiectul pasiv al raportului juridic poate sa nu fie determinat de la bun inceput, urmand a se individualiza ulterior.

Exemplu: in raportul juridic de proprietate subiectul activ este proprietarul, dar subiectul pasiv este neindividualizat, deci obligat a respecta dreptul de proprietate este oricine, toata lumea; avem, asadar, un subiect pasiv nedeterminat sau universal. Daca la un moment dat o anumita persoana incalca dreptul de proprietate, ea se individualizeaza astfel ca subiect pasiv determinat al obligatiei de a suporta consecintele incalcarii (obligat la restituirea bunului, la incetarea tulburarii, la plata despagubirilor etc.).

Pluralitatea subiectilor raportului juridic civil. Exista insa situatii cand raportul juridic are mai multe persoane ca subiecte active, raporturi juridice cu mai multe persoane pasive, precum si raporturi juridice cu mai multe persoane atat ca subiecte active, cat si ca subiecte pasive. De regula, in aceste cazuri drepturile si obligatiile corelative se divid intre subiectii activi sau intre cei pasivi (a se vedea C. Jugastru, Drept civil. Obligatiile, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 295-297).

Asadar, in cazul pluralitatii active (pluralitatii de creditori) fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decat partea sa de creanta; in situatia pluralitatii pasive (pluralitatii de debitori) fiecare dintre acestia nu este obligat sa plateasca decat partea sa de datorie.

De la regula divizibilitatii (a caracterului disjunct al obligatiilor civile) exista exceptii. Astfel, in cazul unei solidaritati active oricare dintre creditori poate sa pretinda debitorului intreaga datorie; debitorul se poate libera de datorie platind-o oricaruia dintre creditori. Daca ne aflam in cazul unei solidaritati pasive, creditorul va putea cere oricaruia dintre debitorii solidari intreaga creanta.

Exemplu: daca mai multe persoane savarsesc impreuna o fapta ilicita si culpabila prin care cauzeaza o paguba altei persoane, autorii faptei raspund solidar fata de victima, ceea ce inseamna ca aceasta poate sa pretinda si sa primeasca intreaga despagubire de la oricare dintre cofaptasi. Urmeaza apoi ca cel care a despagubit integral victima sa-si poata recupera, pe calea actiunii in regres, de la ceilalti debitori partea ce revine fiecaruia in suportarea obligatiei de a repara paguba cauzata impreuna.

Daca creditorul nu se indestuleaza de la unul dintre debitorii urmariti, el il poate urmari pe un altul. Daca unul din debitori a executat intreaga obligatie, codebitorul solidar care a platit se poate intoarce cu actiune in regres fata de codebitorii care nu au platit, proportional cu ceea ce ar fi trebuit sa plateasca fiecare.

Sunt apoi si alte situatii in care drepturile si obligatiile corelative nu se divid intre subiectii activi sau cei pasivi: bunaoara, indivizibilitatea, cand datorita obiectului sau conventiei partilor obligatia nu poate fi fragmentata.

Exemplu: daca doi soti vand un autoturism unui tert, obligatia lor de a preda cumparatorului autoturismul nu poate fi divizata, pentru ca insusi obiectul material al obligatiei este indivizibil; oricare dintre vanzatori poate fi obligat sa predea cumparatorului autoturismul intreg, iar nu fiecare dintre vanzatori sa predea cumparatorului doar cate o jumatate din el. Tot astfel, daca sunt doi cumparatori, vanzatorul este obligat sa predea autoturismul intreg oricaruia dintre ei; el nu poate preda fiecaruia dintre cumparatori doar cate o jumatate din autovehicul.

Atat solidaritatea, cat si indivizibilitatea sunt exceptii de la principiul divizibilitatii; prin ele se urmareste a se inlatura inconvenientele care decurg din acest principiu.

Deosebirea dintre solidaritate si indivizibilitate rezida in aceea ca in timp ce prima poate fi conventionala sau legala, a doua poate rezulta din natura obiectului sau din conventia partilor.

