Sistemul de cultura conventional

Sistemul de cultura conventional

Sistemul de agricultura conventional sau clasic se caracterizeaza prin efectuarea araturii, ca lucrare de baza a solului si prezenta prasitoarelor in proportie de cel putin 40-50% in structura culturilor. In S-E Europei, principalele plante prasitoare care au ocupat treptat ogorul au fost porumbul, floarea - soarelui, sfecla de zahar, bostanoasele si alte culturi.

In tara noastra, cea mai importanta planta care a ocupat ogorul a fost, asa cum am amintit mai sus, porumbul. In putine parti ale Pamantului s-a format o impletire atat de stransa intre cultura porumbului si cea a cerealelor paioase sub forma rotatiilor de 2-3 ani, in special in zona de stepa si silvostepa din Oltenia, Muntenia, S-V Banatului precum si in Podisul Transilvaniei.

Termenul de agricultura conventionala este utilizat in general pentru a desemna practicile agricole obisnuite sau traditionale, care se bazeaza pe folosirea intensiva, pe scara larga, a inputurilor chimice si energetice, tipice pentru fermele mari, mecanizate, in contrast cu practicile agricole alternative sau durabile. Utilizarea grapei cu discuri pentru dezmiristit, pulverizarea frecventa a pesticidelor si utilizarea ingrasamintelor de sinteza sunt exemple de practici conventionale, care sunt in contrast cu practicile alternative, precum absenta lucrarilor solului (no-till), managementul integrat al daunatorilor sau utilizarea gunoiului de grajd si a ingrasamintelor verzi

Diferente de baza intre agricultura ecologica si agricultura conventionala: In agricultura ecologica ameliorarea fertilitatii solului se bazeaza pe fertilizare organica , iar in sistemul conventional se utilizeaza ingrasamintele de sinteza, solubile. Nutritia plantelor este indirecta in sistemul ecologic, si directa in sistemul conventional. Protectia plantelor se face pe cale preventiva; bazata pe combaterea cauzelor in sistemul ecologic, prin comparatie cu sistemul conventional care utilizeaza metodele curative; bazate pe combaterea simptomelor.

Pana la al II lea Razboi Mondial, sistemul cu prasitoare aplicat la noi in tara a fost, in general, un sistem extensiv, din cauza slabei mecanizari, a lipsei ingrasamintelor, a soiurilor slab productive si a lipsei pesticidelor. Dupa razboi, mai ales dupa 1960, acest sistem de agricultura devenit clasic a cunoscut epoca de glorie prin lucrarile tot mai profunde si repetate aplicate solului cu tractoare puternice, aplicarea ingrasamintelor, erbicidelor, fungicidelor si insecticidelor, prin cresterea ponderii leguminoaselor pentru boabe, a plantelor industriale, intr-un cuvant, prin diversificarea sortimentului de culturi, prin aplicarea irigatiilor, prin cresterea productivitatii muncii in agricultura datorita masinilor agricole performante.

S-a generalizat folosirea in cultura a hibrizilor la porumb si floarea soarelui, care sunt mai productivi decat soiurile vechi. La sfecla se folosesc soiuri monogerme cu samanta drajata, la cartof, soiuri productive iar la cerealele paioase, apar periodic noi soiuri, mai productive, mai rezistente la cadere, boli si daunatori. Ingrasamintele chimice si amendamentele au devenit un fapt comun iar gunoiul de grajd, din pacate, un lux. S-a calculat ca sectorul zootehnic produce cca 1/3 din azotul chimic si cca 1/5 din fosforul chimic prin gunoiul de grajd provenit de la diversele specii animaliere. Astfel, s-a calculat ca, in gunoiul de grajd provenit de la o vaca, timp de un an, se afla 68 kg N, 23 kg P₂O₅, 15 kg K₂O, 7,7 kg CaO s.a. iar in cel provenit de la un porc, 17,5 kg N, 1,2 kg P₂O₅ s.a., in total, la nivelul tarii, 550 000 t N, 200 000 t P₂O₅ s.a., cantitati pentru care nu se consuma energie decat pentru transport si administrare, ceea ce este neglijabil fata de energia consumata la producerea acestor ingrasaminte pe cale industriala. Pe langa economia de ingrasaminte chimice, folosirea ingrasamintelor organice ar contribui la:

- atenuarea poluarii cu dejectii animaliere a apelor freatice si a solului;

- rezolvarea problemei microelementelor si potasiului;

- marirea capacitatii de fixare nesimbiotica a azotului.

Pentru valorificarea gunoiului de grajd este insa nevoie de organizarea compostarii lui in platforme precum si transportul si administrarea lui in camp.

Exploatarea intensa a pamantului a creat insa si problema grava a epuizarii treptate a humusului din cauza lucrarilor solului ce se aplica an de an. De unde pana in anii 70 se recomanda adancirea araturii pentru obtinerea de productii ridicate, cerinta sintetizata in expresia "brazda ingusta si adanca", in timp, s-a observat ca lucrarile profunde si afanarea prin prasile a solului conduc la scaderea dimensiunilor agregatelor structurale si, lucru deloc de neglijat, marirea densitatii aparente a solului. Pericolul cel mai mare este, insa, scaderea alarmanta a continutului de materie organica a solului din cauza introducerii in sol de aer atmosferic, mai bogat in oxigen decat cel din sol. Mai mult oxigen in sol determina intensificarea activitatii bacteriilor aerobe care ataca substanta organica a solului folosind-o ca sursa de energie pe care o transforma in substante minerale, in cea mai mare parte si CO₂. Inmultirea lor se desfasoara foarte rapid, exponential, in conditii optime de umiditate, caldura si hrana. In mod natural, solul nu contine atat de mult aer iar schimbul de gaze dintre aerul din sol si cel atmosferic se face lent, pe baza presiunii partiale a gazelor componente. Pe de alta parte, expunerea directa a solului la radiatia solara determina schimbari nemaisuferite de sol in intreaga lui evolutie de miliarde de ani cand a fost permanent acoperit cu un covor de resturi vegetale in descompunere.

S-a estimat ca, prin cultivarea intensiva a solului, se produce o mineralizare mai puternica a humusului care este apreciata la pierderi anuale de 1-1,5% pe solurile argiloase si de 2% pe solurile nisipoase sau de 1-1,2 t/ha pe an din rezervele totale de humus ale solului.

Acesta este principalul motiv pentru care s-a tras semnalul de alarma in lumea stiintifica din domeniul agricol, in vederea modificarii tehnologiilor de cultura pentru pastrarea a ceea ce solul are mai de pret: humusul. Principala directie de cercetare in domeniul lucrarilor solului a urmarit mentinerea conditiilor naturale in care solul a evoluat, care au condus la acumularea materiei organice, la formarea structurii, ceea ce permite cohabitarea armonioasa a celor trei factori, solul, apa si aerul in scopul asigurarii conditiilor cresterii plantelor; aceasta presupune mentinerea resturilor organice la suprafata solului. In acest sens, s-a urmarit adaptarea masinilor agricole la sistemul natural de mentinere a solului si nu modificarea solului pentru a fi semanat cu utilajele clasice. Aceste cautari au declansat o adevarata revolutie in agricultura mondiala "revolutia lucrarilor solului" care, alaturi de alte tendinte, au determinat aparitia unui nou sistem de agricultura: Sistemul de agricultura durabila.