Schimbarea subiectilor raportului juridic civil. Raporturile juridice civile nu sunt fixe si imuabile, ci pot fi modificate printre altele si prin schimbarea subiectilor sau partilor intre care se leaga. Evident, nu toate raporturile juridice civile pot fi modificate prin schimbarea subiectilor; astfel, de pilda, raporturile juridice personale - extrapatrimoniale - sunt strans legate de persoana omului si deci nu sunt transmisibile (de pilda, cele privitoare la numele persoanei, la onoarea sa, la calitatea de autor sau inventator, raporturile de rudenie, casatorie etc.); tot astfel, in raporturile patrimoniale al caror continut il constituie drepturi reale (de exemplu, dreptul de proprietate), numai subiectul activ (titularul dreptului, proprietarul) poate fi schimbat, dar nu si subiectul pasiv care este universal. In schimb, in raporturile juridice de obligatie, problema schimbarii subiectilor se pune destul de frecvent atat cu privire la subiectul activ (creditor), cat si cu privire la subiectul pasiv (debitor).

Practic schimbarea subiectilor unui raport juridic civil se poate realiza - dupa cum e vorba de schimbarea subiectului activ sau a celui pasiv - prin cesiunea de drepturi sau prin cesiunea de datorii. Astfel, subiectul activ isi poate ceda (cesiona, transmite sau instraina) dreptul sau unei alte persoane. Cel care transmite altuia un drept se numeste cedent sau autor, iar cel caruia i se transmite dreptul se numeste cesionar sau succesor. Cesiunea unui drept sau a unor drepturi determinate este o cesiune (transmisiune) cu titlu particular si se realizeaza prin diferite acte juridice: contract de vanzare-cumparare, contract de donatie, arendare etc. sau prin legat testamentar particular. Cand insa o persoana fizica inceteaza din viata sau o persoana juridica este dizolvata sau dispare prin reorganizare (fuziune, divizare etc.), drepturile si obligatiile de care era legata persoana disparuta se transmit mostenitorilor sau succesorilor in drepturi, fie printr-o transmisiune universala (cand un singur subiect de drept dobandeste toate drepturile si obligatiile persoanei fizice decedate sau ale persoanei juridice care si-a incetat existenta), fie printr-o transmisiune cu titlu universal (cand mai multe persoane dobandesc fiecare cate o fractiune din patrimoniul autorului lor).

Legea nu reglementeaza transmisiunea (cesiunea) unor datorii determinate (cu titlu particular), dar o asemenea transmisiune care are ca efect schimbarea subiectului pasiv al raportului juridic respectiv se poate realiza prin alte procedee juridice cum sunt:

- novatia este operatiunea juridica prin care partile sting o obligatie veche si o inlocuiesc cu o obligatie noua. Altfel spus, obligatia existenta se transforma intr-o obligatie noua. Stingerea obligatiei vechi si nasterea obligatiei noi au loc concomitent.

Schimbarea creditorului are loc atunci cand cumparatorul unui bun se obliga, la cererea vanzatorului, sa efectueze plata pretului catre o alta persoana.

Schimbarea debitorului are loc cu sau fara consimtamantul debitorului din obligatia veche (L. Pop, op. cit., p. 468-469);

- delegatia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, obtine si aduce creditorului sau, numit delegatar, consimtamantul unei alte persoane, numita delegat, care se obliga alaturi sau in locul delegantului. Delegatia simplifica raporturile dintre parti; prin ea se sting doua obligatii printr-o singura plata. De pilda, prin plata facuta de delegat direct delegatarului (creditor al delegantului) se stinge atat obligatia delegantului fata de delegatar, cat si obligatia delegatului fata de delegant;

- stipulatia pentru altul este contractul prin care partile stipuleaza ca obligatia uneia dintre ele sa nu fie executata in favoarea celeilalte, ci in favoarea unei terte persoane.

Nu vom insista mai mult asupra acestor mijloace juridice deoarece ele vor fi studiate in cadrul disciplinei Teoria generala a obligatiilor.

Capacitatea civila de folosinta este aptitudinea generala de a avea drepturi si obligatii civile, adica aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare in raporturi juridice civile. Capacitatea civila de folosinta este recunoscuta de lege tuturor persoanelor fizice, fara nicio discriminare (art. 4 Decretul nr. 31/1954); ea este generala (adica cuprinde toate drepturile subiective si toate obligatiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) si este egala pentru toate persoanele fizice. Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea sa de folosinta (in calitatea sa de subiect de drept) decat in cazurile si in conditiile expres prevazute de lege; de asemenea, nimeni nu poate renunta, nici in tot si nici in parte, la capacitatea sa de folosinta (art. 6 din Decretul nr. 31/1954). Evident, se poate renunta la un drept subiectiv civil; dar nu se poate renunta la insasi aptitudinea de a avea drepturi, adica la capacitatea de folosinta.

Nota bene. Persoanele fizice au personalitate juridica. Aceasta este aptitudinea generala si abstracta de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective; ea este vocatia de a participa la viata juridica. Fiind consacrata omului personalitatea juridica nu este subordonata decat unei singure conditii: ca fiinta umana sa se nasca vie. Dar si persoanele juridice au personalitate juridica. Mentionam insa ca in doctrina noastra nu toti autorii admit conceptul de personalitate juridica a persoanei fizice desi recent unii autori s-au raliat acestei opinii (pentru dezvoltari, O. Ungureanu, C. Munteanu, Observatii privind persoana fizica si personalitatea juridica, P.R. nr. 4/2005, p. 180-190; O. Ungureanu, Persoana fizica in Drept civil. Persoanele, de O. Ungureanu, C. Jugastru, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003, p. 21-22). Asa cum aratam cu alta ocazie, trebuie sa ne pazim de a confunda personalitatea juridica cu capacitatea juridica.

Capacitatea civila de folosinta a persoanelor fizice incepe odata cu nasterea persoanei si inceteaza odata cu moartea sa. In ce priveste dobandirea de drepturi (dar nu si asumarea de obligatii), capacitatea civila de folosinta a omului incepe chiar in momentul conceptiei [art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], cu conditia de a se naste viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur).

In acelasi sens, in materie de succesiune art. 654 alin. (1) C.civ. statueaza: "Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii"; alin. (2): "Copilul conceput este considerat ca exista" iar alin. (3): "Copilul nascut mort este considerat ca nu exista".

Exemplu: patronul S moare. El are doi fii si o sotie care este insarcinata. Dupa moartea lui S sotia aduce pe lume o fiica. El va fi mostenit de cei doi fii si de sotia sa. Dar fiica este sau nu mostenitoare? Desigur, da. In lipsa prevederilor legale mentionate, fiica nascuta ulterior decesului tatalui ei nu ar fi chemata la succesiune.

Asadar, in alin. (2) al articolului citat legiuitorul, printr-o fictiune, considera sub conditie ca exista nu numai copilul deja nascut, ci si cel conceput; exista insa si alte fictiuni legale.

Fictiunile in drept. Ele reprezinta o deformare a realitatii, respectiv o proclamare a unei nerealitati inventate de legiuitor din ratiuni de stabilitate a sistemului juridic. Intr-un fel fictiunile sunt "minciuni" utile ale legii; Ihering chiar le definea ca "minciuna consacrata din necesitate". Ele indeplinesc o functie moderatoare intre dorinta de schimbare a dreptului impusa de viata in miscare si pastrarea principiilor fundamentale ale dreptului; aceasta tehnica legislativa are un caracter conservator pentru ca, asa cum adesea s-a spus, este de esenta dreptului de a raporta viitorul la trecut. Fictiunile pun in lucru rationamentul "ca si cum" (germ., als ab).

Asadar, fictiunile constau in atestarea legislativa a unor reguli noi, dar fara a construi principii noi, considerandu-se ca anumite situatii se incadreaza intr-un principiu vechi, anume pentru a nu modifica acest principiu (pe larg, Al. Vallimarescu, op. cit., p. 331-333; I. Deleanu, Fictiunile juridice - conotatii si incercare de sinteza, P.R., Culegere de studii, Supliment 2004, p. 18-45). Originea fictiunii legii o gasim in dreptul roman, ea fiind folosita apoi in toate epocile.

In ce priveste persoanele juridice, capacitatea civila de folosinta ia nastere odata cu infiintarea sau, dupa caz, odata cu recunoasterea, autorizarea sau inregistrarea persoanei juridice si inceteaza odata cu desfiintarea sau incetarea existentei sale prin comasare, divizare sau dizolvare. Aceasta capacitate nu este insa generala si egala, asa cum este la persoanele fizice, ci dimpotriva, potrivit principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanelor juridice fiecare asemenea persoana are capacitatea de a dobandi numai acele drepturi si a-si asuma numai acele obligatii care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut [art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954]; orice act juridic care nu este facut in vederea realizarii acestui scop este nul [art. 34 alin. (2) Decretul nr. 31/1954]

Capacitatea civila de exercitiu este aptitudinea persoanelor de a dobandi drepturi si de a-si asuma obligatii prin acte juridice proprii. Daca toate persoanele fizice au capacitatea de folosinta recunoscuta de lege pe simplul considerent ca ele exista ca fiinte umane, apoi nu toate persoanele fizice au capacitatea de exercitiu, ci numai acelea care au o vointa constienta, care au discernamantul faptelor lor, deoarece numai acestea isi pot da seama de consecintele actelor lor producatoare de efecte juridice.

Potrivit art. 6 din Decretul nr. 31/1954, "nimeni nu poate fi lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si in conditiile stabilite de lege" si nici nu poate renunta, in tot sau in parte, la aceasta capacitate.

In principiu, persoanele fizice dobandesc deplina capacitate civila de exercitiu la varsta majoratului (18 ani), varsta la care legiuitorul presupune ca ele au o vointa constienta si dispun de discernamantul necesar aprecierii insemnatatii si consecintelor actelor juridice pe care le savarsesc. Prin exceptie, persoanele minore care se casatoresc dobandesc prin insusi acest fapt deplina capacitate de exercitiu. Potrivit Codului familiei, femeia se poate casatori la varsta de 16 ani - iar pe baza unui aviz medical si cu incuviintarea primariei, pentru motive temeinice, chiar de la varsta de 15 ani -, si din momentul casatoriei dobandeste deplina capacitate de exercitiu pentru a nu fi supusa eventualelor influente din partea parintilor sau a tutorelui a carui incuviintare ar fi necesara pentru savarsirea oricaror acte juridice, daca ea nu ar avea capacitate de exercitiu deplina.

Pana la varsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiti de capacitate de exercitiu, fiind prezumati de lege a nu avea discernamant. Intrucat insa au capacitatea de folosinta ei pot deveni titulari de drepturi si obligatii, dar actele juridice din care acestea izvorasc vor trebui sa fie incheiate, in numele minorului incapabil, de catre reprezentantii sai legali, adica de catre parinti sau - cand ambii parinti sunt morti, disparuti, decazuti din drepturile parintesti ori pusi sub interdictie - de catre tutorele numit potrivit legii spre a asigura ocrotirea minorului.

Minorii care au implinit varsta de 14 ani dobandesc, potrivit legii, o capacitate civila de exercitiu restransa care le ingaduie, potrivit art. 9 din Decretul 31/1954, sa incheie ei insisi actele juridice prin care dobandesc drepturi si isi asuma obligatii, dar cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui chemat potrivit legii sa le asigure ocrotirea.

De regula, capacitatea de exercitiu dobandita la varsta majoratului dureaza toata viata, incetand - odata cu capacitatea de folosinta - la moartea persoanei.

Cu toate acestea, legea prevede ca si persoanele majore pot fi uneori lipsite de capacitatea de exercitiu si anume atunci cand, suferind de alienatie mintala sau de debilitate mintala (si fiind deci lipsite de discernamant, de o vointa constienta), sunt puse sub interdictie prin hotarare judecatoreasca. Interzisii sunt complet lipsiti de capacitatea de exercitiu, ca si minorii sub 14 ani, dar, la fel ca si acestia, bucurandu-se de capacitatea de folosinta, vor putea deveni titulari de drepturi si obligatii prin intermediul reprezentarii lor legale de catre un tutore numit in acest scop, care va incheia in numele si in contul lor actele juridice necesare.

Persoanele juridice isi exercita drepturile si isi asuma obligatii prin organele lor [art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954], adica prin persoanele fizice incredintate cu conducerea lor potrivit legii, actului de infiintare sau statutului. Actele juridice facute de organe in limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi, iar faptele (licite sau ilicite) savarsite de organe obliga insasi persoana juridica (daca au fost savarsite cu prilejul exercitarii functiei lor, adica de organ al persoanei juridice si nu in calitate de persoana fizica); faptele ilicite atrag insa si raspunderea personala a celor ce le-au savarsit, atat fata de persoana juridica, cat si fata de terti [art. 35 alin. (2), (3) si (4) din Decretul nr. 31/1954]